ICCJ. Decizia nr. 383/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 383/2012
Dosar nr. 2021/115/2010
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2012
Asupra recursului civil de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1364 din 1 septembrie 2010, Tribunalul Caras Severin a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul G.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
A constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării în fosta U.R.S.S., luată împotriva mamei reclamantului.
A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că mama reclamantului, în calitate de etnic german, la 312 ianuarie 1945 a fost deportată în fosta U.R.S.S.,unde a fost repartizată într-un lagăr de muncă forţată.
Atât pe durata transportului spre fosta U.R.S.S. cât şi pe perioada internării în lagăr, mama reclamantului a fost supusă unor tratamente inumane şi degradante, care au condus la îmbolnăvirea şi moartea sa.
Cei doi copii care au rămas au avut de suferit nu doar prin moartea mamei, dar şi ulterior, pentru că au avut de întâmpinat dificultăţi în realizarea profesională, socială şi familială.
Prin decizia nr. 190/ A din 10 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
A schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea reclamantului.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a stabilit că prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Decizia pronunţată de Curtea Constituţională este definitivă şi obligatorie, iar Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, motiv pentru care textul de lege pe care a fost întemeiată acţiunea şi-au încetat efectele.
Raportându-se şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa se apel a constatat că reclamantul nu are un „bun”, în sensul Convenţiei europene, pentru a se putea prevala de aplicarea în continuare a efectelor Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia instanţei de apel este nelegală, deoarece apelantul nu s-a referit în motivele de apel la decizia Curţii Constituţionale, care nici nu fusese pronunţată.
De asemenea, instanţa de apel a analizat incidenţa deciziei Curţii Constituţionale prin raportare la un alt dosar, respectiv la dosarul în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1203 din 22 iunie 2010.
Recurentul a mai arătat că instanţa de apel, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, care are efecte doar pentru viitor, a încălcat principiul neretroactivităţii legii.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Cererea reclamantului pentru acordare de despăgubiri a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Prin deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, la o dată anterioară pronunţării deciziei instanţei de apel, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2010, care acordau dreptul la despăgubiri persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, sunt neconstitutionale.
Problema de drept pusă în discuţie prin recursul declarat de reclamantă se referă la efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională în cazul proceselor aflate în curs de soluţionare la momentul pronunţării lor.
Această chestiune a constituit şi obiectul de analiză al deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În condiţiile în care decizia pronunţată de instanţa supremă a fost publicată înainte de soluţionarea recursului, statuările sale sunt obligatorii, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Or, prin menţionata decizie, s-a constatat că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi produc efecte numai pentru viitor.
Analizând efectul ex nune al deciziilor Curţii Constituţionale, prin decizia în interesul legii s-a făcut distincţie între situaţiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire şi situaţiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de formă şi de fond, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic în baza căruia s-au născut.
Acţiunile în justiţie, aflate în curs de soluţionare la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nu pot fi asimilate situaţiilor voluntare, deoarece drepturile de creanţă pretinse sunt concretizate numai în urma exercitării controlului judiciar.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe, norma juridică nu mai există şi nici nu se poate considera că aceasta ultraactivează, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, înalta Curte a statuat că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional.
Chiar dacă la data introducerii cererii de declarare a apelului Curtea Constituţională nu pronunţase încă cele două decizii, instanţa de apel nu putea să facă abstracţie de ele, având în vedere caracterul lor obligatoriu erga omnes.
De aceea, faptul că instanţa a avut în vedere o chestiune de ordine publică neinvocată de părţi nu are semnificaţia faptului că în apel s-ar fi acordat altceva decât s-a cerut, aşa cum susţine recurentul.
Nu poate fi reţinută nici susţinerea recurentului că instanţa de apel ar fi prezentat în hotărârea sa motive străine de cauză.
Este adevărat că în cuprinsul hotărârii se arată că s-a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 1203 din 22 iunie 2010 a Tribunalului Caras Severin, dar aceasta este o evidentă eroare materială, atât timp cât dispozitivul deciziei menţionează numărul corect al hotărârii ce a făcut obiectul apelului, iar argumentele prezentate de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate au legătură cu cauza.
Faţă de cele expuse, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, motiv pentru care recursul declarat de reclamant va fi respins, fără a fi necesară analiza celorlalte chestiuni, care vizează fondul raportului juridic dedus judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.P. împotriva deciziei nr. 190/ A din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3821/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3837/2012. Civil → |
|---|
