ICCJ. Decizia nr. 3879/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3879/2012
Dosar nr. 20448/3/2009
Şedinţa publică din 30 mai 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 mai 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, sub nr. 20448/3/2009, reclamanţii A.P.C. şi A.S. au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând obligarea lor la plata sumei de 150.000 euro, reprezentând preţul de piaţă evaluat provizoriu pentru apartamentul situat în Bucureşti, S+P, sector 1, în temeiul pct. 18 din Legea nr. 1/2009, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001, urmare a desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, cu cheltuieli de judecată.
La data de 12 iunie 2009, pârâtul Municipiul Bucureşti a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Prin sentinţa civilă nr. 1009 din 01 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis acţiunea în parte, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, către reclamanţi la plata sumei de 494.690 RON reprezentând preţul de piaţă al imobilului dobândit în baza Legii nr. 112/1995, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 3.380 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, reclamanţii A.P.C. şi A.S. au dobândit locuinţa situată în Bucureşti, S+P, sector 1, compusă din: parter: 2 camere, vestibul, subsol: culoar, bucătărie, baie, hol, boxă, locuinţa fiind vândută la cererea din 16 noiembrie 1996, depusă de reclamantul A.P.C., pe care o deţinea cu contractul de închiriere din 1976.
Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, prin sentinţa civilă nr. 9278 din 29 septembrie 2005 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 766 din 11 aprilie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii D.C.S., D.D. şi D.I. în contradictoriu cu pârâţii A. (reclamanţii din prezenta cauză) şi s-a dispus obligarea acestora să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul identificat mai sus, în compunerea arătată.
Prezenta cerere a fost formulată în conformitate cu dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, valoarea acestor despăgubiri urmând a fi stabilită prin expertiză.
Din cuprinsul dispoziţiilor Legii nr. 1/2009, Tribunalul a reţinut că legiuitorul a avut în vedere posibilitatea desfiinţării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, atât ca urmare a unei acţiuni în anulare, cât şi ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În speţă, pentru a se stabili temeinicia cererii reclamanţilor, era necesar a se verifica dacă actul de vânzare-cumpărare deţinut de aceştia a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, condiţie prevăzută expres şi imperativ de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
În acest sens, Tribunalul a reţinut că foştii proprietari au formulat şi o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, ce a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa civilă nr. 14188/1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin respingerea ca nefondat a apelului declarat şi prin anularea ca netimbrat a recursului.
Prin urmare, Tribunalul a apreciat că valabilitatea contractului, atât sub raportul legal dintre vânzător şi cumpărător, cât şi sub aspectul respectării legii la data încheierii acestuia, a fost analizată de o instanţă judecătorească, puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, sub aspectul ei pozitiv, presupunând ca cele statuate de o instanţă să nu mai poată fi contrazise de o instanţă ulterioară şi că ceea ce s-a stabilit irevocabil în raporturile juridice dintre părţi corespunde realităţii, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
În ceea ce priveşte considerentele care au fost avute în vedere la admiterea acţiunii în revendicare, s-a reţinut că titlul invocat de reclamanţii D. este preferabil, fiind mai bine caracterizat decât al pârâţilor, aceştia din urmând cumpărând de la un neproprietar, iar în măsura în care vânzătorul nu deţinea în patrimoniul său dreptul de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare nu putea transmite în patrimoniul cumpărătorului acest drept, conform principiului „nemo dat quod non habef”, iar soluţia instanţei care a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului nu poate fi interpretată ca o recunoaştere a dreptului de proprietate în patrimoniul statului şi ulterior în patrimoniul pârâţilor.
Pe cale de consecinţă, Tribunalul a reţinut că actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi în baza Legii nr. 112/1995 a fost desfiinţat prin soluţia consacrată în materie de revendicare, respectiv aceea de comparare a titlurilor de proprietate deţinute de părţi, şi de caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic, fără a se reţine eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, aşa încât reclamanţii au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, ce a fost stabilit în cauză conform standardelor internaţionale de evaluare, prin expertiză, la suma de 494.690 RON (echivalentul a 118.000 euro la data efectuării expertizei, pentru un curs valutar considerat la 4,1923 RON/euro).
