ICCJ. Decizia nr. 3887/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3887/2012

Dosar nr. 39365/3/2009

Şedinţa publică din 30 mai 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 39365/3 din 06 octombrie 2009, reclamantul M.D., a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, având în vedere că prin Legea nr. 221/2009 a fost stabilit caracterul politic de drept al condamnării în temeiul art. 209⁴ C. pen., pentru uneltire contra ordinii sociale:

1. să se constate caracterul politic al ordinului Rectorului Universităţii C.I.P. prin care s-a dispus măsura administrativă a exmatriculării de la Facultatea de Geologie;

2. să fie obligat pârâtul să-i achite echivalentul în RON, din data plăţii, al sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a încălcării drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale;

3. să fie obligat pârâtul să-i achite cheltuielile de judecată.

Motivând cererea de chemare în judecată, reclamantul a arătat, în esenţă, că a început Facultatea de Geologie-Geografie din cadrul Universităţii C.I.P. în toamna anului 1950. După câteva luni, în decembrie 1950, a fost arestat şi cercetat abuziv. În anul 1951 a fost condamnat politic pentru „uneltire contra ordinei sociale” prin hotărârea penală nr. 400 din 16 mai 1951 a Tribunalului Militar Constanţa. A fost încarcerat pentru trei ani şi două luni: 5 luni la Securitate şi restul perioadei la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

La 27 ianuarie 1954 a fost eliberat după ispăşirea pedepsei primite, iar în septembrie 1954 a reînceput cursurile la Facultatea de Geologie fiind înmatriculat în anul I.

În anul 1958, în baza ordinului Rectorului Universităţii, după patru ani de studiu promovaţi, a fost exmatriculat şi i s-au anulat toate examenele, pentru: „activitate depusă în organizaţii subversive pentru care a fost condamnat; activitate personală pasibilă de urmările art. 58 alin. (5) C. pen., care nu dă dreptul persoanelor degradate civic să ocupe funcţii de educatori”.

Abia în anul 1963 prin ordinul din 13 iunie s-a revenit asupra ordinului de exmatriculare din 1958, în sensul că „fostul student se reînmatriculează în anul şcolar 1963-1964, în anul V, cu examene de diferenţă” (conform adeverinţei din 2007 emisă de Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Geologie şi Geofizică).

În timpul detenţiei la securitate a fost judecat şi condamnat, în temeiul art. 209⁴ C. pen. la pedeapsa corecţională a închisorii prin hotărârea penală nr. 400/1951 a Tribunalului Militar Constanţa rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului.

Deşi a fost condamnat în 1951 la o pedeapsă privativă de libertate şi la suspendarea exerciţiului unor drepturi, nu la muncă silnică, a fost obligat la muncă forţată în diverse colonii de muncă ţinând de Canalul Dunăre-Marea Neagră care a fost clasificat drept penitenciar de clasa I, respectiv printre cele mai dure din sistemul concentraţionar românesc.

Astfel, de la Penitenciarul Constanţa a fost transferat la Colonia de muncă Poarta Albă până în iulie 1952, când a fost transferat la Peninsulă unde a rămas până în noiembrie 1952, după care a fost transferat la Galeş, iar la 31 august 1953 a fost transferat din nou la Peninsulă.

După ce a executat integral această pedeapsă pentru o vină inventată, a revenit la facultate şi a promovat patru ani, până când, în baza unei noi măsuri complet abuzive, a fost exmatriculat.

Aşa cum se menţionează în ordinul din 1958, motivul exmatriculării a fost următorul: „activitate depusă în organizaţii subversive pentru care a fost condamnat; activitate personală pasibilă de urmările art. 58 alin. (5) C. pen., care nu dă dreptul persoanelor degradate civic să ocupe funcţii de educatori”.

Consideră că aceasta a fost o nouă măsură discriminatorie, bazată exclusiv pe faptul că fusese anterior deţinut politic. Din acest motiv, exmatricularea, anularea examenelor şi a anilor de studiu pe care îi promovase, constituie măsuri lipsite complet de temei, care au atentat la drepturile fundamentale, i-au provocat un rău imens afectând în cel mai înalt grad libertatea şi dreptul la învăţătură garantate prin Constituţiile din 1948 şi 1952, demnitatea şi prestigiul său.

