ICCJ. Decizia nr. 3810/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3810/2012
Dosar nr. 2620/30/2010
Şedinţa publică din 28 mai 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin sentinţa nr. 2416/PI din 01 octombrie 2010, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active. A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul V.P. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
A dispus obligarea pârâtului la următoarele sume, în echivalentul în RON la data plăţii: 9.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit personal; 4.500 euro sau echivalentul în RON de la data plăţii, pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său V.R.; 4.500 euro pentru prejudicul suferit de mama sa V.M. şi 2.500 euro, pentru prejudiciul moral suferit de bunica sa, V.M.A.
A respins, în rest, acţiunea principală.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut în vedere faptul că nu se poate reţine că reclamantul nu are îndreptăţirea de a solicita repararea prejudiciului suferit de autorii săi de gradul I sau II, câtă vreme legea îi stabileşte expres şi fără echivoc, această legitimare, în dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, concluzie ce atrage, inevitabil, respingerea ca neîntemeiată a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârât.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că disp. art. 3 din Legea nr. 221/2009, „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: e) Deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 şi nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne”.
Legea nr. 221/2009 cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare, cele principale fiind condamnările cu caracter politic, expres şi limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, precum şi măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeaşi lege, ca având caracter politic în cuprinsul art. 3.
Ipotezele subsidiare ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare [alin. (3) al art. 1], precum şi alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul menţionat.
În aceste situaţii, ca o consecinţă logică, legea impune constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât şi al măsurilor administrative nereglementate expres, în condiţiile de exigenţă ale art. 4.
În speţă, s-a constatat că situaţia de fapt invocată şi probată de reclamant se grefează întocmai pe ipoteza particularizată de art. 3 lit. e), deoarece reclamantul şi antecesorii săi au fost supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic de drept, dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative încriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparaţii, conform Legii nr. 221/2009.
Cum dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul a optat pentru despăgubiri morale, prevăzute de art. 5 lit. a), se observa că dispoziţiile legale menţionate prevăd expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin modificările aduse Legii nr. 221/2009 de O.U.G. nr. 62/2010 [art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1] se înlătură neclaritatea privind faptul dacă facultatea solicitării şi acordării de despăgubiri morale, o au doar persoanele condamnate sau soţia/descendenţii de gradul I şi II sau şi persoanele care au fost supuse măsurilor administrative, respectiv soţia/descendenţii de gradul I şi II, rezultând faptul că şi cele din urmă beneficiază de acelaşi drept de a solicita despăgubiri morale.
De altfel, o altă interpretare nu putea fi primită nici înainte de modificarea legii, câtă vreme atât din titlul actului normativ în discuţie, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989”, cât şi raportat la o interpretare după scopul normei, rezultă, fără echivoc faptul că legiuitorul a asimilat măsurile administrative cu caracter politic condamnărilor cu acest caracter, cele două tipuri de situaţii reglementate de lege fiind tratate unitar.
Legiuitorul nu a stabilit şi criterii de individualizare, însă prin O.U.G. nr. 62/2010 a stabilit expres limita maximă de cuantificare a acestora, în funcţie de categoria de persoană îndreptăţită, care se adresează instanţei.
Suma de bani fixată ca echivalent bănesc are scopul, nu atât de a repune victima sau descendenţii acesteia ori soţul supravieţuitor într-o situaţie similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată, instanţa urmând a se raporta la:
a) importanţa valorilor lezate şi măsura lezării (în speţă îngrădirea libertăţii de mişcare prin deportarea obligatorie şi fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule);
b) consecinţele negative suferite de reclamant pe plan fizic şi psihic (rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viaţă ostil, în condiţii aproape imposibile, la limita imaginaţiei, fiind afectate totodată şi acele atribute care influenţează relaţiile sociale, onoarea, demnitatea, reputaţia);
c) intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării (prin raportare şi la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză);
d) gradul în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială (respectiv toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieţii umane, cum ar fi relaţiile familiale, cele cu prietenii, apropiaţii, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor, sau a reluării vechilor ocupaţii, după întoarcerea acasă).
Toate aceste vătămări îşi găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic şi care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor enunţate.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în cuprinsul aceluiaşi art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamantul şi antecesorii lui au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
În speţă, s-a constatat că atât reclamantul, cât şi părinţii acestuia (mai puţin bunica V.M.A.) au beneficiat de drepturile conferite de prevederile Decretului-Lege 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
Cât priveşte cererea reconvenţională, instanţa a respins-o, cu motivarea că noua lege cu caracter reparator prevede acordarea de despăgubiri persoanelor îndreptăţite, indiferent dacă au mai beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor alte acte normative.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri, ambele părţi solicitând schimbarea ei în parte, reclamantul, în sensul admiterii în totalitate a pretenţiilor sale, iar pârâtul, în sensul respingerii în totalitate a acestora.