Având în vedere că în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, se prevede în mod expres instituţia care este obligată la restituirea preţului de piaţă al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, nefiind titular al obligaţiei în raportul juridic dedus judecăţii, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia şi a respins, pe cale de consecinţă, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea apelului, pârâtul a arătat că în mod greşit instanţa de fond în soluţia dată a statuat faptul că are calitate procesuală.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ, aşa cum bine a reţinut şi instanţa de fond în considerentele sale.
Or, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamantă şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC D.A.F.I. SA, este terţ faţă de acesta.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi urm. C. civ., a solicitat să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC D.A.F.I. SA, pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului la valoarea de piaţă.
Deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Aceasta tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC D.A.F.I. SA, faţă de pretenţiile privind restituirea valorii preţului pentru imobilul în cauză la preţul de circulaţie.
În al doilea rând, având în vedere dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, avute de altfel în vedere chiar de către instanţa de fond, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă este necesara îndeplinirea cumulativă a două condiţii: prima condiţie este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În speţă, condiţia referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996 nu este îndeplinită, având în vedere decizia civilă nr. 766 din 11 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 5216/2005, prin care s-a reţinut reaua-credinţă a reclamanţilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
„Reaua-credinţă rezultă şi din faptul că reclamanţii au formulat cerere de cumpărare a apartamentului în anul 1996 înainte de expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995 pentru depunerea cererilor de restituire (socotit de la 29 ianuarie 1996 când a intrat în vigoare Legea nr. 112/1995), încălcându-se astfel dispoziţiile art. 9 din legea menţionată. Drept urmare, contractul de vânzare-cumpărare în discuţie este lovit de nulitate absolută şi ca o consecinţă, se va face aplicarea prevederilor art. 480 C. civ.”
Astfel, având în vedere faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile speciale legale menţionate mai sus, de strictă interpretare, condiţii de baza pentru admiterea acţiunii, aceasta este neîntemeiată în raport cu dispoziţiile alin. (1) al art. 501 din Legea nr. 10/2001.
În al treilea rând, pârâtul a solicitat să se aibă în vedere faptul că în mod greşit instanţa de fond a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la restituirea întregului preţ, inclusiv a comisionului de 1%, întrucât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare ce a avut ca obiect imobilul în litigiu, mandatarul statului în încheierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC D.A.F.I. SA, care a şi încasat comisionul din preţul de vânzare al imobilului. Astfel, a solicitat să se constate că raportul juridic dedus judecaţii este de natură pur contractuală între Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatara sa, SC D.A.F.I. SA şi reclamanţi, iar nerespectarea acestuia antrenează răspunderea civilă contractuală.
Or, pentru a se putea vorbi de răspundere civilă contractuală, trebuie ca între cel chemat să răspundă şi cel faţă de care se răspunde să existe un contract, o legătură contractuală.
Este criticabilă şi aprecierea instanţei de fond cu privire la raportul de expertiză, care nu a luat în considerare obiecţiunile formulate de pârât pentru o justă soluţionare a cauzei, instanţa însuşindu-şi fără rezerve concluziile expertului care a supraevaluat imobilul.
Astfel suma stabilită în acest raport este exagerat de mare pentru un apartament (494.690 RON), în situaţia scăderii considerabile a preturilor în domeniul imobiliar cu mai mult de 50% din valoarea reală şi a blocajului actual, tranzacţiile imobiliare fiind, practic, inexistente.
În ceea ce priveşte valoarea stabilită, apelantul-pârât a făcut precizarea că datorită vechimii clădirii de cca. 80 de ani (expertul neavând certitudinea că acesta a fost consolidat pe parcurs), uzura de 51% este subevaluată, fapt pentru care consideră că aceasta este de 70%; suprafaţa utilă a apartamentului este eronat calculată: spaţiul 6 este definit cameră cu o suprafaţă de 13,32 m.p. când de fapt aceasta este un vestibul de 6,0 m.p.