Ulterior exmatriculării din 1958 a lucrat în domeniul în care încerca să se specializeze. Singura încadrare pe care a primit-o, sub nivelul pregătirii, era în funcţia de „culegător probe subteran”, deşi în realitate a prestat efectiv munca corespunzătoare funcţiilor de „tehnician geolog şantier” şi „geolog şantier”, aşa cum rezultă din menţiunile din cartea sa de muncă. A fost „culegător probe subteran până în 1963. Dacă ar fi fost lăsat să-şi termine facultatea în 1959 ar fi beneficiat din acel moment de o încadrare corespunzătoare. Aşa fiind, abia în 1964 a terminat facultatea şi a putut să solicite un post corespunzător pregătirii.

Reclamantul a invocat art. 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de România în 1955, potrivit căruia: „orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale”.

În ceea ce priveşte măsura administrativă a exmatriculării, întrucât a fost dispusă ca o consecinţă a condamnării politice, consideră că este în mod evident şi o măsură administrativă cu caracter politic. Astfel, aşa cum se menţionează în ordinul din 1958, motivul exmatriculării a fost următorul: „activitate depusă în organizaţii subversive pentru care a fost condamnat; activitate personală pasibilă de urmările art. 58 alin. (5) C. pen., care nu dă dreptul persoanelor degradate civic să ocupe funcţii de educatori, caracterul indubitabil de măsură administrativă politică a acestui ordin rezultând chiar din conţinutul său.

În 19 noiembrie 1956, Ministerul Învăţământului a trimis o circulară către toate instituţiile de învăţământ superior solicitându-le ca, în termen de 7 zile, să trimită la Direcţia Generală a Învăţământului Superior o situaţie a reînmatriculărilor din perioada 1955-1956, cerându-se în mod expres să se indice studenţii care au avut condamnări politice.

În ceea ce priveşte cererea de obligare a statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, reclamantul arată că afectarea drepturilor personal nepatrimoniale constă în principal în: încălcarea dreptului la libertate individuală, garantat de Constituţiile din 1948 şi 1952; tortura, tratamentele inumane şi degradante la care a fost supus în închisorile comuniste în timpul detenţiei politice; punerea în primejdie a vieţii; obligarea la muncă forţată, în lipsa unei condamnări, în condiţii inumane; tratamentul discriminatoriu la care a fost supus prin exmatricularea şi anularea examenelor şi a anilor de studiu promovaţi, precum şi în cei cinci ani cât a fost exmatriculat; tratamentul discriminatoriu şi degradant la care a fost supus de Securitate după eliberarea din închisoare timp de cel puţin 30 de ani prin urmărire şi supraveghere; încălcarea dreptului la viaţă privată garantat de Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965; încălcarea dreptului la învăţătură garantat de Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965.

În drept, reclamantul a invocat Legea nr. 221/2009, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia O.N.U. asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii, Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nuremberg, Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi Protocoalele sale adiţionale, Constituţiile României din 1948, 1952, 1965 şi 1991.

Prin cererea de la dosar, reclamantul M.D. a majorat cuantumul pretenţiilor, solicitând ca Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să fie obligat la 1.500.000 euro, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral pe care i l-au pricinuit autorităţile regimului comunist, conform celor invocate prin acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 877 din 21 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea reclamantului M.D., a obligat Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la 220.000 RON cu titlu de daune morale către reclamantul M.D. şi a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată.

În considerentele sentinţei s-a reţinut că din probele administrate în cauză, respectiv sentinţa penală nr. 400/1951 a Tribunalului Militar Constanţa, în temeiul art. 209⁴ C. pen., pentru „uneltire contra ordinei sociale”, reclamantul M.D. a suferit o condamnare cu caracter politic, executând pedeapsa aplicată prin hotărârea penală, aşa cum s-a reţinut pe larg mai sus şi cum a relatat şi reclamantul în cererea de chemare în judecată.

Prin ordinul Rectorului Universităţii C.I.P. prin care s-a dispus măsura administrativă a exmatriculării de la Facultatea de Geologie şi anularea examenelor pentru cei 4 ani promovaţi, împotriva reclamantului s-a luat o măsură administrativă cu caracter politic, prin care i s-au cauzat, de asemenea, prejudicii de natură psihică.

În timpul detenţiei la securitate a fost judecat şi condamnat, în temeiul art. 209⁴ C. pen. la pedeapsa corecţională a închisorii prin sentinţa penală nr. 400/1951 a Tribunalului Militar Constanţa rămasă definitivă şi irevocabilă.

