ICCJ. Decizia nr. 3806/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3806/2012
Dosar nr. 7531/30/2009
Şedinţa publică din 28 mai 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin sentinţa nr. 1279/PI din 20 mai 2010, Tribunalul Timiş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamatului şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârât.
A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul M.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş.
A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 571.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit personal, cât şi de autorii săi, respectiv tatăl M.A. şi mama Z.D.
A respins în rest acţiunea, precum şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că la data de 22 decembrie 2009, reclamantul M.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând: acordarea de despăgubiri în cuantum de 100.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit de acesta, urmare măsurii administrative constând în strămutarea în altă localitate, împreună cu întreaga familie, măsură administrativă dispusă de fosta miliţie, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951; acordarea de despăgubiri în sumă de 200.000 euro sau echivalentul în RON, pentru prejudiciul moral produs autoarei Z.D. tot ca urmare a strămutării acesteia prin aceeaşi măsură; acordarea de despăgubiri în cuantum de 300.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit de autorul reclamantului, M.A., ca urmare a condamnării cu caracter politic la pedeapsa închisorii de 8 ani dispusă de către Tribunalul Militar Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 575 din 06 februarie 1950; acordarea de despăgubiri în sumă de 10.000 euro, reprezentând daune morale pentru lipsa de folosinţă, pe întreaga durată a strămutării a imobilelor aflate în proprietatea familiei.
În fapt, reclamantul a arătat că este fiul lui Z.D. (decedată la 18 decembrie 1989) şi al lui M.A. (decedat la 05 noiembrie 1985).
Prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 din 18 iunie 1951, reclamantul, împreună cu mama sa Z.D., şi sora M.O. căsătorita N. (decedată la 07 iulie 1984), au fost obligaţi în mod abuziv la strămutare în altă localitate.
Măsura luată prin decizia sus-menţionată a fost urmarea directă a faptului că la acel moment tatăl său era deţinut politic.
Privarea de libertate a avut loc prin dislocare din localitatea de domiciliu în Bărăgan, în localitatea nou înfiinţată de către deportaţi, satul nou creat reprezentând o zonă supravegheată, un spaţiu lipsit de drepturi politice, al privării de libertate şi al constrângerii cotidiene.
Ulterior, după căderea comunismului, urmare a constatării măsurilor abuzive luate împotriva familiei reclamantului a fost recunoscută calitatea de luptător in rezistenţa anticomunistă, în conformitate cu dispoziţiile art. 1, 3 lit. c), d) şi art. 6 din O.U.G. nr. 214/1999.
Tatăl său a fost condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti, prin sentinţa nr. 575 din 06 februarie 1950, la 8 ani închisoare corecţională pentru săvârşirea infracţiunii de înaltă trădare şi pus în libertate după 5 ani, 8 luni şi 15 zile conform Decretului de graţiere nr. 35/1955.
Astfel cum reiese şi din hotărârea din 31 ianuarie 1991 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, „decesul întreţinătorului de familie M.A. a fost cauzat de condiţiile inumane de detenţie în care a executat pedeapsa corecţională.
Reclamantul a arătat că in perioada deportării, din lipsă de forţă de muncă bărbătească, mama sa nu a putut să ridice o casă ca şi celelalte familii deportate, astfel că au fost cazaţi într-o cămăruţă din dispensarul localităţii nou înfiinţate, în dispensar locuind şi alte şapte familii, în condiţii precare şi inumane.
După căderea comunismului, a dobândit calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă şi, în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, a beneficiat de drepturile conferite de acest act normativ.
Privarea de libertate ordonată abuziv de către regimul comunist a fost executată de tatăl sau în închisorile din Timişoara, Jilava, Piteşti, Aiud, Canalul Dunăre-Marea Neagră (Poarta Albă) şi Baia Sprie, penitenciare de o notorietate incontestabilă pentru tratamentele inumane aplicate deţinuţilor.
Instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 06 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar statuat la data de 06 martie 1945.
De asemenea, conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
S-a reţinut că atingerile aduse persoanei umane prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale, precum dreptul la libertatea individuală, dreptul la viaţa personală, la linişte, dreptul la cinste, la onoare, la demnitate, cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, ci şi morale.