Prin urmare, consideră că în speţă operează îmbogăţirea fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanta să încaseze în 2010 o diferenţă de sumă de 477.847 RON în plus faţă de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, valoare care depăşeşte cu mult însăşi valoarea de circulaţie a imobilului pe piaţa imobiliară de la ora actuală.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata cheltuielilor de judecată, este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria Municipiului Bucureşti a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta, contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
În plus, învederează instanţei că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu a dat dovadă de rea-credinţă, neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ. şi neexistând temei legal, este neîntemeiată obligarea şi la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, a invocat art. 282 şi urm. C. proc. civ.; art. 1337 C. civ.; Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989; Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 176 A din 21 februarie 2011:
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 1009 din 11 iunie 2010, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanţi împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A menţinut celelalte dispoziţii.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, Curtea a reţinut că, dacă prin cererea de apel s-a susţinut excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, pe considerentul că legea ar institui obligaţia restituirii preţului de piaţă al imobilelor dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995, în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, în sarcina vânzătorului, în speţă Municipiul Bucureşti, în cadrul dezbaterilor asupra fondului cauzei, această excepţie de ordine publică a fost susţinută din perspectiva faptului că îndatorirea respectivă aparţine Ministerului Finanţelor Publice.
Acest argument de drept este corect.
Într-adevăr, potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată: „(2) Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. (21) Cererile sau acţiunile injustiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. (3) Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”. Prin urmare, legea indică expres subiectul pasiv (debitorul) din raportul juridic civil ce are în conţinut dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, de a obţine restituirea preţului de piaţă al imobilelor, precum şi obligaţia corelativă, ca fiind Ministerul Economiei şi Finanţelor.”
Pe de altă parte, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954: „Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop”, în timp ce, potrivit art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 34/2009, „Ministerul Finanţelor Publice se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care aplică strategia şi Programul de guvernare în domeniul finanţelor publice”.
Concluzia care se impune este aceea că Ministerul Finanţelor Publice, pe de o parte şi Statul Român, pe de altă parte, sunt subiecte de drept distincte, iar împrejurarea că acesta din urmă este reprezentat, de regulă, de ministerul cu rol de sinteză nu are nicio relevanţă sub aspectul identităţii lor, deoarece în cazul reprezentării, terţul, deşi tratează în fapt cu reprezentantul, în drept tratează cu reprezentatul.
În plus, indicarea unui alt subiect de drept nu poate constitui o eroare materială a reclamantului şi nici indicarea greşită a denumirii persoanei juridice chemate în judecată, susceptibile a fi interpretate în sensul atragerii în judecată a persoanei juridice corespunzătoare potrivit legii.
În condiţiile date, având în vedere că reclamanţii au chemat în judecată Statul Român, iar nu Ministerul Finanţelor Publice, Curtea nu va mai analiza criticile aduse hotărârii primei instanţe în cuprinsul cererii de apel, prin care s-a contestat legitimarea procesuală pasivă a acestuia din urmă, aspectele respective excedând cadrului procesual pasiv stabilit în cauză. Faţă de aceste considerente, reţinând că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea în temeiul art. 296 C. proc. civ., a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, şi a admis apelul declarat de pârâtul Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, a schimbat sentinţa, în parte, în sensul că va respinge acţiunea introdusă împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, menţinând celelalte dispoziţii, care nu au fost atacate.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamanţii A.P.C. şi A.S., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi pct. 9 C. proc. civ. şi au solicitat admiterea recursului şi, în principal, modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului, iar în subsidiar casarea hotărârii atacate şi trimiterea hotărârii spre rejudecare la instanţa de apel.
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut următoarele:
Instanţa de apel în mod eronat a considerat că este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a admis apelul pârâtului pe considerentul că prin acţiunea formulată reclamanţii au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi nu Ministerul Finanţelor Publice.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesual pasivă, conform prevederilor Legii nr. 112/1995, Legii nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, precum şi în temeiul Legii nr. 1/2009.
Obligaţia de restituire a preţului actualizat prevăzută de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată în septembrie 2005 este una legală şi incumbă Ministerului Finanţelor în temeiul legii, neavând nicio relevanţă faptul că nu este semnatar al contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi nici atitudinea sa subiectivă faţă de operaţiunea de virare a sumei, primită cu acest titlu, în contul extrabugetar prevăzut de an. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Norma este una cu caracter special, derogatoriu şi are un dublu scop, reparatoriu şi de protecţie, prin conferirea posibilităţii tuturor titularilor contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, de a obţine despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului.
