ICCJ. Decizia nr. 3891/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3891/2012
Dosar nr. 501/30/2010
Şedinţa publică din 30 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 501/30 din 27 ianuarie 2010, reclamanta M.M. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi D.G.F.P. Timiş, solicitând instanţei ca pârâtul să fie obligat la plata echivalentului în RON a sumei de 600.000 euro, reprezentând daune morale şi la plata echivalentului în RON a sumei de 32.000 euro, reprezentând daune materiale.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că împotriva sa şi a familiei sale s-a adoptat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
A precizat, privitor la daunele materiale solicitate, că acestea reprezintă echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva sa şi a familiei sale, cu precizarea că bunurile respective nu le-au fost restituite, în afară de pământ. Familia avea în proprietate la data deportării o suprafaţă de 4,72 ha pământ.
Comisia delegată a Primăriei Jamu Mare a efectuat inventarul cu toate bunurile preluate, evaluând inventarul la suma de 64.492 lei (la nivelul anului 1951). A solicitat valoarea actualizată a dublului acestei sume, deoarece evaluarea averii chiaburilor se realiza la 50% din valoarea reală. Pentru aflarea valorii actualizate a făcut demersuri la Direcţia Regională de Statistică Timiş. Această instituţie i-a comunicat prin răspunsul la cererea din 24 noiembrie 2009, indicând valoarea indicelui preţurilor de consum, respectiv rata inflaţiei pentru perioada 1971-2009. Valoarea actualizată a dublului valorii inventarului este de 30.000 euro.
Din categoria de bunuri confiscate face parte şi recolta neculeasă a anului 1951. Recolta neculeasă a anului 1951 a cuprins recolta suprafeţelor de 4,72 ha teren arabil. În luna iunie a anului 1951 aceste suprafeţe erau în cea mai mare parte lucrate, astfel încât recolta anului respectiv urma să fie culeasă, dar aceasta a fost ridicată de autorităţi în urma deportării noastre. Reclamanta a evaluat recolta la suma de 2.000 euro.
În drept a invocat art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a) şi b, alin. (2) şi alin. (4) teza I din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1764 din 02 iulie 2010, Tribunalul Timiş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de către pârât.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite de fratele său M.I.
A admis în parte acţiunea reclamantei M.M., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi D.G.F.P. Timiş.
A obligat pârâtul Statul Român la plata către reclamantă a sumei de 20.000 euro, echivalentul în RON, reprezentând daune morale.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanta M.M. legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind deportată împreună cu familia ei (compusă la acea epocă din părinţi şi frate) dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar legăturile de rudenie cu persoanele menţionate în cererea introductivă.
Legea cu nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât şi - după decesul acestei persoane - soţului sau descendenţilor acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Tribunalul a reţinut că reclamanta legitimează calitatea de a pretinde compensaţii pecuniare pentru prejudiciul moral suferit atât în nume propriu (fiind şi ea deportată), cât şi în calitate în calitate de descendentă de gradul I (după părinţi). Dar reclamanta nu justifică legitimare procesuală activă în ceea ce îl priveşte pe fratele său - faţă de care este colaterală; iar în aceste condiţii a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei în ceea ce priveşte despăgubirile solicitate în numele fratelui său decedat.
Tribunalul a constatat că măsura deportării în Bărăgan luată faţă de reclamantă şi familia sa se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menţionează expres Decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative încriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.
Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamanta a optat atât pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cât şi pentru despăgubiri materiale constând în contravaloarea bunurilor mobile pretins confiscate urmare a deportării.
Tribunalul a reţinut că acest act normativ prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin condamnările cu caracter politic pronunţate în perioada de referinţă a legii, cât şi pentru măsurile administrative abuzive cu caracter politic dispuse în aceeaşi limită temporală (06 martie 1945-22 decembrie 1989).
Tribunalul a apreciat că suma de 20.000 euro reprezintă o satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral suferit, atât personal de reclamantă, cât şi pentru cel încercat de autorii săi - părinţii - şi a admis în parte acţiunea acesteia în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligându-l să-i plătească reclamantei suma de 20.000 euro, echivalentul în RON, reprezentând daune morale.