Deşi a fost condamnat în 1951 la o pedeapsă privativă de libertate şi la suspendarea exerciţiului unor drepturi, nu la muncă silnică, a fost obligat la muncă forţată în diverse colonii de muncă ţinând de Canalul Dunăre-Marea Neagră, clasificat drept penitenciar de clasa I, respectiv printre cele mai dure din sistemul concentraţionar românesc.

Aşa cum se menţionează în ordinul din 1958, motivul exmatriculării a fost: „activitate depusă în organizaţii subversive pentru care a fost condamnat; activitate personală pasibilă de urmările art. 58 alin. (5) C. pen., care nu dă dreptul persoanelor degradate civic să ocupe funcţii de educatori”.

Această nouă măsură abuzivă, a reprezentat o nouă oprire a cursului normal al vieţii unui tânăr, bazată exclusiv pe faptul că fusese anterior deţinut politic. Exmatricularea, anularea examenelor şi a anilor de studiu pe care îi promovase, constituie măsuri, care au atentat la drepturile fundamentale, i-au provocat un rău imens afectând în cel mai înalt grad libertatea şi dreptul la învăţătură care erau declarate ca fiind garantate prin Constituţiile din 1948 şi 1952, i-au afectat demnitatea şi prestigiul personal.

Ulterior exmatriculării din 1958, reclamantul a lucrat în domeniul în care încerca să se specializeze, sub nivelul posibilităţilor sale de pregătire, în funcţia de „culegător probe subteran”, până în anul 1963, când i s-a permis să-şi continue studiile şi să termine facultatea, nu în 1959, aşa cum era normal, ci în 1964, măsura administrativă abuzivă din 1958, afectându-i astfel, activitatea profesională.

După eliberarea din închisoare, aşa cum rezultă din actele dosarului de urmărire informativă aflat în arhiva C.N.S.A.S., atât reclamantul personal, cât şi familia sa, au fost urmăriţi permanent de Securitate.

Cu privire la dispoziţiile legale relevante pentru cauză, Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, „constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 06 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945”.

Conform alin. (2) din acelaşi articol, „constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în: a) art. 185-187, 190, 191, 1931, 194, 194¹-194⁴, 196¹, 197, 207-209, 209¹-209⁴, 210-218, 218¹, 219-222, 224, 225, 227, 227¹, 228, 228¹, 229, 230, 231¹, 258-261, 267, 268⁷, 268⁸, 268¹², 268¹⁴, 268²⁹, 268³⁰, art. 284 ultimul alin., art. 323-329, 349, 350 şi 578⁶ C. pen. din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48/02.02.1948, cu modificările şi completările ulterioare”, condamnarea suferită de reclamant conform art. 209⁴ C. pen. din 1936, fiind declarată expres de legiuitor ca având un caracter politic.

Conform art. 3 din Legea nr. 221/2009, „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau Securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 03 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 şi Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958; b) Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 282 din 05 martie 1958 şi Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1108 din 02 august 1960; c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 03 aprilie 1950 al Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului; d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 şi Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 şi nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; f) Ordinul nr. 838 din 04 decembrie 1952 al Ministerului Securităţii Statului”.

Enumerarea făcută de legiuitor, nu este însă exhaustivă, limitativă, de vreme ce, prin art. 4 alin. (2) din lege, a prevăzut că: „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora”.

Din conţinutul ordinului Rectorului Universităţii C.I.P. prin care s-a dispus măsura administrativă a exmatriculării de la Facultatea de Geologie şi anularea examenelor pentru cei 4 ani promovaţi, rezultă expres că măsura a fost luată pentru: „activitatea depusă în organizaţii subversive pentru care a fost condamnat; activitate personală pasibilă de urmările art. 58 alin. (5) C. pen., care nu dă dreptul persoanelor degradate civic să ocupe funcţii de educatori”, astfel că instanţa a constatat caracterul politic al acestei măsuri administrative, care i-a provocat reclamantului, cu precădere, daune morale, atât privind persoana sa, cât şi profesia în care dorea şi făcuse dovada deplină că urma să se specializeze.

Conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”, astfel că demersul juridic al reclamantului, are temei legal.