Reclamantul a precizat că la momentul luării măsurilor abuzive cu caracter politic împotriva întregii familii, respectiv condamnarea tatălui la închisoare şi deportarea sa împreună cu mama şi sora în Bărăgan, familia sa deţinea în proprietate casa în care locuiau, precum şi suprafaţa de 5 ha teren arabil.
Pe întreaga perioadă de timp în care familia sa a fost strămutată (4 ani, 6 luni şi 17 zile) imobilul (casa în care locuia familia subsemnatului şi care se afla în proprietatea acesteia la momentul strămutării în cota de 1/2) a fost folosit pe nedrept, împotriva voinţei familiei reclamantului, de către stat. Corelativ, statul s-a bucurat de folosinţa terenului arabil pe toată perioada strămutării, inclusiv de recolta aferentă anului deportării, care a rămas neculeasă.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului, invocată de pârât, în raport de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., se impune precizarea ca Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât şi, după decesul acestor persoane, soţului sau descendenţilor acestora până la gradul al II-lea inclusiv (însă pentru suferinţa îndurată de primele şi pentru recompensarea, într-o oarecare măsură, a aceloraşi persoane), în speţă, s-a reţinut că reclamantul acţionează atât în nume propriu, cât şi pentru părinţii săi, ca descendent de gradul I.
Astfel că, pentru cele arătate, nu s-a putut reţine că reclamantul nu are îndreptăţirea de a solicita doar repararea prejudiciului suferit de el însuşi, fără a-i fi conferit acelaşi drept pentru autorii săi de gradul I, câtă vreme legea îi stabileşte expres şi fără echivoc, această legitimare în art. 5 alin. (1) din lege, concluzie ce atrage, inevitabil, respingerea ca neîntemeiată a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârât.
Cât priveşte inadmisibilitatea acţiunii, instanţa a reţinut că aceasta nu este o veritabilă excepţie, motiv pentru care a analizat-o ca pe o apărare de fond.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că reclamantul a solicitat despăgubiri morale, atât pentru prejudicial suferit personal, cât şi în calitate de descendent de gradul I după defuncta Z.D., mama sa (căsătorită M.), ca efect al măsurii strămutării, cât şi în calitate de descendent de gradul I după tatăl defunct M.A., condamnat cu caracter politic la pedeapsa închisorii.
Pentru solicitarea de acordare de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit de reclamant personal, precum şi de mama sa decedată, pentru care a formulat pretenţii băneşti în calitate de descendent de gradul I, instanţa a reţinut:
Conform disp. art. 3 din Legea nr. 221/2009, „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: lit. e) Deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 şi nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne”.
În speţă, s-a constatat că situaţia de fapt invocată şi probată de reclamant se grefează întocmai pe ipoteza particularizată de art. 3 lit. e), deoarece atât el, cât şi mama sa, au fost supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu -, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative încriminate de lege, ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparaţii, conform Legii nr. 221/2009, temei de drept în baza căruia reclamantul şi-a fondat acţiunea.
Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul a optat pentru despăgubiri morale, prevăzute de art. 5 lit. a), observându-se că dispoziţiile legale menţionate prevăd expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Aparent, ar rezulta că pentru situaţia celor ce au fost victime ale măsurilor administrative cu caracter politic, aceştia au la îndemână doar facultatea solicitării şi acordării de despăgubiri materiale, în acord cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 care se referă atât de condamnări, cât şi de măsuri administrative abuzive.
O atare interpretare nu poate fi primită, câtă vreme, din titlul actului normativ în discuţie – „ Legea nr. 221 din 02 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989”, precum şi raportat la o interpretare după scopul normei, rezultă fără echivoc faptul că legiuitorul a asimilat măsurile administrative cu caracter politic, condamnărilor cu acest caracter, cele două tipuri de situaţii reglementate de lege fiind tratate unitar.
Această concluzie se impune şi din trimiterile indicate de această lege la Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, şi, respectiv la O.U.G. nr. 114/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România.