În ceea ce priveşte daunele materiale, Tribunalul a reţinut următoarele:
Din lecturarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea cu nr. 221/2009 („acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare”) că legiuitorul a înţeles să coreleze aceste dispoziţii cu o altă lege specială cu caracter reparator - cea cu nr. 10/2001, statuând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive se restituie în temeiul noii legi reparatorii dacă nu au deja retrocedate, în natură, sau în echivalent în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ (altfel nu ar fi avut niciun sens trimiterea expresă la o anumită lege reparatorie – cea cu nr. 10/2001).
Cum însă domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 vizează imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor”, rezultă că legiuitorul a vizat aceeaşi sferă de incidenţă cu cea actului normativ la care face trimitere. Adică, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009 (dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare), instanţele trebuie să interpreteze dispoziţiile art. 2 în corelaţie cu cele ale art. 6 din Legea nr. 10/2001 care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidenţa acestui act normativ, şi, pe cale de consecinţă, să retrocedeze numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001 (nu şi a altei legi reparatorii speciale, cum ar fi Legea nr. 18/1991, nemenţionată însă de legiuitor), sub rezerva îndeplinirii şi a celorlalte cerinţe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive şi să nu se fi obţinut deja, în condiţiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii (în natură sau în echivalent).
Este adevărat că alin. (2) al art. 6 din Legea nr. 10/2001 se referă şi la utilaje şi instalaţii, dar condiţionează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum şi de existenţa lor în natură la data formulării cererii de restituire - concluzie ce se desprinde din alin. (3) al aceluiaşi text de lege [şi care spune că „în situaţia prevăzută la alin. (2), restituirea în natură se va dispune prin decizia sau dispoziţia unităţii deţinătoare”], singura excepţie de la această regulă constituind evidenţierea lor în patrimoniul unor societăţi comerciale.
În speţă, însă, se observă că se solicită în marea lor majoritate, compensaţii pentru bunurile materiale pretins a fi fost confiscate de autorităţi. Or, prin raportare la argumentele mai sus enunţate, se exclude incidenţa în cauză a măsurilor reparatorii reglementate de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva sentinţei civile nr. 1764/PI din 02 iulie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 501/30/2010, au declarat apel reclamanta M.M. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de D.G.F.P. Timiş.
Reclamanta M.M. a solicitat schimbarea sentinţei sub aspectul admiterii în totalitate a acţiunii şi a acordării sumei de 632.000 euro.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, a solicitat admiterea apelului, schimbării în tot a hotărârii atacate şi respingerii acţiunii ca inadmisibile, iar în subsidiar ca nefondată.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 859 A din 05 mai 2011, a respins apelul declarat de reclamanta M.M. împotriva sentinţei civile nr. 1764 din 02 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 501/30/2010.
A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, împotriva aceleiaşi sentinţe şi rejudecând cauza, a schimbat hotărârea atacată în sensul că a respins în tot acţiunea reclamantului.
Instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Curtea Constituţională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existenţa unor reglementări paralele, cu aceleaşi conţinut şi finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituţională.
De asemenea, Curtea Constituţională a mai reţinut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag şi încalcă regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariţia unor soluţii judiciare total diferite, pronunţate în cauze care au acelaşi temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existenţa unei norme de drept accesibile precise şi previzibile, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 05 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei).
Aceeaşi Curte Constituţională a mai reţinut că textul în analiză nu defineşte o reglementare clară şi adecvată sau proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări şi violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de această motivare şi mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, descrisă mai sus, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului, cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins injustiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate instanţa de apel s-a pronunţat în sensul celor menţionate.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta solicitând instanţei modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii pretenţiilor formulate şi, în consecinţă, să dispună:
1. Obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata echivalentului în RON a sumei de 600.000 euro, cu titlu de daune morale aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării şi stabilirii domiciliului forţat împotriva mea şi a familiei mele în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne;
2. Obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, publice la plata echivalentului în RON a sumei 32.000 euro, reprezentând daune materiale, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut următoarele:
I. Efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituţionale.
Acţiunea reclamanţilor a fost declanşată anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, astfel încât îi sunt aplicabile dispoziţiile legale în vigoare la data învestirii instanţei.
