ICCJ. Decizia nr. 3807/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3807/2012
Dosar nr. 482/91/2010*
Şedinţa publică din 28 mai 2012
Asupra recursurilor civile de faţă, constată:
Prin sentinţa nr. 316 din 06 mai 2010, Tribunalul Vrancea, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta C.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
A dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 160.000 RON, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea la data de 16 februarie 2010, reclamanta C.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vrancea, solicitând obligarea acestuia, la plata sumei de 270.000 euro, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a soţului său.
În motivarea acţiunii sale, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, reclamanta a arătat că este soţia supravieţuitoare a defunctului C.S., care, prin sentinţa penală nr. 31 din 17 ianuarie 1952 a Tribunalului Militar Galaţi a fost condamnat din motive politice la 4 ani închisoare corecţională şi la 3 ani interdicţie corecţională pentru uneltire contra ordinii sociale, infracţiune prevăzută şi pedepsită de art. 209 C. pen.
Se mai arată de către reclamantă că soţul său a fost arestat şi ţinut în beciurile Securităţii anterior acestei date (anume 17 ianuarie 1952), astfel că a executat în perioada 21 august 1951-13 octombrie 1955, 4 ani, o lună şi 14 zile de detenţie, aspect confirmat de fişa de cazier, precum şi de hotărârea din 14 august 1990 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 din judeţul Vrancea.
La stabilirea cuantumului acestor despăgubiri, instanţa a avut în vedere beneficiul şi reparaţiile acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 şi a ţinut seama şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, potrivit căreia despăgubirile trebuie să întrunească cerinţa reparării integrale a prejudiciului şi condiţia proporţionalităţii cu prejudiciul moral suferit.
A mai reţinut Tribunalul că, prin stabilirea unei sume, nu se poate pretinde că s-au şters sau reparat daunele morale, scopul acordării despăgubirilor fiind acela de satisfacţie dată persoanei lezate prin recunoaşterea nedreptăţii care i s-a făcut şi prin condamnarea expresă a regimului faţă de care s-a împotrivit soţul reclamantei. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de fi echivalat băneşte.
Ţinând seama de perioada executată, de evoluţia politică de după 1990, care a condamnat regimul comunist, aceasta fiind o satisfacţie morală dată celor care au luptat împotriva comunismului, de beneficiile deja acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, instanţa a apreciat că suma de 160.000 RON reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de soţul decedat al reclamantei.
împotriva sentinţei nr. 316/2010 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă, au declarat apel ambele părţi, criticând-o sub aspectul cuantumului daunelor morale. Prin decizia nr. 89/A din 11 mai 2011 Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vrancea, împotriva sentinţei civile nr. 316 din 06 mai 2010 a Tribunalului Vrancea.
A schimbat în parte sentinţa menţionată, numai în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, stabilind 4.000 euro (echivalentul în RON), în loc de 160.000 RON.
A respins apelul declarat de reclamanta C.M. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că, în ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, Curtea de apel a analizat în ce măsură, în raport de lipsa de temeiului juridic a acţiunii pe parcursul soluţionării dosarului, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, prin Deciziile nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale se aduce atingere:
a) art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
b) art. 14 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
c) Întrucât acţiunea a fost promovată la data de 16 februarie 2010, Curtea urmează să analizeze dacă la momentul publicării deciziilor Curţii Constituţionale, reclamanta avea „o speranţă legitimă”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a creat o noţiune autonomă de „bun”, pe care a dezvoltat-o din noţiunea iniţială conţinută de text: „Orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale” - noţiune care nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, ci se extinde şi asupra altor drepturi şi interese cu valoare economică, ce constituie elemente patrimoniale active care pot deveni, în anumite circumstanţe, bunuri apărate de art. 1 al Protocolului nr. 1.
În consecinţă, protecţia instituită de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în această materie este mult mai largă decât cea tradiţională, oferită de dreptul de proprietate din dreptul intern, şi se apropie, mai degrabă, de accepţiunea din dreptul internaţional.
În concluzie, din analiza jurisprudenţei Curţii se constată o lărgire a înţelesului de „bun” în sensul Convenţiei, la toate acele situaţii în care reclamantul are un „interes economic” ce are „o bază suficientă în dreptul intern” sau când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi constantă a instanţelor naţionale, deci o „speranţă legitimă” de natură concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau decizie judiciară.
S-a reţinut de instanţa de apel că la data de 11 iunie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 221/2009 care prevedea în art. 5 alin. (1) lit. a), că persoanele ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot solicita în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral survenit prin condamnare.