Analizând cererea dedusă judecăţii prin prisma motivelor de fapt şi de drept reţinute mai sus, Tribunalul a constatat că reclamantul M.D., este îndreptăţit să obţină o reparaţie pentru prejudiciul moral suferit atât datorită condamnării, cât şi datorită măsurii administrative cu caracter politic.

Reclamantul, ca şi ceilalţi membrii ai familiei sale, ca şi alţi cetăţeni aflaţi în situaţii similare, au fost supuşi unor condiţii inumane, degradante din punct de vedere fizic şi psihic, în măsură să le creeze grave suferinţe fizice şi psihice.

Astfel, prejudiciul moral suferit este cert, iar în mare parte, nu poate fi reparat neapărat prin acordarea unor compensaţii materiale.

Prin acordarea drepturilor prevăzute prin Decretul-Lege nr. 118/1990 şi recunoaşterea „calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă”, respectiv recunoaşterea caracterului abuziv al măsurii administrative, recunoaşterea perioadei de condamnare ca vechime în muncă, acordarea unei indemnizaţii şi asigurarea accesului gratuit la asistenţă medicală şi medicamente, reclamantul a primit o anumită satisfacţie şi reparaţie, atât morală, cât şi materială, despre care nu se poate reţine însă, în mod întemeiat, că ar putea acoperi prejudicial real pe care l-a suferit acesta şi familia sa, motiv pentru care a fost adoptată Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, prin care au fost prevăzute noi modalităţi de reparare a unor astfel de prejudicii.

Conform art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, „legea se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, potrivit O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 şi 4, precum şi persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătoreşti pentru săvârşirea de infracţiuni la care face referire prezenta lege şi care au obţinut desfiinţarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu condiţia să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c).

Aplicând aceste dispoziţii legale la starea de fapt reţinută mai sus, Tribunalul a constatat că de dispoziţiile legale menţionate, din noua lege, beneficiază şi reclamantul M.D., care a formulat cererea în baza acestor dispoziţii legale, la data de 06 octombrie 2009.

În raport de suferinţele fizice şi psihice la care a fost supus reclamantul personal, dar ţinând cont şi de faptul că acesta a beneficiat şi beneficiază şi de măsurile reparatorii luate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, inclusiv de indemnizaţia materială prevăzută de acest act normativ, Tribunalul a apreciat că suma de 200.000 RON (câte 50.000 RON pentru fiecare an de condamnare executat), este suficientă şi rezonabilă pentru a acoperi prejudiciul moral suferit, ca urmare a măsurii de condamnare.

De asemenea, a apreciat că suma de 20.000 RON este suficientă şi rezonabilă pentru a acoperi prejudiciul moral suferit, ca urmare a măsurii administrative de exmatriculare.

Astfel, Tribunalul a apreciat că reclamantul este îndreptăţit să primească suma de 220.000 RON, pentru repararea prejudiciului moral suferit, suma de 1.500.000 euro solicitată fiind excesivă.

Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată, întrucât, la dosar nu au fost depuse dovezi în acest sens.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Prin apelul său, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinţei civile apelate, în principal, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamant, ca neîntemeiată şi, în subsidiar, în sensul reaprecierii cuantumului daunelor morale la care a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

În motivare, a arătat că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) sunt neconstituţionale.

În subsidiar, în ceea ce priveşte obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 220.000 RON, reprezentând despăgubiri morale pentru măsurile represive luate împotriva reclamantului în perioada comunistă, s-a susţinut că suma acordată de către instanţa de fond este mare.

Prin apelul său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi, pe fond, respingerea cererii de acordare a despăgubirilor morale ca neîntemeiată, susţinând că sentinţa apelată este nelegală faţă de declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia 582 A din 09 iunie 2011, a admis apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 877 din 21 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit că aceste dispoziţii legale, sunt neconstituţionale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie”.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie: „Dispoziţiile din legile (...) constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul (...), după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.

Cum aceste Decizii nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807/03.12.2010, iar până la data soluţionării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menţionat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.

Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1)¹ din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea Constituţională a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.

Instanţa de apel are, de asemenea, în vedere faptul că în situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice.

În cazul în care se decide că prevederea legala în cauză este neconstituţională cum este şi cazul de faţă, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice.

Ca atare, decizia Curţii Constituţionale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate şi constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituţiei.