O concluzie contrară ar însemna că decizia de declarare a neconstituţionalităţii retroactivează, fapt ce contravine regulilor aplicării legii civile în timp şi dispoziţiilor constituţionale. Aşadar, pe de o parte, raportul juridic de drept civil substanţial se naşte ca urmare a manifestării de voinţă a persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile în vigoare la momentul declanşării litigiului, conform regulii tempus regit actum, iar, pe de altă parte, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, de la data publicării, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi ou putere numai pentru viitor.
Din economia prevederilor art. 147 din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată rezultă că efectele deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstiţutionalitatea unui act normativ sau a unei dispoziţii legale constau în încetarea efectelor actului normativ sau dispoziţiei legale declarate neconstituţionale, respectiv aplicarea ex nunc (numai pentru viitor).
Art. 147 alin. (1) din Constituţie impune termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul au posibilitatea să pună de acord dispoziţia neconstituţională cu prevederile Constituţiei, sub sancţiunea încetării efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţională. Prin urmare, deciziile Curţii Constituţionale nu abrogă şi nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispoziţiile declarate neconstituţionale, până la intervenţia legiuitorului pozitiv.
Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea nu este abrogarea legii, ci încetarea efectelor ei juridice. Efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale presupune aplicarea acestora doar pentru viitor.
În speţă, temeiul juridic al acţiunii deduse judecăţii a fost declarat neconstituţional în timp ce cauza se afla în curs de soluţionare, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 fiind publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010. În termenul de 45 de zile prevăzut de Legea fundamentală, puterea legislativă nu a acţionat în vederea respectării deciziei Curţii Constituţionale, respectiv nu a intervenit în scopul compatibilizării cu dispoziţiile Constituţiei a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituţionale.
Într-o atare situaţie, sancţiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul juridic al acţiunii deduse judecăţii în prezenta cauză.
Faţă de efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale, care înseamnă aplicarea lor doar pentru viitor, rezultă că prezumţia de neconstituţionalitate a legii atacate este înlăturată numai odată cu publicarea deciziei Curţii Constituţionale. Este motivul pentru care, aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare şi constatarea neconstituţionalităţii nu poate fi înlăturată.
Prin urmare, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca neconstituţionale şi nu poate produce efecte asupra speţei de faţă, deoarece cererea noastră a fost introdusă anterior adoptării deciziei Curţii Constituţionale.
II. Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şl tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanţa este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
1. Persoanele prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pot pretinde o speranţă legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern şi fiind recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne, anterioară intervenirii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi chiar ulterioară acesteia.
Instanţa apreciază că, în urma încetării efectelor textului de lege prin adoptarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, reclamanta nu mai are o speranţă legitimă de a dobândi compensaţii.
Art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la proprietate. Printr-o decizie de speţă, instanţa europeană a sintetizat şi clarificat jurisprudenţă sa privitoare la noţiunea de speranţă legitimă ca valoare patrimonială şi deci ca bun, în sensul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1.
Convenţia nu garantează dreptul de a obţine proprietatea unui bun, totuşi, Curtea a admis că, prin excepţie, art. 1 din primul Protocolul garantează speranţa legitimă de a obţine un bun ori o creanţă certă cu valoare patrimonială.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de bunuri priveşte atât bunurile actuale, cu valoare patrimonială, cât şi creanţele determinate potrivit dreptului intern, în speţă o creanţă în repararea unui prejudiciu, corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o speranţă legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.
Despre noţiunea de speranţă legitimă, Curtea a ajuns la concluzia că interesul patrimonial aparţine categoriei juridice de creanţă, atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale.
Tot potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie prin care stabileşte restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate în patrimoniul persoanelor care îndeplinesc anumite condiţii.
Prin urmare, atât timp cât voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menţionat, putem aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare de către instanţele interne.
Tot astfel, analizând calitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile şi previzibile, observăm că persoanele prevăzute de aceste dispoziţii legale pot pretinde o speranţă legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern şi fiind recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curţii Constituţionale şi chiar ulterioară acesteia (decizia nr. 9096 din 06 noiembrie 2010, decizia nr. 407 din 21 ianuarie 2011 şi decizia nr. 408 din 21 ianuarie 2011 pronunţate de instanţa supremă).
2. Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esenţială a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, impune respectarea principiului egalităţii părţilor în procesul civil şi interzice, în principiu, intervenţia legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
Curtea a arătat că principiul preeminenţei dreptului şi însăşi noţiunea de proces echitabil consacrată de art. 6 se opun, în afara unor motive imperioase de interes general, exercitării vreunei ingerinţe a puterii legislative în administrarea justiţiei, în scopul influenţării soluţiei ce urmează a se da într-un anumit litigiu. Într-o cauză în care reclamanţii au susţinut că anularea pe cale legislativă a unei sentinţe arbitrale ce constata existenţa unei creanţe pe care ei o aveau împotriva statului a constituit privarea lor de dreptul la un tribunal şi la un proces echitabil, Curtea a decis în sensul că, prin intervenţia de o manieră decisivă pentru a orienta în favoarea sa soluţia procesului la care era parte, statul a adus atingere drepturilor reclamanţilor garantate de art. 6 parag. 1 din Convenţie.
Curtea Europeană a atras atenţia asupra pericolelor inerente în folosirea legislaţiei cu efect retroactiv, care poate influenţa soluţionarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislaţii este acela de a transforma litigiul într-unui imposibil de câştigat.
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, în jurisprudenţa instanţei europene, aceasta semnifică tratarea egală a părţilor pe toată desfăşurarea procedurii în faţa unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui just echilibru între interesele părţilor.
Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârât este statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispoziţiile constituţionale, apreciem că această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectarii dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în acord cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil.
Or, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în soluţionarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Un alt drept garantat de Convenţie este dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
De asemenea, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie impune o sferă suplimentară de protecţie, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice, în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta într-o anumită manieră.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat”.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă.
În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă exista o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.
Mai mult, chiar Curtea Constituţională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu şi mai multă tărie în cazul dat), că, prin neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, declanşaseră procedura judiciară şi obţinuseră cel puţin o hotărâre judecătorească în primă instanţă, s- ar crea o discriminare între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.
Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În acelaşi sens, în doctrină se consideră că intervenţia inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru una dintre părţile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanţei acestui drept.
În consecinţă, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României. Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.
III. Temeiurile juridice invocate în apel au caracter de complinire a temeiului de drept indicat în faţa primei instanţe, iar cauza acţiunii constând în răspunderea statului pentru prejudiciul suferit de reclamantă rămâne neschimbată.
În faţa primei instanţe s-a invocat ca temei de drept al cererii de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale prevederile Legii nr. 221/2009. În faţa instanţei de apel, s-a menţinut ca temei juridic aceleaşi prevederi ale Legii nr. 221/2009 şi, cu caracter de complinire, am indicat prevederile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 şi urm. C. proc. pen. şi art. 52 din Constituţie.
Prin urmare, ipoteza prevăzută de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nu este incidentă deoarece aceasta nu constituie o modificare inadmisibilă a unui element esenţial al judecăţii, ci doar o completare a temeiului juridic iniţial, rămânând în cadrul juridic determinat al răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat.
Exigenţele impuse de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. vizează elementele caracteristice ale autorităţii lucrului judecat, ce pot conduce la vicierea legalităţii judecăţii în apel, întrucât în acest mod, părţile sunt private de beneficiul celor două grade de jurisdicţie.
Aceste exigenţe nu sunt nesocotite atunci când apelantul recurge la o nouă argumentaţie juridică sau invocă şi alte dispoziţii legale, atât timp cât scopul urmărit de parte rămâne acelaşi.
IV. Adoptarea Legii nr. 221/2009 şl raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România reprezintă recunoaşteri ale Statului Român a responsabilităţii sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic, consecinţa recunoaşterii responsabilităţii Statului Român a prejudiciului moral cauzat, potrivit prevederilor art. 1838 şi urm. C. civ., este aceea că acesta nu mai poate opune excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru a solicita repararea prejudiciului moral cauzat.
În cauza de faţă, prin adoptarea Legii nr. 221/2009, Statul Român a renunţat tacit, în sensul prevăzut de art. 1839 alin. (2) C. civ., la dreptul de a invoca prescripţia dreptului de a solicita, în temeiul prevederilor art. 998-999 C. civ. coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituţie şi ale art. 504 şi urm. C. proc. pen., repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a aplicării măsurilor prevăzute de Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
V. Decizia civilă recurată este neîntemeiată întrucât se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situaţia anterioară.
Despăgubirile morale acordate prin sentinţa civilă atacată nu oferă satisfacţia reparării integrale a prejudiciului moral suferit pe perioada în care familia reclamanţilor a fost supusă, pe nedrept, unui regim de viaţă inuman.