Reclamantul şi-a întemeiat apelul, prin aceea că instanţa de fond a avut în vedere la stabilirea cuantumul despăgubirilor, prevederile O.U.G. nr. 62/2010, ce menţiona anumite plafoane care trebuiau avute în vedere la cuantificarea daunelor acordate.
S-a mai susţinut că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi s-a constatat că dispoziţiile menţionate sunt neconstituţionale.
S-a considerat că pretenţiile cu privire la acordarea daunelor morale sunt pe deplin întemeiate, întrucât prejudiciul cauzat prin deportare şi stabilirea domiciliului obligatoriu este incomensurabil, însă numai cel care a suferit prejudiciul este cel mai în măsură să-l evalueze.
Cu probele administrate în faţa instanţei de fond, reclamantul a dovedit că au fost aduse încălcări valorilor fundamentale ale fiinţelor umane, ocrotite prin art. 22 din Constituţia României şi s-a încălcat însuşi dreptul la onoare, la libertate fizică şi psihică, atingeri care justifică o reparaţie morală, astfel încât, instanţa de fond a apreciat că suma solicitată este echitabilă, raportat la suferinţele produse.
Apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, şi-a motivat apelul, prin aceea că reclamantul nu justifică calitatea procesuală activă nici în nume propriu, nici în numele ascendenţilor săi care au fost supuşi măsurii deportării în Bărăgan deoarece, potrivit art. 5 alin. (1) al Legii nr. 221/2009 doar condamnările cu caracter politic pot da naştere dreptului la despăgubiri, nu şi măsurile administrative cu caracter politic, cum este cea în discuţie.
Pe fond, s-a susţinut că acţiunea reclamantului este lipsită de temei legal, întrucât prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale - care-şi produce efecte şi asupra cauzelor în curs de judecată ca cea de faţă - au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care s-a întemeiat această acţiune.
S-a mai susţinut şi că raţiunea despăgubirilor pentru daune morale nu trebuie să se constituie într-o îmbogăţire fără justă cauză, ci într-un remediu echitabil şi rezonabil care, oricum, a fost instituit prin dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, la care face trimitere expresă Legea nr. 221/2009.
Prin decizia nr. 801 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantul V.P. împotriva sentinţei civile nr. 2416/PI din 01 octombrie 2010 a Tribunalului Timiş.
A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acţiunea.
S-a reţinut astfel, că fiind necesară examinarea cu prioritate a excepţiei lipsei calităţii procesuale active proprii şi derivate a reclamantului în cauza de faţă, Curtea a constatat că susţinerile pârâtului în această privinţă sunt neîntemeiate, întrucât textul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 este lămuritor în această privinţă, în sensul că de despăgubirile prevăzute de lege, beneficiază atât persoana direct supusă faptului prejudiciabil (pe care legea îl nominalizează, în egală măsură, ca fiind atât condamnarea cu caracter politic, cât şi măsura administrativă cu caracter politic - ca cea în discuţie în prezentul dosar), cât şi descendenţii acestuia până la gradul II inclusiv.
În concret, ca urmare a cererilor formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în mai multe dosare aflate pe rolul instanţelor în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, a admis respectiva excepţie.
Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituţionalităţii sale, dar şi sub cel al compatibilităţii lui cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Aspectul neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, şi O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificări şi completări ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistenţă conduce la crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate.
S-a reţinut că prin art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare, fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Curtea Constituţională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menţionate prin instituirea, ca efect al dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, se încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a art. amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia revizuită, un caracter general obligatoriu şi putere numai pentru viitor.
Aplicarea simplistă şi automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acţiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse dispoziţiilor în vigoare, anterior momentului pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.
Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situaţii care şi-au epuizat efectele, definitiv şi complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din constatarea neconstituţionalităţii sale parţiale sau totale) nu şi acelora care, deşi au luat naştere sub legea veche, îşi vor produce o parte sau toate efectele numai după ieşirea din vigoare a acesteia.
Cu referire la decizia de constatare a neconstituţionalităţii unui text de lege sau ordonanţă, rezultă, deci, că ea nu va produce consecinţe decât pentru viitor, adică în privinţa consecinţelor şi efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecăţii, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituţionalitate constatat.