Efectele pentru viitor date deciziilor instanţei constituţionale, în controlul „a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situaţiilor juridice sau drepturilor câştigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituţională, or, în cazul de faţă, hotărârea de primă instanţă este atacată cu apel.

Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamantul M.D. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Prin recursul său, reclamantul M.D. a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelurilor declarate împotriva sentinţei Tribunalului ca vădit neîntemeiate, cu consecinţa menţinerii acesteia ca temeinică şi legală.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susţinut că în cauza dedusă judecăţii sunt aplicabile art. 15 alin. (2), art. 52 alin. (3), art. 11, art. 20 alin. (1) şi (2), art. 147 alin. (4), art. 16 şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia Românei, art. 1 C. civ., art. 7, art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 13 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 alin. (2) şi art. 2 din Legea nr. 221/2009.

Totodată, invocând jurisprudenţa Curţii Europeană a Drepturilor Omului, respectiv hotărârea Curţii Europeană a Drepturilor Omului din 26 aprilie 2007 pronunţată în cauza Dumitru Popescu împotriva României, cauza Broniowski împotriva Poloniei, cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei, cauza Blidari împotriva României, decizia civilă nr. 4083 din 18 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi doctrina referitoare la principiul neretroactivităţii legii, a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit legea, în condiţiile în care, în mod evident, în cauză se impunea ca după declararea art. 5 ca neconstituţional aceasta să fie în continuare aplicat: legea trebuia să ultraactiveze nu să retroactiveze.

Conform principiului neretroactivităţii legii, o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare.

Recurentul-reclamant a susţinut că a formulat acţiunea în octombrie 2009 fiind admisă în parte de instanţa de fond la 21 iunie 2010, moment la care era în vigoare Legea nr. 221/2009 în forma iniţială şi că prin introducerea acţiunii şi-a format o previziune şi o speranţă legitimă cu privire la valoarea daunelor ce i se cuveneau, iar prin obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de admitere a cererii şi de acordare a sumei de 220.000 RON cu titlu de daune morale, această speranţă legitimă s-a transformat în certitudine.

Drepturile recunoscute prin lege înainte de data modificării acesteia nu-i pot fi afectate în nicio măsură de vreo modificare legislativă ulterioară, pentru că legea nu retroactivează.

Mai mult decât atât, atingerea adusă drepturilor sale legitime prin cele două modificări ale Legii nr. 221/2009 (O.U.G. nr. 62/2010 şi Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale) este nu doar neîntemeiată, pentru că încalcă normele obligatorii ale convenţiilor şi tratatelor la care România a aderat în materia respectării drepturilor omului şi principiul neretroactivităţii legii, dar este şi profund inechitabilă, excesivă şi exorbitantă pentru că nu acordă nimic în schimb.

De la Constituţia României, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi C. civ., nu se poate deroga prin interpretări eronate şi contradictorii ale diverselor instanţe.

Aplicarea de către instanţa de apel a Deciziilor nr. 1358/2010 şi 1360/2010 ale Curţii Constituţionale prezentului litigiu a condus la încălcarea pactelor şi tratatelor la care România este parte.

Or, conform art. 20 din Constituţia României instanţa este obligată să dea prioritate acestor reglementări internaţionale, aşa cum statuările Curţii Europene au întâietate faţă de cele ale Curţii Constituţionale.

Într-un sistem de drept, importanţa covârşitoare a garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale duce la imposibilitatea retroactivării legii.

Art. 5 din Legea nr. 221/2009 în forma iniţială era cel care garanta dreptul foştilor deţinuţi politici la repararea prejudiciului moral. Prin urmare, în scopul garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, el trebuie sa „supravieţuiască”, (aşa cum sublinia prof. Hamangiu) şi să-şi producă efectele pentru acţiunile civile introduse anterior pronunţării deciziei Curţii Constituţionale.

În ce priveşte motivarea instanţei de apel conform căreia efectul devolutiv al apelului îi permite acesteia să aplice noua lege raportului juridic litigios, a solicitat instanţei să o respingă pentru că greşit a reţinut că efectul devolutiv al unui apel permite aplicarea altui motiv de drept decât cel al cererii de chemare în judecată, doar pentru argumentul că litigiul nu este definitiv soluţionat, motivarea fiind în total dezacord cu doctrina.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că instanţa de apel nu a judecat cauza prin prisma apelurilor şi a apărărilor invocate deoarece face trimitere la Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010 prin care a fost declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 229/2009 reţinând în motivare considerentele avute în vedere la pronunţarea acestora de instanţa Curţii Constituţionale.