La o atare interpretare conduce chiar alin. (1) al art. 5 din lege, potrivit căruia „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic (...)”, care stabileşte atât sfera persoanelor îndreptăţite (autor sau descendenţi ori soţ supravieţuitor) a accede la beneficiul acestei legi, cât şi a faptelor pentru care se acordă despăgubiri, constând nu numai în condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, ci şi în măsuri administrative cu caracter politic.
Legiuitorul nu a stabilit însă criterii de individualizare şi nici limite minime/maxime de cuantificare a acestora, lăsând deplină libertate instanţelor judecătoreşti în identificarea unor criterii şi, mai apoi, în aprecierea echivalentului bănesc al prejudiciilor morale.
Reparaţia prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul, nu atât de a repune victima sau descendenţii acesteia ori soţul supravieţuitor într-o situaţie similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
În încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale, instanţa s-a raportat la:
a) importanţa valorilor lezate şi măsura lezării (în speţă îngrădirea libertăţii de mişcare prin deportarea obligatorie şi fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule);
b) consecinţele negative suferite de reclamant pe plan fizic şi psihic (rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viaţă ostil, în condiţii aproape imposibile, la limita imaginaţiei, fiind afectate, totodată, şi acele atribute care influenţează relaţiile sociale, onoarea, demnitatea, reputaţia);
c) intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării (prin raportare şi la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză);
d) gradul în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială (respectiv toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieţii umane, cum ar fi relaţiile familiale, cele cu prietenii, apropiaţii, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupaţii, după întoarcerea acasă).
Toate aceste vătămări îşi găsesc expresia cea mai adecvată în „durerea morală”, încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic şi care nu poate fi decât aproximativ percepută, prin intermediul criteriilor enunţate ,dat fiind caracterul intern, psihic, imposibil de exteriorizat al acestui prejudiciu moral.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în cuprinsul aceluiaşi art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamantul şi mama sa au beneficiat, sau nu, de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
În speţă s-a constatat că reclamantul şi mama sa au beneficiat de drepturile conferite de prevederile O.U.G. nr. 214/1999.
Tribunalul a avut în vedere atât criteriile de individualizare mai sus redate, perioada de timp a strămutării (1.645 zile), perioada de după întoarcerea acasă, până în decembrie 1989, când a încetat regimul comunist, perioadă în care efectele unei strămutări cu caracter politic, încă se răsfrângeau asupra celor în cauză şi asupra familiei lor, cât şi faptul că au fost acordate drepturi băneşti şi in baza O.U.G. nr. 214/1999.
Pentru un an (365 zile) de deportare, persoanelor care au beneficiat de drepturi băneşti şi în baza O.U.G. nr. 214/1999 sau/şi Decretul-Lege nr. 118/1990, instanţa a apreciat ca fiind corespunzătoare suma de 3.750 RON, cu titlu de despăgubiri morale, iar pentru fiecare an de după încetarea perioadei deportării şi pană in anul 1990, suma de 5.000 RON/an, prin urmare pentru perioada 1956-1990, suma de 170.000 RON.
În speţă, s-a acordat reclamantului pentru prejudiciul suferit personal, suma de 186.910,6 RON.
În calitate de descendent de gradul I după mama sa, supusă aceleiaşi măsuri a deportării pe aceeaşi perioada, s-a acordat reclamantului suma de 181.910,6 RON.
În ce priveşte solicitarea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de tatăl sau urmare a condamnării, instanţa a reţinut:
Din sentinţa penală nr. 575 din 06 februarie 1950 a Tribunalului Militar Bucureşti rezultă ca tatăl reclamantului - M.A. - a fost condamnat la 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de răspândire de publicaţiuni interzise prev. de art. 325 C. pen., condamnare din care a efectuat 5 ani, 8 luni şi 15 zile, de la data de 03 aprilie 1950 la 17 decembrie 1955, conform biletului de liberare.
Fapta pentru care a fost condamnat antecesorul reclamantului se încadrează în ipoteza particularizată de art. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituind de drept condamnare cu caracter politic.
Instanţa a acordat reclamantului, pentru prejudiciul suferit de tatăl său, urmare a condamnării cu caracter politic şi având în vedere criteriile de individualizare mai sus arătate, suma de 202.178,8 RON. Pentru fiecare an de detenţie s-a acordat suma de 10.000 RON (27,4 RON/zi) şi pentru fiecare an de după liberare, până în 1990, sumă de 5.000 RON.
