ICCJ. Decizia nr. 3805/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3805/2012
Dosar nr. 7518/30/2009
Şedinţa publică din 28 mai 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin sentinţa nr. 2408/PI din 30 septembrie 2010, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele K.L. şi K.N. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Timiş.
A obligat pârâtul la plata către reclamante a daunelor morale, astfel: 4.000 euro, în calitate de descendente de gradul I după tatăl lor, condamnat politic conform sentinţei penale nr. 1445/1949 a Tribunalului Militar Timişoara; la 3.000 euro, în aceeaşi calitate pentru măsura deportării suferită de acelaşi autor; la 2.000 euro, în calitate de descendente de gradul II pentru măsura administrativă a deportării suferită de autoarea K.B. şi a respins, în rest, pretenţiile reclamate.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut în vedere că autorul reclamantelor, K.G. a fost condamnat, atât în baza sentinţei penale nr. 1445/1949 a Tribunalului Militar Timişoara (pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înaltă trădare, prev. de art. 190 pct. 1 şi 2 C. pen. la o pedeapsă de 8 ani muncă silnică), cât şi prin sentinţa penală nr. 60 din 21 ianuarie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial Timişoara (pentru săvârşirea infracţiunii de fals în acte publice prev. de art. 401 C. pen., la un an închisoare şi amendă de 4.000 RON), ulterior celor două pedepse contopite.
Acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Timiş, la 22 decembrie 2009 a fost motivată în drept conform art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apeluri reclamantele şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Timiş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând schimbarea în parte a hotărârii tribunalului, reclamantele, în sensul admiterii acţiunii în totalitate, iar pârâtul, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Reclamantele K.L. (în calitate de soţie a defunctului) şi K.N. (fiică a defunctului) au formulat motive de apel, în cuprinsul cărora au invocat critici sub aspectul greşitei cuantificări a daunelor morale, arătând că instanţa de fond nu a avut în vedere gravitatea încălcărilor constatate şi reţinute corect în starea de fapt, respectiv condamnarea la 8 ani de muncă silnică, urmată apoi de deportarea în Câmpia Bărăganului a lui K.G., care s-a alăturat familiei din care făcea parte, confiscarea întregii averi şi privaţiunile la care a fost supus acesta.
Prin apelul declarat, pârâtul a arătat că este aplicabilă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 publicată în M. Of. nr. 761/15.11. 2010, astfel că instanţa nu mai poate acorda în acest caz vreo sumă de bani, cu titlu de daune morale.
Se invocă astfel prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, potrivit cu care dispoziţiile din legile (...) constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul (...), după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin decizia nr. 781 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei civile nr. 2408/PI din 30 septembrie 2010 a Tribunalului Timiş.
A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantele K.L. şi K.N. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că în urma sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii, prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanţă, că aceste dispoziţii legale, sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie”.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie: „dispoziţiile din legile (...) constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul (...), după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Curtea a reţinut însă că la data soluţionării apelului, Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 2010 era deja publicată în M. Of., iar termenul de 45 zile, anterior menţionat era, de asemenea, împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, astfel că, instanţa de apel nu putea decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
Totodată a apreciat că nu poate exista decât o obligaţie „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, această apreciere fiind raportată şi la jurisprudenţa obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 12 mai 2009 în cauza Ernewein şi alţii împotriva Germaniei, Hotărârea din 02 februarie 2010 în cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei), reţinându-se că dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu impun statelor membre nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin Deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale s-a stabilit că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale.
În consecinţă, s-a reţinut că aceste dispoziţii nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat, cât şi în cuprinsul dispoziţiilor art. 31 se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Împotriva deciziei nr. 781 din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, au declarat recurs reclamantele K.L. şi K.N. invocând lipsa de temei legal a hotărârii atacate, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentele-reclamante au solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului acestora şi respingerii apelului declarat de pârât, deoarece decizia instanţei de apel este nelegală, sub următoarele aspecte:
Astfel, acestea arată că, în privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii încă.
În dezvoltarea criticilor lor, reclamantele susţin că a considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele şi în această speţă, cu consecinţa respingerii acţiunii, ar însemna să se accepte ingerinţa statului, în dreptul de acces al acestuia la o instanţă judecătorească.
Recurentele-reclamante mai susţin că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, care trebuie interpretată în favoarea acestora, dat fiind caracterul de reparaţie şi de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate, prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Se invocă şi că nelegalitatea deciziei atacate constă în ignorarea prevederilor art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, recurentele-reclamante consideră că decizia Curţii Constituţionale, referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este in contradicţie cu prevederile forurilor internaţionale.
Prin aceasta decizie se încalcă prevederile europene (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) şi internaţionale (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), nerespectându-se principiul liberului acces la justiţie, egalitatea de şanse şi proporţionalitatea, existând şi o discriminare, având în vedere că pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie au fost aplicate reguli diferite.
Se arată că decizia Curţii Constituţionale nu poate avea incidenţă în prezenta cauză, având în vedere că la data pronunţării acesteia, acţiunea pe care au formulat-o reclamantele, se afla pe rolul instanţelor şi astfel, nu putea fi aplicat un tratament distinct persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi cererile au fost depuse în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.
Recursul declarat de reclamante este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Problema de drept a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin decizia nr. 12 din 19 ianuarie 2011, s-a statuat că „urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa instanţei europene, creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă - sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, normai juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil faţă de dispoziţiile Constituţiei României.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.
Constatarea neconstituţionalităţii textului de lege pe care reclamantele şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, pentru aceleaşi considerente mai sus expuse, nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea Constituţională s-ar substitui prin deciziile sale, rolului instanţelor de judecată, cum, în mod eronat au susţinut reclamantele.
Dreptul de acces la justiţie şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de reclamante, ca temei de nelegalitate.
Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamante, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din acelaşi Cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele K.L. şi K.N. împotriva deciziei nr. 781 din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3804/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3806/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