A mai reţinut instanţa de apel că problema aceasta trebuie tratată nuanţat, întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic, doctrina face distincţie în funcţie de situaţia juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală - ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca şi celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voinţa expresă sau prezumată a părţilor, iar noua lege ar interveni brutal şi nepermis asupra dreptului la liberă dispoziţie a părţilor - sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.
Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câştigate prin voinţa părţilor, iar, în cea de-a doua, doar de simple aşteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor drepturi.
Privită în conţinutul său, obligaţia de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamantul o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situaţie legală, iar nu convenţională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat, în a dezdăuna subiecţii special desemnaţi prin lege, în cadrul şi la finele unei proceduri judiciare.
Curtea Constituţională a reţinut că lipsa obligaţiei statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie (hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ş.a. contra Germania, hotărârea din 02 februarie 2010 din cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgia), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacţie de ordin moral prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului.
Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste, cât şi într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.
Chiar şi în absenţa vreunei obligaţii rezultate din Convenţie, interesul Statului Român pentru consacrarea acestei reparaţii de ordin moral, ca şi a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizaţii lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului-Lege nr. 118/1990, aceloraşi categorii de persoane şi pentru aceleaşi fapte prejudiciabile ca şi cele menţionate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv, iar măsurile menţionate, constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei şi, reprezintă în sine o satisfacţie echitabilă în sensul art. 41 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei generate de aplicarea acestui articol.
Potrivit celor anterior expuse rezultă că reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional (nr. 1) la Convenţie, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel.
S-a mai reţinut că statul nu are, potrivit obligaţiilor pozitive impuse de Convenţie, decât obligaţia de protecţie a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici şi un interes patrimonial existent şi suficient de caracterizat), iar nu şi obligaţia de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligare la plată a statului, în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să îşi producă efectele, cel mai devreme, la data soluţionării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost pronunţată şi publicată anterior acestui moment, dispoziţiile sale, prin care s-a constatat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus iniţial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. (1) din Constituţie) - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanţă la tranşarea - la fond sau în apel - a substanţei pretenţiilor deduse judecăţii.
Prin decizia nr. 801 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantul V.P. împotriva sentinţei civile nr. 2416/PI din 01 ianuarie 2010 a Tribunalului Timiş.
A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acţiunea.
Împotriva deciziei nr. 801 din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, a declarat recurs reclamantul V.P., invocând lipsa de temei legal a hotărârii atacate, în raport de dispoziţiile art. 304 pct 9 C. proc. civ.
Astfel, acesta arată că în privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii încă.
În dezvoltarea criticilor lor, reclamantul susţin că a considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele şi în această speţă, cu consecinţa respingerii acţiunii, ar însemna să se accepte ingerinţa statului, în dreptul de acces al acestuia la o instanţă judecătorească.
Recurentul-reclamant mai arată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, care trebuie interpretată în favoarea acestora, dat fiind caracterul de reparaţie şi de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate, prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Se invocă şi că nelegalitatea deciziei atacate constă în ignorarea prevederilor art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, recurentul consideră că decizia Curţii Constituţionale, referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este în contradicţie cu prevederile forurilor internaţionale.
Prin această decizie se încalcă prevederile europene (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) şi internaţionale (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), nerespectându-se principiul liberului acces la justiţie, egalitatea de şanse şi proporţionalitatea, existând şi o discriminare, având în vedere că pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie au fost aplicate reguli diferite.
Se arată că decizia Curţii Constituţionale nu poate avea incidenţă în prezenta cauză, având în vedere că la data pronunţării acesteia, acţiunea pe care a formulat-o reclamantul, se afla pe rolul instanţelor şi astfel, nu putea fi aplicat un tratament distinct persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi cererile au fost depuse în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.
Recursul declarat de reclamant este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Problema de drept a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin decizia nr. 12 din 19 ianuarie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa instanţei europene, creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă- sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil faţă de dispoziţiile Constituţiei României.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.
Constatarea neconstituţionalităţii textului de lege pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, pentru aceleaşi considerente mai sus expuse, nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea Constituţională s-ar substitui prin deciziile sale, rolului instanţelor de judecată, cum, în mod eronat a susţinut reclamantul.
Dreptul de acces la justiţie şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de reclamant ca temei de nelegalitate.
Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din acelaşi Cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul V.P. împotriva deciziei nr. 801/A din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3809/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3811/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
