ICCJ. Decizia nr. 3809/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3809/2012
Dosar nr. 508/122/2010
Şedinţa publică din 28 mai 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin sentinţa civilă nr. 170 din 14 octombrie 2010, Tribunalul Giurgiu a admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta N.L. în contradictoriu cu pârâtul Staul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi în consecinţă, a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 5.000 euro în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a României din data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a condamnării cu caracter politic prin hotărâre judecătorească definitivă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că, prin cererea înregistrată la data de 09 martie 2010, sub nr. 508/122/2010, reclamanta N.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie obligat pârâtul să-i acorde despăgubiri în cuantum de 500.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea soţului său N.M.T., prin sentinţele penale nr. 1758 din 07 decembrie 1949 şi nr. 860 din 11 septembrie 1957 pronunţate de Tribunalul Militar.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că la data de 18 martie 1949, N.M.T. a fost arestat deoarece în luna februarie 1949 s-a încadrat în organizaţia subversivă N.C. care avea drept scop răsturnarea regimului prin forţa armată, iar prin sentinţa penală nr. 1758 din 07 decembrie 1949, pronunţată de Tribunalul Militar a fost condamnat la şase ani temniţă grea şi confiscarea totală a averii pentru uneltire contra ordinii sociale, în temeiul art. 209 alin. (2) C. pen., pedeapsă executată în întregime.
La data de 12 decembrie 1956, acesta a fost din nou arestat, iar prin sentinţa penală nr. 208 din 28 februarie 1957, pronunţată de Tribunalul Militar a fost condamnat la cinci ani închisoare corecţională pentru delictul de agitaţie publică, prevăzut de art. 327 alin. (3) C. pen.
Sentinţa s-a rejudecat în fond, în urma admiterii recursului declarat de Procurorul General.
Prin sentinţa penală nr. 880 din 11 septembrie 1957, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, N.M.T. a fost condamnat la zece ani închisoare pentru delictul de agitaţie publică prevăzut de art. 327 alin. (3) C. pen.
A mai arătat reclamanta că soţul său a executat parte din pedeapsă, în perioada 12 decembrie 1956-29 iulie 1964, fiind graţiat prin Decretul nr. 411/1964.
În timpul executării pedepselor, acesta a fost supus la un tratament crud şi inuman, iar după eliberare, prietenii şi chiar rudele s-au înstrăinat de persoana sa.
A mai arătat reclamanta că prin condamnările suferite, soţul său a suferit un prejudiciu moral major atât din punct de vedere al vieţii personale, cât şi sociale, suferinţă suportată şi de ea, în calitate de soţie.
La data de 30 martie 2010, reclamanta şi-a precizat cererea solicitând să se constate şi caracterul politic al condamnărilor suferite de soţul său.
Instanţa a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie-22 decembrie 1989, condamnările suferite de către soţul reclamantei pentru faptele prevăzute de art. 209 alin. (2) C. pen. din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48/02.02.1948, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 327 alin. (3) C. pen., constituie de drept condamnări cu caracter politic, pentru care, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, soţia are dreptul de a solicita instanţei de judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În consecinţă, instanţa a constatat întemeiată cererea reclamantei, prejudiciul moral suferit de către soţul acesteia, neputând fi contestat, ca urmare a unor condamnări cu caracter politic.
La stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantei, Tribunalul a avut în vedere şi faptul că N.M.T. a executat aproape în întregime pedepsele la care a fost condamnat, precum şi tratamentul inuman ce i-a fost aplicat, fapte de notorietate pentru deţinuţii politici din acea perioadă.
În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate de către reclamantă, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. a) pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, care stabilesc că despăgubirile care se vor acorda pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I sunt plafonate la 5.000 euro, prevederi aplicabile în cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 2 din acelaşi act normativ.
Pentru aceste considerente, instanţa a admis în parte cererea reclamantei aşa cum a fost precizată şi a obligat pârâtul la plata de despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a condamnărilor cu caracter politic suferite de către soţul reclamantei.
Împotriva sentinţei civile nr. 170/2010 a Tribunalului Giurgiu au declarat „recurs”, reclamanta N.L. şi pârâta D.G.F.P. Giurgiu pentru Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Pe parcursul soluţionării căii de atac, în şedinţă publică, întrucât, în mod eronat, s-au declarat recursuri, s-a discutat recalificarea căii de atac în complet legal constituit. Astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că:având în vedere că până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 (26 noiembrie 2011) calea de atac era apelul, iar după intrarea în vigoare a legii a rămas numai recursul (apelul fiind înlăturat), cum sentinţa Tribunalului a fost pronunţată înainte de 26 noiembrie 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, s-a reţinut că sentinţa Tribunalului se atacă cu apel, nu cu recurs.
În apelul său, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a susţinut în esenţă, că, faţă de Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care a declarat neconstituţional art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu mai există temei legal pentru acordarea despăgubirilor civile şi a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei şi respingerea cererii.
