ICCJ. Decizia nr. 3837/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3837/2012
Dosar nr. 4283/118/2006*
Şedinţa publică din 29 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 06 decembrie 2006, ulterior precizată, reclamanţii D.V., D.M., T.D., B.I., M.G. şi M.S. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu Primarul comunei Mircea Vodă, anularea dispoziţiilor din 03 noiembrie 2006 şi din 28 noiembrie 2006, emise de pârât, şi obligarea acestuia la restituirea în natură a suprafeţei totale de 6.881 m.p., teren situat în intravilanul localităţii (rămasă nerestituită din suprafaţa de 9.280 m.p., deţinută de autorii lor) din care 3.000 m.p. în curtea şcolii generale din localitate, iar 3881 m.p., prin atribuirea unei alte suprafeţe, în compensare.
Totodată, reclamanţii au mai solicitat şi obligarea pârâtului la acordarea unui teren în compensare, pentru cele două construcţii demolate, menţionate în actul de vânzare-cumpărare şi în actele de expropriere, iar în subsidiar, acordarea măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că din totalul terenului de 9.280 m.p., deţinut de autorii lor, le-a fost restituită în temeiul Legii nr. 18/1991, doar o suprafaţă de 2.399 m.p., rămânând de restituit în baza Legii nr. 10/2001, suprafaţa de 6.881 m.p.
Învestit în primă instanţă, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1773 din 16 octombrie 2007, a admis contestaţia şi, anulând parţial dispoziţiile atacate, a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 2.201 m.p., astfel cum a fost delimitat prin anexa la suplimentul de expertiză efectuat în cauză.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au probat dreptul de proprietate al autorilor lor doar pentru terenul de 4.600 m.p. şi construcţiile aflate pe acesta, imobil cumpărat de la D.A. şi D.D. în anul 1929, din care li s-a restituit, în temeiul Legii nr. 18/1991, suprafaţa de 2.399 m.p., conform titlului de proprietate, astfel că în prezent aceştia mai sunt îndreptăţiţi la acordarea măsurilor reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001, doar pentru suprafaţa de 2.201 m.p.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei hotărâri a fost admis prin decizia nr. 269/C din 24 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa care a schimbat în parte sentinţa şi a dispus restituirea suprafeţei de 3.000 m.p., aflată în curtea şcolii din localitate, astfel cum a fost delimitată conform schiţei anexă la raportul de expertiză.
De asemenea, s-a dispus restituirea terenului de 3.881 m.p. din suprafaţa totală de 8.000 m.p., conform planului de situaţie al Consiliului Local şi procesului-verbal încheiat între părţi.
Recursul declarat împotriva acestei hotărâri a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care, prin decizia nr. 10015 din 09 decembrie 2009, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe de apel spre rejudecare.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a reţinut în esenţă că instanţa de control judiciar a lăsat nesoluţionat apelul comunei Mircea Vodă, prin care se aduceau critici în privinţa terenului de 2.201 m.p., restituit în natură şi amplasat în curtea şcolii generale din comună, ceea ce constituie o violare a dispoziţiilor art. 129 pct. 6 C. proc. civ. şi pune în discuţie incidenţa nulităţii prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând încălcarea legii fie prin aplicarea greşită a acesteia, fie prin abdicarea de la litera şi spiritul său.
S-a mai reţinut, totodată, necesitatea adâncirii probatoriului referitor la suprafaţa de 4.680 m.p., în legătură cu care reclamanţii nu deţin actele de proprietate ale autorilor lor, suportul probator pe care Curtea de apel şi-a fundamentat soluţia fiind insuficient.
În rejudecare, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin decizia nr. 323 din 14 iunie 2011, a admis apelul formulat în cauză de Primarul comunei Mircea Vodă şi, schimbând în parte sentinţa, a anulat în parte dispoziţia din 03 noiembrie 2006 emisă de pârât, pe care l-a obligat să acorde reclamanţilor teren în compensare în suprafaţă de 2.641,20 m.p. din totalul de 8.000 m.p., menţionaţi în procesul-verbal din 29 septembrie 2008.
A respins cererea de restituire în natură a terenului de 2.201 m.p., pe vechiul amplasament.
