ICCJ. Decizia nr. 3850/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 14 aprilie 2010, reclamantul H.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R. reprezentat prin M.F.P. Timiș, obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 Euro, reprezentând daune morale, pentru adoptarea măsurii administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu împotriva sa și a familiei, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Prin sentința civila nr. 2901 din 29 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, s-a admis în parte acțiunea reclamantului și a fost obligat pârâtul la plata echivalentului în lei, la cursul B.N.R. din ziua plății, al sumei de 3000 euro pentru prejudiciu moral suferit de ascendentul său de gradul I, H.G., al sumei de 2500 euro pentru prejudiciul moral suferit de ascendentul său de gradul II, H.V. și al sumei de 2500 euro pentru prejudiciul moral suferit de ascendentul său de gradul II, H.G.
A respins restul pretențiilor și a obligat pârâtul S.R. prin M.F.P. la plata către reclamant a sumei de 1190 lei, cu tilu de cheltuieli de judecata.
Tribunalul a reținut în considerente că tatăl reclamantului și bunicii acestuia au fost stramutati la data de 18 iunie 1951, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea Comlosul Mare, jud. Timis, fixandu-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Stancuta Noua, iar prin decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, persoanelor mentionate li s-au ridicat restrictiile domiciliare.
Conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, întemeiata pe Decizia nr. 200/1951 a M.A.I.
Referitor la cererea de acordare a despăgubirilor, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 5 alin. (1) și art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, tribunalul a reținut că S.R. a înțeles să stabilească limitele în care răspunde pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau aplicarea unei masuri administrative cu caracter politic, stabilind drept plafon maxim suma de 10.000 euro, care, din aceleași dispoziții legale, va fi acordată de S.R. persoanei a cărei pedeapsă privativă de libertate tinde spre maximul legal, care nu a beneficiat de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999 și care a suportat suferințe deosebite în plan fizic, psihic și social. Totodata, S.R. a stabilit ca limita maxima in care raspunde suma de 5.000 euro pentru sotul si descendentii de gradul I ai persoanei condamnate sau care a facut obiectul unei masuri administrative cu caracter politic si suma de 2500 euro pentru descendentii de gradul al II-lea.
Tribunalul a mai reținut că acordarea daunelor morale prevăzute de Legea nr. 221/2009 are un caracter facultativ, iar nu obligatoriu pentru instanță, constituind atributul tribunalului de a aprecia dacă se impune acordarea unor despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul moral suferit prin masura administrativa cu caracter politic, ținând seama și de drepturile de care cei care au facut obiectul unei astfel de masuri au beneficiat până în prezent.
în speță, antecesorii reclamantului nu au beneficiat de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, neregăsindu-se în evidențele C.J.P. Timiș.
în evaluarea cuantumului despăgubirilor, tribunalul s-a raportat la situația antecesorilor reclamantului la momentul deportării, la perspectivele realiste pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi existat aceasta măsură, la durata măsurii și perioada de timp scursă de la dispunerea acesteia, precum și la consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social.
împotriva sentinței civile menționate au declarat apel reclamantul H.G. și pârâtul S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Timiș.
Prin Decizia civilă nr. 828/ A din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant și s-a admis apelul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Timiș și, în consecință, a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea reclamantului pentru despăgubiri.
în considerentele deciziei s-au reținut următoarele:
Motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii lor, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.
în cazul de față, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010). Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.
Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare, care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Față de caracterul devolutiv a căii de atac a apelului, prin el se readuc în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Nu se poate reține nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale un "bun" în sensul jurisprudenței C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
în cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.
Față de cele reținute anterior, s-a reținut că nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile pârâtului apelant cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul H.G., indicând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând, pe fondul cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
în motivarea recursului, reclamantul susține, în esență, că acțiunea a fost greșit respinsă în condițiile în care legea aplicabilă este cea de la data formulării cererii de chemare în judecată.
Arată recurentul că excepția de neconstituționalitate a intervenit ulterior promovării acțiunii de față, motiv pentru care instanța de apel trebuia să aplice principiul neretroactivității legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor juridice ce se ivesc după intrarea ei în vigoare.
Se mai arată, făcându-se trimiteri la prevederile comunitare și practica C.E.D.O., că reglementările internaționale au prioritate față de cele interne.
Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, "privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale" dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta fiind o aplicare, în materia controlului constituționalității legilor, a principiului general al neretroactivității legilor.
Altfel spus, deși încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice convenționale.
în acest context, nu se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009)] își prelungește efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituțional, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.
Or, în speță, decizia din apel a fost pronunțată la 21 aprilie 2011, dată la care, urmare declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această neconformitate, norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei, nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.
în consecință, la momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui "bun" din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la C.E.D.O., în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs, ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală, a fost de altfel definitiv tranșată de înalta Curte de Casație și Justiție care [(în compunerea prevăzută de art. 3306alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010)] prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/7.11.2011). Partea I - a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta "nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează".
Având în vedere considerentele expuse, raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul H.G.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3851/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3854/2012. Civil → |
|---|