Reclamanta N.L., în motivele sale de apel a susţinut în esenţă că faţă de prevederile legislaţiei internaţionale, de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, chiar după modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62/2010 şi Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a României este îndreptăţită să primească aceste despăgubiri, întrucât a făcut dovada cerută de Legea nr. 221/2009, expunând pe larg situaţia de fapt şi măsurile la care a fost supusă familia sa.
Prin decizia nr. 543/A din 26 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta N.L. împotriva sentinţei civile nr. 170 din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Giurgiu.
A admis apelul formulat de pârât împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins şi cererea privind acordarea daunelor morale.
Referitor la apelul declarat de pârât, instanţa de control judiciar l-a apreciat ca fondat, deoarece prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională, îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispoziţiile sunt suspendate de drept.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia care a declarat neconstitutională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of., Partea I, din 15 noiembrie 2010, astfel că de la această dată, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de 45 zile, Parlamentul, respectiv Guvernul, să pună de acord aceste prevederi legale cu dispoziţiile Constituţiei, la împlinirea acestui termen, prevederile sus-menţionate încetându-şi efectele juridice.
Curtea, constată că termenul de 45 zile a expirat, fără a fi intervenit vreo procedură de punere de acord a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituţia României [art. 1 alin. (3) şi (5)], ele încetând a-şi mai produce efectele.
În speţă, Curtea constată că practic nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009), putând fi acordate în continuare doar despăgubirile la care se referă la art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din lege (inaplicabile în litigiu).
Urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanţă, că aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale, apelantul-pârât prevalându-se în susţinerea apelului declarat şi de aceste statuări.
Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea Constituţională a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, ca fiind neconstituţional.
Aşa cum a constatat Curtea Constituţională, legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită reglementărilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere voinţa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaşte şi de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost iniţiate şi adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile şi imobile preluate abuziv şi, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensaţii pentru acestea, reabilitarea celor condamnaţi din motive politice, acordarea de indemnizaţii, de despăgubiri pentru daunele morale suferite şi de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ţinut seama de rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulate „măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” şi nr. 1.481 (2006) „necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimul comunist”.
Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, s-a constatat necesar ca persoanele nevinovate, persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietăţile confiscate sau să primească compensaţii, dacă acest lucru nu mai este posibil şi, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viaţă, să poată primi compensaţii pentru daunele morale suferite.
În materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naţionalizate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, Curtea Constituţională constatând că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură, sau despre acordarea unei despăgubiri, în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
Curtea Constituţională a constatat prin deciziile sus-menţionate că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior - ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Totodată, a apreciat că nu poate exista decât o obligaţie „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, această apreciere fiind raportată şi la jurisprudenţa obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein şi alţii împotriva Germaniei, Hotărârea din 02 februarie 2010 în Cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei), reţinându-se că dispoziţiile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nu impun statelor membre nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Curtea a constatat că prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată - adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Deşi despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă ar trebui să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, Curtea Constituţională a constatat că despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Referitor la acest aspect, Curtea Constituţională a mai arătat că dispoziţiile de lege criticate, instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moştenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale, or, s-a apreciat că prin introducerea posibilităţii moştenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, şi anume cel al echităţii şi dreptăţii. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moştenitorii de gradul II au aceeaşi îndreptăţire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca şi acesta din urmă.
Prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări, cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esenţiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie.
Totodată, astfel cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce priveşte restituirile de bunuri, este necesar a se face în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 05 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pine contra Cehiei, Hotărârea din 07 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituţională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremă.
Curtea Constituţională a mai constatat că există în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, reglementări paralele, şi anume, pe de o parte, Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, şi O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Aşa cum a arătat Curtea Constituţională, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacţia morală a recunoaşterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferinţa persoanelor persecutate. Or, reglementarea criticată s-a apreciat a nu fi temeinic fundamentată.
Totodată, s-a apreciat că textul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum este redactat, este prea vag şi încalcă regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice.
Astfel, lipsa de claritate şi previzibilitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanţele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă şi nerezonabilă. Chiar dacă prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 s-au introdus nişte criterii minime de acordare a despăgubirilor, şi anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea a constatat că acestea sunt insuficiente, pentru a putea caracteriza norma legală, ca fiind clară şi previzibilă.
Curtea Constituţională a observat că în materia reparaţiilor trebuie să existe o legislaţie clară, precisă, adecvată, proporţională, care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Ţinând cont de toate aceste considerente, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.
Pentru a respinge apelul declarat de reclamantă, instanţa de apel a reţinut faţă de considerentele mai sus redate şi împrejurarea că reclamanta nu puteau avea o speranţă legitimă după invalidarea legii de către Curtea Constituţională.