Prin normele invocate se derogă de la prevederile de drept comun in materia garanţiei pentru evicţiune, cu consecinţa plăţii preţului în sarcina exclusiv a Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant al statului in litigiile patrimoniale.
Instanţa de fond, stabilind în sarcina pârâtului obligaţia legală de plată a preţului, a făcut o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, reţinând că legea nu distinge după cum a fost, sau nu, reţinut din preţ, înainte de virarea acestuia in contul extrabugetar prevăzut de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 aflat la dispoziţia pârâtului, comisionul de 1% din preţ, stabilit de art. 9 alin (5) din aceeaşi lege, în favoarea unităţilor specializate care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare.
La termenul de judecată din 21 februarie 2011, reprezentantul Ministerul Finanţelor Publice a susţinut excepţia lipsei calităţii procesuale pasive prin prisma Legii nr. 1/2009, pentru cu totul alte motive decât cele invocate prin cererea de apel, aceste motive nefiind puse în discuţia părţilor şi neavând loc o dezbatere în contradictoriu referitor la aceste motive.
Prin urmare, instanţa nu putea fi investită după închiderea dezbaterilor cu alte cereri decât cele menţionate în cererea de apel şi nu se putea pronunţa asupra a ceea ce nu s-a cerut prin această cerere.
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut următoarele:
Instanţa de fond in mod corect, la pronunţarea hotărârii, a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, reţinând că legiuitorul a avut în vedere posibilitatea desfiinţării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 atât ca urmare a unei acţiuni în anulare, cât şi ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Potrivit art. 501 alin (1) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Este de principiu faptul ca una dintre condiţiile pentru ca o persoana să fie parte în proces este calitatea procesuală care contribuie la desemnarea titularului dreptului de a acţiona şi în acelaşi timp a persoanei împotriva căreia se poate exercita acţiunea.
Instanţa de fond în mod corect a interpretat dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 din care se desprinde concluzia potrivit cu care, pentru ca o persoană să fie titularul dreptului la restituire a preţului de piaţă, şi astfel să aibă legitimarea procesual activă de a acţiona, trebuie să îndeplinească, ab initio, două condiţii cumulative: respectiv contractul de vânzare-cumpărare să fie desfiinţat prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar contractul să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În cauză, cele două condiţii sunt îndeplinite. Astfel: contractul de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996 a fost desfiinţat prin admiterea acţiunii în revendicare în baza sentinţei civile nr. 9278 din 29 septembrie 2005 pronunţata de Judecătoria Sectorului 1, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 766 din 11 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 5216/2005, iar contractul menţionat a fost încheiat fără eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, în speţă art. 9 şi art. 14, aspect reţinut irevocabil prin sentinţa civilă nr. 14188/1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 în Dosarul nr. 11329/1998 rămasă irevocabilă, prin care a fost respinsă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1996, prin respingerea ca nefondat a apelului declarat şi prin anularea ca netimbrat a recursului.
În ceea ce priveşte sfera noţiunii legale de „îmbunătăţiri” instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 48 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, la situaţia de fapt stabilită prin probele administrate, respectiv raportul de expertiză tehnică întocmit de către expert G.C., care a avut în vedere la stabilirea valorii de circulaţie a apartamentului şi îmbunătăţirile cu caracter necesar şi util efectuate de către reclamanţi în perioada 1998-2003.
În mod corect pârâtul a fost obligat de instanţa de fond la plata cheltuielilor de judecată.
Susţinerea Ministerului Finanţelor Publice, în ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, însuşită greşit de instanţa de apel, este nelegală deoarece distincţia pe care o face pârâtul este formala, obligaţia de restituire a sumelor de bani, reţinându-se tot în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, chiar daca statul figurează ca parte în proces.
De altfel, finalitatea demersului ar avea acelaşi rezultat, în situaţia în care ar fi chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, întrucât aceasta este instituţia, persoană juridică, ce trebuie să execute hotărârea judecătorească pentru a satisface creanţa consfinţită prin hotărâre judecătorească. Maniera în care a fost soluţionată excepţia de către instanţa de apel încalcă grav dreptul reclamanţilor la dreptul de apărare.
Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că, în baza dispoziţiilor Legii nr. 1/2009, au devenit titularul unui bun, respectiv al unui drept de creanţă, care trebuie executat împotriva Statului Român, prin instituţiile abilitate, adică Ministerul Finanţelor Publice.
Recursul este fondat şi va fi admis pentru considerentele care succed:
Prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 1/2009, a fost instituită o răspundere specială în sarcina statului, pentru situaţia evicţiunilor produse faţă de cei care au cumpărat imobile în baza Legii nr. 112/1995.
Împrejurarea că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului actualizat sau a preţului de piaţă al imobilului se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor dintr-un fond extrabugetar - constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 - nu înseamnă că acest minister are o răspundere proprie pentru evicţiunile produse şi de aceea trebuie, în caz de admitere a acţiunilor, să efectueze plăţile respective.
O astfel de răspundere în nume propriu s-ar putea angaja în legătură cu îndeplinirea defectuoasă a atribuţiunilor ce ţin de activitatea proprie a ministerului (iar pe plan procesual, s-ar repercuta în verificarea legitimării procesuale a acestei instituţii în nume propriu).
În realitate, dispoziţiile legale menţionate anterior au reglementat modalitatea de executare a obligaţiilor de plată în sarcina ministerului - care nu este însă debitor pentru că ar fi creat un prejudiciu decurgând din activitatea sa proprie, ci este doar instituţia prin intermediul căreia se efectuează plăţile, în numele şi pe seama statului.
Este vorba aici de un caz de reprezentare legală, în termenii art. 25 din Decretul nr. 31/1954, aplicabil illo tempore cauzei („Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop”).
Cum în această materie este reglementată o răspundere a statului pentru imobile preluate în mod abuziv (care au fost ulterior înstrăinate, iar dobânditorii evinşi) rezultă că statul este şi titularul de drepturi şi obligaţii, iar Ministerul Finanţelor acţionează ca reprezentat al acestuia în puterea legii.
Aşa fiind, distincţia pe care o face instanţa de apel între Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, este pur formală, neavând natura unui motiv care să justifice respingerea acţiunii pe temeiul lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată de reclamanţi.
Aşa cum s-a menţionat, textul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu instituie o răspundere proprie a Ministerului Finanţelor Publice, Statul Român fiind cel căruia îi incumbă, conform prevederilor legale menţionate, responsabilitatea plăţii sumelor ce constituie preţul actualizat sau preţul de piaţă al imobilelor, din fondul care s-a constituit din sumele plătite în baza contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, Ministerul Finanţelor Publice nefiind debitor pentru o obligaţie proprie, ci în calitate de reprezentant al statului, respectiv instituţia prin intermediul căreia se efectuează plăţile în numele şi pe seama debitorului care este Statul Român.
Ca atare, împrejurarea că reclamanţii nu au indicat ca pârât pe Ministerul Finanţelor Publice, ci Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, nu constituie o piedică în analizarea pe fond a cererii de chemare în judecată - cum greşit a reţinut instanţa de apel -, în condiţiile în care această obligaţie de plată este asumată de stat, prin lege, iar cel care trebuie să facă plata, în numele statului, este Ministerul Finanţelor Publice.
Întrucât, potrivit prevederilor legale enunţate anterior, restituirea nu se face din bugetul propriu al Ministerului Finanţelor Publice, ci din fondul extrabugetar special, Ministerul Finanţelor Publice nu poate justifica nicio vătămare ce i-ar putea fi cauzată prin faptul că nu s-a menţionat expres calitatea sa de pârât.
În realitate, obligaţia de restituire care incumbă statului se execută prin intermediul reprezentantului pe care statul debitor şi l-a desemnat prin lege, respectiv Ministerul Finanţelor Publice, pârât fiind Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
Aşa fiind, având în vedere temeiurile arătate, se constată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii atunci când a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, context în care nu se mai impune analizarea celorlalte motive invocate de recurenţii-reclamanţi.
Cum în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte, va admite recursul şi va casa decizia Curţii de apel, iar cauza va fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel, pentru rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii A.P.C. şi A.S. împotriva deciziei nr. 176A din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3859/2012. Civil. Rectificare carte funciară.... | ICCJ. Decizia nr. 3887/2012. Civil → |
|---|