Instanţa nu se putea limita la conţinutul deciziilor Curţii Constituţionale menţionate pentru a refuza judecata unei acţiuni având ca obiect pretenţii pentru erori judiciare săvârşite de stat şi recunoscute de acesta printr-un act normativ.

Procedând astfel, instanţa se face vinovată de denegare de dreptate: „Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate” - art. 3 C. civ.

Instanţa de apel se face vinovată de denegare de dreptate pentru că aceasta a ignorat atât cuprinsul cererii de chemare în judecată şi întemeierea în drept a acesteia, cât şi apărările din întâmpinarea formulată în apel, fiind invocate nu doar prevederile Legii nr. 221/2009, ci şi multe alte acte normative cu putere superioară, obligatorii, respectiv prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului adoptată de România în 1955, ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi ale Constituţiei României, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că în cazul său instanţa nu avea de stabilit caracterul politic al condamnărilor suferite deoarece infracţiunile pentru care a fost condamnat şi pentru care a suportat cele mai îngrozitoare tratamente şi torturi au fost declarate de drept de către Parlamentul României ca fiind infracţiuni politice (prin art. 2).

Instanţa era obligată să se pronunţe motivat asupra tuturor normelor legale invocate şi să-şi argumenteze soluţia şi în funcţie de acestea.

În mod evident instanţa a ignorat prevederile art. 7 şi 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 13 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 11 şi 20 din Constituţia României.

Prin recursul său, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală pentru următoarele motive:

Conform prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.

Contrar acestor dispoziţii, instanţa de apel nu s-a pronunţat în limitele devoluţiunii trasate prin apelul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, lăsând nesoluţionat motivul de apel invocat oral de procurorul de şedinţă.

Aşa cum apare consemnat în practicaua deciziei recurate, reprezentantul Ministerului Public a precizat că îşi extinde motivele de apel, considerând hotărârea apelată nelegală şi în raport de faptul că, deşi în considerente instanţa de fond a reţinut că va constata caracterul politic al măsurii administrative constând în exmatricularea reclamatului din Facultatea de Geologie, atât în minută, cât şi în dispozitiv, a omis să menţioneze acest aspect.

Pentru aceste motive, procurorul de şedinţă a solicitat admiterea apelului Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, schimbarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii cererii de constatare a caracterului politic al măsurii administrative şi de respingere a capătului de cerere privind acordarea daunelor morale faţă de Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.

Fiind o completare a motivelor de apel ale Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, depuse anterior în formă scrisă, motivul invocat oral de procurorul de şedinţă a respectat cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 287 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) C. proc. civ., fiind invocat la prima zi de înfăţişare, când cauza s-a şi judecat.

Făcând totală abstracţie de acest al doilea motiv de apel, instanţa s-a limitat doar la a analiza motivul scris de apel care viza neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, căruia i-a dedicat o amplă motivare, nepomenind nimic despre greşeala instanţei de fond, care, doar dintr-o eroare, nu a mai menţionat în dispozitiv admiterea capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (3) teza I C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei instanţei de apel, în sensul admiterii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative şi respingerii capătului de cerere privind acordarea daunelor morale.

Examinând recursurile declarate de reclamant şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul reclamantului M.D. este nefondat iar recursul Ministerului Public - Parchetul de le lângă Curtea de Apel Bucureşti este fondat pentru considerentele care succed:

Criticile formulate de recurentul-reclamant, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aduc în discuţie chestiunea efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.

Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789/07.11.2011, prin care Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi a stabilit că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.

Înalta Curte a reţinut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.

În consecinţă, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.

Potrivit art. 330 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.

Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.

Faţă de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 330 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susţinerile formulate de reclamant prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare menţionate şi a legii în vigoare la momentul introducerii acţiunii, precum şi pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleaşi argumente, reclamantul invocă încălcarea prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prin nesocotirea principiului neretroactivităţii legii.

Aplicarea dispoziţiilor art. 329-330⁷ C. proc. civ., nu înseamnă încălcarea principiului egalităţii părţilor în faţa justiţiei deoarece prin pronunţarea unei decizii în interesul legii se asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti tocmai în scopul obţinerii unui tratament juridic egal al părţilor.