Totodată, ea nu se putea aştepta ca stabilirea pretenţiilor lor să se întemeieze pe legea, aşa cum era redactată la momentul introducerii cererilor, iar nu pe legea astfel cum era în vigoare, la momentul pronunţării hotărârii instanţei.
Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, Curtea a acordat o mare importanţă faptului că dispoziţiile legale în discuţie nu au fost anulate ca urmare a unui mecanism extraordinar ad hoc, ci ca urmare a exercitării controlului de constituţionalitate a legii.
Curtea a observat că modificarea legii a intervenit într-un context economic dificil, or, într-o astfel de situaţie, statele au o marjă largă de apreciere când adoptă legi prin care se intenţionează redresarea nedreptăţilor comise sub regimul anterior.
Împotriva deciziei nr. 543/A din 26 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamanta, invocând lipsa de temei legal a hotărârii atacate, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Un prim motiv de nelegalitate invocat de reclamantă îl reprezintă greşita aplicare a art. 13 din Legea nr. 202/2010 şi se arată, în esenţă, că potrivit modificării competenţei la art. 4, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (6), cu următorul cuprins: „hotărârea pronunţată, potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competenţa Curţii de apel”, astfel că, potrivit susţinerilor recurentei-reclamante, în raport de această modificare a competenţei materiale, neconstituţionalitatea art. 5 a fost acoperită prin intrarea în vigoare a normei arătate mai sus.
Recurenta-reclamantă a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului acesteia şi respingerii apelului declarat de pârât, deoarece decizia instanţei de apel este nelegală şi sub următoarele aspecte de fond:
Astfel, aceasta arată că în privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice, care nu au fost deduse judecăţii încă.
În dezvoltarea criticilor sale, reclamanta a susţinut că a considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele şi în această speţă, cu consecinţa respingerii acţiunii, ar însemna să se accepte ingerinţa statului în dreptul de acces al acestuia la o instanţă judecătorească.
Recurenta-reclamantă a mai subliniat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, care trebuie interpretată în favoarea acestora, dat fiind caracterul de reparaţie şi de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Se invocă şi că nelegalitatea deciziei atacate, constă în ignorarea prevederilor art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Rezoluţia 1096 din 1996 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, recurenta-reclamantă consideră că decizia Curţii Constituţionale, referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este în contradicţie cu prevederile forurilor internaţionale.
Prin aceasta decizie se încalcă prevederile europene (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) şi internaţionale (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), nerespectându-se principiul liberului acces la justiţie, egalitatea de şanse şi proporţionalitatea, existând şi o discriminare, având în vedere că pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie au fost aplicate reguli diferite.
Se arată că deciziile Curţii Constituţionale nu pot avea incidenţă în prezenta cauză, având în vedere că, la data pronunţării acestora, acţiunea pe care a formulat-o reclamanta, se afla pe rolul instanţelor şi astfel nu putea fi aplicat un tratament distinct persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi cererile au fost depuse în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.
Recursul declarat de reclamantă este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Cum corect a reţinut instanţa de apel, care a calificat „recursul” ca fiind în realitate apel, este de observat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (6), respectiv art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel cum această lege a fost modificată prin art. 13 din Legea nr. 202/2010.
Potrivit art. 26 din Legea nr. 202/2010: „(...) dispoziţiile art. 4 alin. (6), respectiv art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă, dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză, până la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
Legea nr. 202/2010 a fost publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 714/26.10.2010 şi a intrat în vigoare la data de 26 noiembrie 2010 (respectiv la 30 de zile de la data publicării, conform art. 28 din această lege).
Aşa fiind şi întrucât sentinţa civilă nr. 170 din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Giurgiu s-a pronunţat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, sunt incidente, sub aspectul căii de atac şi a instanţei competente să o soluţioneze, dispoziţiile procedurale de drept comun, în condiţiile în care Legea nr. 221/2009, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 201/2010, nu deroga sub acest aspect.
Cât priveşte neincidenţa deciziilor Curţii Constituţionale, nici această critică nu este fondată şi nu poate fi circumscrisă art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum greşit susţine recurenta.
Problema de drept a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin decizia nr. 12 din 19 ianuarie 2011, s-a statuat că „urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa instanţei europene, creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă - sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil faţă de dispoziţiile Constituţiei României.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.
Neexistând o soluţie definitivă, reclamanta nu are un drept definitiv câştigat, motiv pentru care nu este titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Constatarea neconstituţionalităţii textului de lege pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, pentru aceleaşi considerente mai sus expuse, nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea Constituţională s-ar substitui, prin deciziile sale, rolului instanţelor de judecată, cum, în mod eronat a susţinut reclamanta.
Dreptul de acces la justiţie şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de reclamantă ca temei de nelegalitate.
Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta N.L. împotriva deciziei nr. 543/A din 26 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3807/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3810/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
