ICCJ. Decizia nr. 3857/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1373 din 23 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul T.S. și s-a dispus obligarea pârâtului S.R. la plata sumei de 5000 Euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale.
Totodată, pârâtul a fost obligat și la 531 lei daune materiale.
Au fost respinse, ca neîntemeiate, celelalte pretenții deduse judecății.
în motivarea sentin?ei, s-a re?inut, în esen?ă, că reclamantul, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data pronun?ării, având în vedere caracterul politic al condamnării suferite prin sentin?a penală nr. 331 din 09 aprilie 1958 a Tribunalului Militar Teritorial Bucure?ti, are dreptul la acordarea de daune morale.
în ceea ce prive?te cuantumul despăgubirilor, având în vedere gravitatea suferin?elor reclamantului, precum ?i faptul că acesta beneficiază de despăgubiri în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 ?i statuând în echitate înlăuntrul limitei maxime stabilite de lege, tribunalul a apreciat suficientă suma de 5.000 euro cu titlu de daune morale.
Referitor la daunele materiale, tribunalul, a acordat reclamantului suma de 531 lei cu titlu de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare.
împotriva acestei sentin?e au declarat apeluri reclamantul, pârâtul și M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Prin decizia nr. 46 din 31 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârât și de M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, ?i a fost admis apelul reclamantului, schimbându-se în parte sentința atacată, în sensul majorării cuantumului daunelor morale la 50.000 euro. Au fost men?inute celelalte dispozi?ii ale sentin?ei.
în considerentele deciziei, s-au re?inut următoarele considerente:
Susținerile din cadrul primului motiv de apel al pârâtului și M.P. sunt nefondate și urmează a fi înlăturate.
Prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, care în temeiul art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992 produce efecte pentru viitor de la data publicării în M. Of. și este general obligatorie, s-a statuat că "prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale."
Practic, oricum ar fi interpretată această decizie, ea ar avea ca efecte juridice stingerea (încetarea) dreptului subiectiv patrimonial prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, respectiv cel având ca obiect despăgubirile bănești pentru prejudiciul moral suferit de persoanele ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009. S-ar ajunge ca acest drept să nu mai aibă niciun fel de substanță sau fundament și un întreg act normativ (Legea nr. 221/2009) să fie lipsit de cea mai importantă prevedere a sa și să devină o "formă fără fond".
Instanța de judecată învestită cu soluționarea prezentei pricini, arată curtea de apel, nu-și poate permite să adere la o asemenea teză, căci cel puțin în situația din speță s-ar crea toate premisele ca S.R. să fie expus unei condamnări la C.E.D.O. tocmai pentru lipsa de previzibilitate și accesibilitate a unei dispoziții legale prin care s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea unei persoane, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O., astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg. Din acest punct de vedere se va face aplicațiunea corespunzătoare în cauză a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cu care "dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".
Aplicarea mecanică și rigidă a dispozițiilor acestei decizii în procesele deja declanșate la data publicării sale în M. Of., unele dintre ele aflate în faza judecării în căile legale de atac, ar însemna pur și simplu să se ajungă la încălcarea dreptului fundamental de acces la un tribunal reglementat prin prevederile art. 6 din C.E.D.O., așa cum conținutul acestui drept a fost definit în jurisprudența C.E.D.O.
Instan?a de apel a mai re?inut că nu poate fi acceptată susținerea că suma de 5000 Euro, acordată apelantului-reclamant de către prima instanță, cu titlu de daune morale, ar fi exagerat de mare. Dimpotrivă, ea trebuie majorată având în vedere circumstanțele concrete ale speței.
Curtea a apreciat că, prin obligarea pârâtului-apelant la plata către reclamant a sumei de 50000 Euro, în plus față de contravaloarea beneficiilor pe care le-a obținut acesta prin efectele produse în ce-l privește de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, se creează condițiile necesare pentru realizarea pe deplin a principiului asigurării unei reparații echitabile și suficiente (astfel cum acest principiu este definit în jurisprudența constantă a C.E.D.O.) a prejudiciului moral suferit în perioada în care a fost privat de libertate în condiții de temniță grea și muncă epuizantă. Totodată, se face aplicațiunea corespunzătoare în speță și a dispozițiilor art. 5 alin. 11 din Legea nr. 221/2009.