A respins contestaţia formulată împotriva dispoziţiei din 28 noiembrie 2006.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, privitor la pretenţiile respinse şi la cheltuielile de judecată în fond.
A respins, totodată, apelul formulat de reclamanţi, împotriva sentinţei civile nr. 1773 din 16 octombrie 2007 a Tribunalului Constanţa.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de trimitere a reţinut, în esenţă, că expertiza efectuată în cauză a clarificat faptul că suprafaţa de 2.201 m.p. se suprapune în prezent peste o parte a terenului de sport al şcolii generale din localitate (respectiv 585 m.p. din 3.000 m.p.) şi peste cel aferent grupurilor sanitare ale unităţii de învăţământ.
Ca atare, se arată, împrejurarea că pe suprafaţa de 2.201 m.p., din terenul expropriat, nu sunt edificate construcţii cu caracter definitiv, nu o defineşte ca fiind „liberă” şi susceptibilă de a fi restituită în natură, soluţia primei instanţe fiind dată cu greşita interpretare a legii şi cu ignorarea probelor ce atestă afectaţiunea de utilitate publică a bunului.
Totodată, s-a reţinut că din toate probele administrate, inclusiv registrul funciar, nu rezultă că autorii reclamanţilor ar fi deţinut o suprafaţă de teren mai mare decât cea reţinută de Tribunal.
În cauză, au declarat recurs în termen legal, reclamanţii D.V., D.M., T.D., B.I., M.I., M.G. şi M.S., care, făcând trimitere la temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea din apel, după cum urmează:
- probele administrate în cauză crează prezumţia relativă că terenul aflat în proprietatea autorilor reclamanţilor era în suprafaţă de 9.280 m.p., pe care se aflau două case de locuit şi „acareturile” gospodăreşti;
- în mod greşit s-a respins proba cu martori şi nu au fost avute în vedere declaraţiile notariale ale vecinilor B.R.I., I.D. şi P.G., care atestă că întreaga suprafaţă de 9.300 m.p. intravilan a aparţinut până la expropriere lui B.D., împreună cu cele două case şi anexele;
- au fost depuse la dosar pentru termenul din 15 noiembrie 2010 două adrese de la Arhivele Naţionale şi procesul-verbal din 07 mai 1949 privind bunurile moşierilor expropriaţi, la pct. 4 regăsindu-se B.D., precum şi bunurile de valoare ridicate din moşiile expropriate;
- motivarea instanţei de fond că unitatea de măsură a terenului este donum-ul, iar nu hectarul, nu poate fi primită, întrucât din toate extrasele Registrului agricol al Primăriei Medgidia, rezultă clar că toate terenurile erau măsurate în hectare, iar nu în donum-uri;
- greşit nu s-au restituit în natură cei 3.000 m.p., aflaţi în curtea şcolii, în condiţiile în care această măsură reparatorie nu ar afecta desfăşurarea procesului de învăţământ, întrucât terenul nu este folosit de elevii şcolii.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea celor ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 23 al Legii nr. 10/2001, republicată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, vor fi depuse ca anexă la notificare, odată cu aceasta sau în termen de cel mult 24 de luni de la intrarea în vigoare a legii, ulterior termenul fiind prelungit până la data de 14 martie 2003.
Întrucât textul nu conţine prevederi speciale în privinţa dovedirii dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite, respectiv a calităţii sale de moştenitor al fostului proprietar, regulile de drept comun întâlnite în materia acţiunii în revendicare imobiliară, sunt cele aplicabile.
Din economia textului rezultă că dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor a persoanelor îndreptăţite se dovedesc doar cu înscrisuri, sintagma acte doveditoare făcând trimitere la orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei ce îl invocă.
În dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită, potrivit legii, pot fi folosite şi orice alte înscrisuri care se întregesc cu înscrisurile originare sau, după caz, le prezumă juris tantum.
În speţă, prin probele administrate, reclamanţii nu au reuşit să facă dovada împrejurării, susţinută pe tot parcursul litigiului, că autorii lor ar fi deţinut întreaga suprafaţă de 9.280 m.p., din intravilanul localităţii, respectiv două terenuri de cca. 4.600 m.p. fiecare, pe care ar fi fost edificate cele două construcţii.