Ulterior, la data de 01 iulie 2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010 în sensul că s-au plafonat sumele ce pot fi acordate cu titlu de daune morale, astfel:
- 10.000 euro pentru persoana ce a suferit condamnarea politică sau a făcut obiectul măsurii administrative cu caracter politic;
- 5.000 euro pentru soţ/soţie şi descendenţii de gradul I;
- 2.500 euro pentru descendenţii de gradul II.
Prin acelaşi art. 5 alin. (1) s-au introdus anumite criterii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, raportat la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate prin alte legi reparatorii.
Prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul legal al cererilor de acordare a daunelor morale.
Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, „Dispoziţiile din legile constatate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca neconstituţionale sunt suspendate de drept.
În cazul concret dedus judecăţii, reclamanta a introdus acţiunea la data de 16 februarie 2010, moment la care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, în forma iniţială, dar, datorită particularităţilor speţei, cauza nu a fost soluţionată până la declararea lor ca neconstituţionale.
Raportat la aceste date concrete ale speţei, Curtea de apel a verificat dacă la momentul publicării deciziilor Curţii Constituţionale (momentul ingerinţei), reclamanta avea o bază în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi constantă a instanţelor naţionale, în sensul admiterii acestor acţiuni, adică dacă avea „o speranţă legitimă” de a obţine daune morale.
Contrar situaţiei de fapt reţinută de Curte în Cauza Slavov contra Bulgariei, în prezenta cauză, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost în vigoare în intervalul 11 iunie 2009-15 noiembrie 2010, aproximativ 1 an şi 5 luni, iar în această perioadă, dreptul la daune morale a fost confirmat printr-o jurisprudenţă constantă a instanţelor judecătoreşti interne, ceea ce a dat naştere unei „speranţe legitime” de recunoaştere a acestui drept de creanţă.
Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie condiţiile în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a drepturilor titularului asupra acelui bun, şi anume:
a) privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie;
b) să fie impusă de o cauză de utilitate publică;
c) să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional;
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a mai adăugat o condiţie comună atât în privinţa privării de proprietate, cât şi în materia limitării exercitării acestui drept, prevăzute de parag. 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1, anume:
d) orice limitare trebuie să fie proporţională cu scopul avut în vedere la instituirea ei;
Tot jurisprudenţa a mai adăugat o condiţie specifică privării de proprietate:
e) necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului de proprietate.
Potrivit dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, autorităţile legislative ale statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca într-un interval de la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, ceea ce nu s-a întâmplat. O astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudenţa sa, reţinându-se că incertitudinea - indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ţine de practicile urmate de autorităţi - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului.
Potrivit jurisprudenţei Curţii, urmează să se verifice dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate, între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
b) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat” (Cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, parag. 33).
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori, precum: gradul de operativitate, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Or, instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că „violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite”.
În concluzie, s-a constatat de instanţa de apel, că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale litigiilor în curs, ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României. Aşa cum reglementările internaţionale au prioritate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.
Instanţa de apel a mai reţinut că, pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, raportat la criteriile prev. de Legea nr. 221/2009, şi anume: perioada de închisoare de 4 ani, suferinţele şi ororile suportate în închisorile comuniste, ce au fost de natură să lezeze demnitatea, onoarea, libertatea de gândire şi conştiinţă, a persoanei condamnate; drepturile acordate soţiei supravieţuitoare în temeiul Decretului-Lege nr. 119/1990 timp de 20 de ani, suma de 4.000 euro constituie o reparaţie echitabilă.
Împotriva deciziei nr. 89/A din 11 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, au declarat recursuri, reclamanta C.M. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Vrancea, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, prin recursul declarat de reclamantă se arată că, instanţa nu a avut în vedere criteriile de evaluare, importanţa valorii sociale lezate şi mai ales, nu a reţinut corespunzător consecinţele negative suferite de condamnat pe plan fizic şi psihic şi nici implicaţiile acestora în viaţa socială, ignorând totodată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în stabilirea cuantumului daunelor morale, cu încălcarea dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Se solicită de către recurenta-reclamantă admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, întrucât suma acordată drept despăgubiri morale este una infimă, care nu reprezintă o reparaţie echitabilă a suferinţelor îndurate de condamnat.