Referitor la prevederile O.U.G. nr. 62/2010, trebuie arătat că acestea nu mai au aplicabilitate în speță ca urmare a efectelor produse prin pronunțarea de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 1354/2010, decizie care este definitivă și general obligatorie în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. I și II din amintita ordonanță.
Instan?a de apel a înlăturat cel de-al doilea motiv de apel al reclamantului privind restituirea contravalorii cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul penal în care a suferit condamnarea cu caracter politic la pedeapsa închisorii, re?inând că Legea nr. 221/2009 nu conține nicio dispoziție în acest sens, care să poată fi considerată un temei juridic suficient pentru admiterea acestor pretenții.
Cât privește invocarea în apel a dispozițiilor art. 992 și 994 C. civ., pentru a oferi o justificare pretențiilor respective, aceasta nu poate fi calificată decât ca fiind o cerere nouă formulată direct în calea de atac (nededusă judecății instanței de fond), neputând fi primită în considerarea prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamantul T.S., pârâtul S.R., prin M.F.P. și M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
Reclamantul solicită modificarea în parte a deciziei pronun?ate în apel, în sensul măririi cuantumului despăgubirilor întrucât suma acordată nu constituie o reparare integrală a prejudiciilor aduse ca urmare a condamnării suferite. în recursul său, reclamantul nu invocă vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., limitându-se doar la a-?i exprima nemul?umirea fa?ă de cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale.
în motivarea recursurilor declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. - D.G.F.P.M. București și M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a fost criticată hotărârea pentru nelegalitate, invocându-se dispozi?iile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul de a se re?ine incidența Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, și arătându-se că în prezent cererea de chemare în judecată și-a pierdut temeiul juridic.
Recursurile declarate de pârâtul S.R., reprezentat prin M.F.P. ?i M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, sunt fondate, urmând a fi admise, în considerarea următoarelor argumente:
Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, "privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale" dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta fiind o aplicare, în materia controlului constituționalității legilor, a principiului general al neretroactivității legilor.
Altfel spus, deși încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice convenționale.
în acest context, nu se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009)] își prelungește efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituțional, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.
Or, în speță, decizia din apel a fost pronunțată la 31 martie 2011, dată la care, urmare declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această neconformitate, norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantului, nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.
în consecință, la momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui "bun" din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la C.E.D.O., în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs, ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală, a fost de altfel definitiv tranșată de înalta Curte de Casație și Justiție care [(în compunerea prevăzută de art. 3306alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010)] prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/7.11.2011). Partea I - a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta "nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează".
Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursurile declarate de pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.M. București ?i M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București vor fi admise, modificată decizia atacată, în sensul admiterii apelurilor declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. - D.G.F.P.M. București și M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței nr. 1373 din 23 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care o schimbă în tot, iar pe fond se va respinge acțiunea.
în ceea ce prive?te recursul declarat de reclamantul T.S., se constată că acesta este nul, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac prin care se invocă motive de nelegalitate a unei hotărâri.
Art. 3021alin. (1) pct. c C. proc. civ., prevede că cererea de recurs va cuprinde, printre alte mențiuni, sub sancțiunea nulității, și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, precum și dezvoltarea lor.
Potrivit dispozițiilor art. 303 C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.
Instanța investită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care astfel de motive de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă explicită și se referă la una din situațiile cuprinse în art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
în cererea de recurs formulată de reclamantul T.S., se constată că acesta își exprimă în termeni foarte generali nemulțumirea față de hotărârea pronunțată, fără însă a evoca în mod concret critici care să se încadreze în motivele de nelegalitate invocate, în sensul textului procedural amintit.
Astfel, întrucât criticile formulate nu au făcut posibilă încadrarea acestora, în mod concret, în vreunul din motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. și nefiind constatate nici motive de ordine publică care au dus la analizarea din oficiu a hotărârii criticate, s-a constatat nul recursul declarat de reclamant.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3858/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3801/2012. Civil → |
|---|