Astfel, înscrisurile depuse atestă fără echivoc că la data exproprierii operată prin Decretul nr. 8371949, B.G. şi B.D. deţineau în proprietate o suprafaţă de 4.600 m.p., achiziţionată prin act autentic în anul 1929 şi cele două construcţii cu destinaţia de case de locuit, împreună cu anexele gospodăreşti.
Nici procesul-verbal întocmit la 07 mai 1949 şi nici adresele Arhivelor Naţionale la care se face referire, nu menţionează date privind întinderea suprafeţei aferentă construcţiilor.
Tot astfel, nici din adresele comunicate instanţei de Primăria comunei Mircea Vodă şi Primăria Medgidia, precum şi Registrele agricole ale anilor 1943-1949 şi respectiv 1951-1955 nu rezultă alte date care să confirme susţinerile recurenţilor-reclamanţi.
Ca atare, actele invocate, precum şi menţiunile din registrul funciar nu pot institui o prezumţie relativă de existenţă a dreptului de proprietate şi de preluare abuzivă a suprafeţei în legătură cu care se pretinde că ar fi fost aferentă construcţiilor.
Cât priveşte declaraţiile notariale depuse la dosar, instanţele au reţinut corect că acestea, prin ele însele, nu pot proba existenţa în patrimoniul autorilor reclamanţilor a dreptului de proprietate şi pentru suprafaţa suplimentară de 4.680 m.p.
Faptul că anterior perioadei de referinţă a Legii nr. 10/2001 şi respectiv exproprierii operate prin Decretul nr. 83/1949, lotul cumpărat în 1929 de autorii reclamantului se învecina, la sud, cu o altă proprietate a acestora nu prezumă, în lipsa unor alte elemente care să delimiteze suprafaţa învecinată, că lotul dobândit anterior era egal cu cel cumpărat de la vânzătorii D.
Cât priveşte unitatea de măsură a terenului, la care s-au raportat instanţele, recurenţii sunt într-o vădită confuzie întrucât, printr-o argumentare judicioasă, cu trimitere la evidenţa arhivistică, instanţa de trimitere a arătat că unitatea de măsură consacrată în epocă, era hectarul, iar nu donum-ul (cum chiar reclamanţii au afirmat), unitate de măsură uzitată în Dobrogea, în perioada apartenenţei acestei regiuni la Imperiul Otoman.
De altfel, se arată, această susţinere a reclamanţilor este contrazisă de însuşi actul de vânzare-cumpărare încheiat de soţii B. în anul 1929, care indică neechivoc că încă de la acea dată unitatea de măsură uzitată inclusiv în raporturile juridice translative de drepturi dintre persoanele fizice, era metrul pătrat, subdiviziune a hectarului.
Nefondată este şi critica referitoare la respingerea greşită a cererii de restituire în natură a terenului de 2.201 m.p., pe vechiul amplasament.
Astfel, expertiza efectuată în cauză a relevat că această suprafaţă se suprapune în parte peste terenul de sport al şcolii generale din comună şi respectiv peste anexe indispensabile desfăşurării activităţilor acesteia.
Totodată, suprafaţa, inclusă în domeniul public al comunei, conform H.G. nr. 94/2002, Anexa nr. 47, se afla la data emiterii dispoziţiilor contestate sub incidenţa prevederilor art. 166 alin. (41) şi art. 5 din Legea învăţământului nr. 84/1995, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 354/2004, imobilul fiind considerat aferent procesului educativ.
Ca atare, chiar dacă legea specială consacră prevalenţa restituirii în natură a imobilelor, măsura reparatorie este condiţionată de negrevarea nemişcătorului, instanţa reţinând corect că dacă pe terenul ce face obiectul cererii de restituire nu există edificate, această împrejurare nu îl defineşte în mod automat, ca fiind „liber” în accepţiunea legii.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii D.V., D.M., T.D., B.I., M.I., M.G. şi M.S. împotriva deciziei nr. 323 din 14 iunie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 383/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3839/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