În consecinţă, în total instanţa a acordat reclamantului suma de 571.000 RON, cu titlu de despăgubiri morale.
A respins petitul referitor la obligarea pârâtului la acordarea de daune materiale, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţa a imobilelor şi a recoltelor neculese, întrucât pentru o astfel de solicitare, nu există fundament în Legea nr. 221/2009.
Cât priveşte cheltuielile de judecată solicitate de reclamant, pe de o parte nu s-a făcut dovada lor, conform art. 1169 C. civ., iar pe de altă parte, chiar dacă ar fi existat o asemenea dovadă, instanţa nu le-ar fi acordat, întrucât, temeiul juridic al suportării acestora îl constituie culpa procesuală a părţii căzută în pretenţii. Or, în speţă, Tribunalul nu poate identifica o culpă procesuală a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care să atragă răspunderea sa, sub incidenţa art. 274 C. proc. civ.
Împotriva sentinţei civile nr. 1279 din 20 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 7531/30/2009, au declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, criticând-o pentru nelegalitate şi neteminicie.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, cu dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. şi cele ale Legii nr. 221/2009, Curtea a constatat că apelurile pârâtului şi Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş sunt întemeiate, urmând a fi admise pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare:
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantului, şi-a încetat efectele juridice, astfel că, inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu se poate reţine nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Faţă de cele reţinute anterior, nu mai prezintă nicio relevanţă şi nu se mai impun a fi analizate criticile apelanţilor cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituţionale, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Prin decizia nr. 718/A din 07 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş împotriva sentinţei civile nr. 1279 din 20 mai 2010 a Tribunalului Timiş.
A schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantul M.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş.
Împotriva deciziei nr. 718 din 07 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, a declarat recurs reclamantul M.S., invocând lipsa de temei legal a hotărârii atacate, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii ambelor apeluri, cu consecinţa menţinerii ca legală a sentinţei nr. 1279/PI din 20 mai 2010 a Tribunalului Timiş, deoarece decizia instanţei de apel este nelegală, sub următoarele aspecte:
Astfel, reclamantul arată că în privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii încă.
În dezvoltarea criticilor sale invocate în recurs, reclamantul susţine că a considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele şi în această speţă, cu consecinţa respingerii acţiunii, ar însemna să se accepte ingerinţa statului în dreptul de acces al acestuia la o instanţă judecătorească.
Recurentul mai susţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, care trebuie interpretată în favoarea acestuia, dat fiind caracterul de reparaţie şi de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate, prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Se invocă şi că nelegalitatea deciziei atacate constă în ignorarea prevederilor art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Rezoluţia 1096 din 1996 a Curţiii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, recurentul-reclamant consideră că decizia Curţii Constituţionale referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este in contradicţie cu prevederile forurilor internaţionale.
Prin aceasta decizie se încalcă prevederile europene (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) şi internaţionale (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), nerespectându-se principiul liberului acces la justiţie, egalitatea de şanse şi proporţionalitatea, existând şi o discriminare, având în vedere că pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie au fost aplicate reguli diferite.
Se arată că decizia Curţii Constituţionale nu poate avea incidenţă în prezenta cauză, având în vedere că la data pronunţării acesteia, acţiunea pe care au formulat-o reclamantele, se afla pe rolul instanţelor şi astfel nu putea fi aplicat un tratament distinct persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi cererile au fost depuse în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.
Recursul declarat de reclamant este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Problema de drept a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin decizia nr. 12 din 19 ianuarie 2011, s-a statuat că „urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa instanţei europene, creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă - sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, normai juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil faţă de dispoziţiile Constituţiei României.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.
Constatarea neconstituţionalităţii textului de lege pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, pentru aceleaşi considerente mai sus expuse, nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea Constituţională s-ar substitui prin deciziile sale, rolului instanţelor de judecată, cum, în mod eronat s-a susţinut.
Dreptul de acces la justiţie şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de reclamant, ca temei de nelegalitate.
Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din acelaşi Cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.S. împotriva deciziei nr. 718/A din 07 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3805/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3807/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