Totodată, potrivit considerentelor aceleiaşi decizii în interesul legii, în temeiul Legii nr. 221/2001 nu s-au născut drepturi direct în patrimoniul persoanelor, ci drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive. Prin urmare, dacă la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o hotărâre cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, prin care aceste drepturi să fie stabilite, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţile Cetăţeneşti.

Or, în cauză, reclamantul nu beneficia de o hotărâre judecătorească definitivă la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale, astfel încât sunt nefondate criticile formulate prin motivele de recurs privind nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţile Cetăţeneşti.

Din perspectiva considerentelor menţionate, avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la pronunţarea deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 în soluţionarea recursului în interesul legii, apare ca nefondată critica recurentului-reclamant conform căreia acţiunea sa trebuia judecată nu doar în raport de prevederile Legii nr. 221/2009, ci şi de prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului adoptată de România în 1955, de Convenţia Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi de Constituţiile României.

În ce priveşte Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este de reţinut că aceasta este un document politic internaţional cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U., iar nu un tratat internaţional, astfel că nu are aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 şi 20 din Constituţie, care se referă numai la tratatele internaţionale şi nu putea constitui temei juridic pentru soluţionarea acţiunii sale, aşa cum susţine acesta.

Recurentul-reclamant a invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 3 C. civ., însă nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi culpabilă de denegare de dreptate, deoarece acţiunea acestuia a fost soluţionată, chiar dacă nu în sensul dorit de acesta.

Faptul că instanţa de apel a respins acţiunea, arătând, prin considerentele hotărârii, motivele pentru care s-a impus soluţia adoptată - respectiv intervenirea pe parcursul judecăţii a deciziilor Curţii Constituţionale, incidente în soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii de către reclamant - nu înseamnă că judecătorul a refuzat să judece, în sensul prevăzut de art. 3 C. civ.

Având în vedere temeiurile arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

Recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este fondat şi va fi admis pentru considerentele care succed:

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că la termenul din 06 iunie 2011, când au avut loc dezbaterile asupra apelurilor declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, reprezentantul Ministerului Public a precizat că îşi extinde motivele de apel, considerând hotărârea apelată nelegală şi în raport de faptul că, deşi în considerente instanţa de fond a reţinut că va constata caracterul politic al măsurii administrative constând în exmatricularea reclamatului din Facultatea de Geologie, atât în minută, cât şi în dispozitiv, a omis să menţioneze acest aspect. Drept urmare, acesta a solicitat admiterea apelului Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi schimbarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii cererii de constatare a caracterului politic al măsurii administrative şi de respingere a capătului de cerere privind acordarea daunelor morale faţă de Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.

Susţinerile în sensul celor arătate au fost consemnate în practicaua deciziei nr. 566 A din 06 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi deşi instanţa de apel, în soluţionarea apelurilor, trebuia să examineze şi motivul de apel invocat oral de reprezentantul Ministerului Public, a omis să-l analizeze, pronunţând o hotărâre nelegală, cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa în speţă a art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului Ministerului Public vizând acest aspect sunt fondate şi că Tribunalul, deşi prin considerentele sentinţei pronunţate în cauză a reţinut că măsura administrativă a exmatriculării reclamantului de la Facultatea de Geologie şi anularea examenelor pentru cei 4 ani promovaţi are caracter politic, din conţinutul ordinului Rectorului Universităţii C.I.P. emis în anul 1958 rezultând expres că această măsură a fost luată pentru „activitatea depusă în organizaţii subversive pentru care a fost condamnat;, activitate personală pasibilă de urmările art. 58 alin. (5) C. pen., care nu dă dreptul persoanelor degradate civic să ocupe funcţii de educatori”, a omis să se pronunţe prin minuta sentinţei în acest sens.

Având în vedere temeiurile arătate, Înalta Curte va admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va modifica în parte în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei nr. 877 din 21 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, va admite în parte acţiunea şi va constata caracterul politic al măsurii administrative a exmatriculării reclamantului, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.D., respectiv împotriva deciziei nr. 566A din 06 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii, pe care o modifică în parte în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei nr. 877 din 21 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, admite în parte acţiunea şi constată caracterul politic al măsurii administrative a exmatriculării reclamantului.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 3879/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 3891/2012. Civil. Despăgubiri Legea... →

ICCJ. Decizia nr. 3887/2012. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3887/2012. Civil