Recurentul-pârât invocă nelegalitatea deciziei pronunţată de instanţa de apel, sub aspectul menţinerii dispoziţiei din sentinţa de fond, referitoare la acordarea daunelor morale, susţinând că soţul reclamantei nu a suferit o condamnare cu caracter politic de drept, deoarece fapta pentru care a fost condamnat nu se încadrează în cele prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Vrancea, este fondat şi urmează a fi admis, în limita şi pentru considerentele ce succed:
Prin sentinţa penală nr. 31/1952 a Tribunalului Militar Galaţi, C.S. a fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională, fapta pentru care a fost condamnat fiind aceea de uneltire contra ordinii sociale, participare la o organizaţie subversivă, prevăzută şi pedepsită de art. 209 C. pen., reţinându-se în concret în sarcina sa că a desfăşurat o activitate de tip fascist, paramilitară (adresa din 23 noiembrie 1990 emisă de Ministerul de Interne).
Împrejurarea că C.S. a fost condamnat pentru una dintre faptele enumerate în art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (art. 209 C. pen. din 1936, republicat, cu modificările şi completările ulterioare) nu atrage în mod automat, calificarea condamnării ca având caracter politic, în acest scop dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 221/2009 impunându-se a fi corelate cu cele ale art. 7 al legii.
Conform art. 7 din actul normativ menţionat „prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii şi persoanelor condamnate pentru că au desfăşurat o activitate de promovare a ideilor, concepţiilor sau doctrinelor rasiste şi xenofobe, precum ura sau violenţa pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase şi inferioritatea altora, antisemitismul, incitare la xenofobie”.
Rezultă că art. 7 din Legea nr. 221/2009 este o normă de excepţie, care reglementează situaţiile în care este exclusă aplicarea prevederilor legii, prin raportare la motivul pentru care s-a dispus condamnarea.
Aşadar, în speţă, condamnarea lui C.S. s-a dispus pentru o activitate desfăşurată în cadrul unei organizaţii de tip fascist, şi, ca atare, raportat la dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 221/2009 o condamnare pentru o activitate de tip fascist, legionară nu intră în sfera de aplicare a acestei legi.
În consecinţă, faţă de motivul pentru care acesta a fost condamnat, potrivit prevederilor art. 7 din Legea nr. 221/2009, incidenţa acestei legi este exclusă în cauza de faţă, activitatea legionară, de tip fascist neputând fundamenta dreptul la despăgubiri, în condiţiile actului normativ în discuţie.
Altfel spus, nu se poate considera că această condamnare pentru activitatea desfăşurată în regimul trecut are caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009 şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi stabilit dreptul acestuia la măsurile reparatorii reglementate de această lege, acţiunea nefiind întemeiată.
Faţă de considerentele redate, recursul pârâtului este de admis, cu consecinţa modificării în parte a deciziei atacate şi schimbării în tot a sentinţei Tribunalului, în sensul respingerii acţiunii.
Recursul declarat de reclamantă este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Recurenta-reclamantă pretinde că este îndreptăţită la daune morale, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, deşi respectivul text de lege a fost declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi solicită acordarea acestora într-un cuantum superior sumei stabilite.
Chestiunea efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată la data publicării ei, devine astfel subsecventă stabilirii incidenţei în cauză a Legii nr. 221/2009 şi nu mai poate fi analizată.
Totodată, nici celelalte critici nu mai pot forma obiectul examinării, întrucât incidenţa Legii nr. 221/2009 este exclusă în cauză, raportat la art. 7 din această lege, astfel că nu se mai poate pune problema; aplicabilităţii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, a cărei premisă este guvernarea raportului juridic dedus judecăţii, de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, şi, pe cale de consecinţă, nici criticile legate de cuantumul daunelor morale acordate.
Aşa fiind, Înalta Curte va menţine soluţia de respingere a apelului declarat de reclamantă şi de admitere a apelului declarat de pârât, aceasta fiind justificată însă, de inaplicabilitatea în cauză a Legii nr. 221/2009 potrivit art. 7 din acest act normativ, sens în care se va înlocui motivarea din decizia recurată.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, cu consecinţa schimbării sentinţei nr. 316 din 06 mai 2010 a Tribunalului Vrancea şi respingerii acţiunii şi, va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Vrancea, împotriva deciziei nr. 89/A din 11 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Modifică în parte decizia atacată.
Schimbă în tot sentinţa nr. 316 din 06 mai 2010 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă, şi respinge acţiunea.
Păstrează dispoziţiile din decizia atacată privind respingerea apelului declarat de reclamantă şi admiterea apelului declarat de pârât împotriva sentinţei Tribunalului.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3806/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3809/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