3. Conform prevederilor art. 998-999 C. civ., Statul Român are obligaţia de a repara prejudiciul moral cauzat ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Decizia M.A.I. nr. 200/1951. Întrucât în cauza de faţă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat şi familiei noastre.
Potrivit art. 998 C. civ. „orice fapta a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”.
Se poate constata faptul că textul de lege nu face nicio distincţie cu privire la natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului.
Distincţia nu se deduce nici din economia textului art. 999 C. civ., impunându-se precizarea că şi acest text legal se referă la orice fel de prejudiciu, atât patrimonial, cât şi nepatrimonial.
Nu există deci niciun temei juridic care ar permite scoaterea prejudiciilor nepatrimoniale, a daunelor aşa-zise morale, din sfera obligaţiei de reparare prevăzută de C. civ., lucru susţinut atât de doctrina juridică, dar şi de practica judiciară.
În cauză sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat reclamanţilor şi familiei lor prin acţiunile întreprinse de stat în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
4. Fiind întrunite elementele răspunderii civile şi având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituţia României coroborate cu prevederile art. 504 şi urm. C. proc. pen., rezultă că Statul Român va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”, iar conform dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. „Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de liberate ori căreia i s-a restrâns liberatea în mod nelegal”.
Se impune a fi reţinut faptul că în Constituţia din 1991 s-a prevăzut în mod expres, în art. 48 alin. (3), că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvârşite în procesele penale. În acest mod, dreptul persoanei de a fi despăgubită de stat pentru prejudiciile suferite în urma erorilor judiciare a devenit un drept constituţional fundamental.
În prezent însă, Constituţia României, revizuită în anul 2003, consacră exercitarea acestui drept de către cei interesaţi indiferent de natura procedurii urmate.
Prin noul text constituţional, ca urmare a revizuirii a fost extinsă sfera „răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate, fiind lărgită astfel garanţia constituţională”.
Totodată, din analiza art. 504 alin. (2) şi urm. C. proc. pen. se observă că are dreptul la repararea pagubei şi persoana căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Potrivit prevederilor înscrise în acelaşi articol, răspunderea civilă a statului se constituie într-o răspundere legală care operează dacă situaţia generatoare de daune, adică condamnarea sau reţinerea pe nedrept, a fost de reaua-credinţă, de neglijenţa gravă, sau de eroarea în care s-au aflat organele sale care au provocat-o.
Pe lângă temeiul juridic tradiţional, consacrat de art. 998 şi art. 999 C. civ., după căderea regimului totalitar anterior anului 1990, în legislaţia română au fost adoptate şi unele acte normative particulare prin care s-a admis expres şi repararea bănească a unor prejudicii morale delictual cauzate.
Din rândul acestor acte normative face parte şi Decretul-Lege nr. 118/1990, decret care a statornicit acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportaţi în străinătate ori constituiţi în prizonieri.
6. Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională este obligatorie doar în ceea ce priveşte dispozitivul său, nu şi cu privire la raţionamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. În condiţiile în care, în numeroase cazuri, Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale, rezultă că raţionamentul Curţii Constituţionale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligaţie a statului de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat foştilor deţinuţi politici, este eronat.
Măsurile administrative cu caracter politic emise în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, sunt similare, în ceea ce priveşte atingerile aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private persoanelor supuse acestor măsuri abuzive, cu condamnările cu caracter politic.
Natura juridică a daunelor morale solicitate prin prezenta acţiune este diferită faţă de natura juridică a drepturilor de securitate socială acordate în baza Decretului nr. 118/1990 persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Prin prezenta acţiune, după cum s-a văzut mai sus, solicităm obligarea Statului Român la plata daunelor morale aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării şi stabilirii domiciliului forţat împotriva noastră şi familiei noastre în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Natura juridică a daunelor morale anterior descrise solicitate este diferită de natura juridică a drepturilor de securitate socială reglementate de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Compensaţiile băneşti pentru prejudiciul moral suferit se impun a fi acordate în scopul primordial de a alina suferinţele profunde şi de durată rezultate din încălcarea gravă a celor mai importante drepturi subiective nepatrimoniale, valori fundamentale care definesc însăşi personalitatea umană.
Indemnizaţiile lunare reglementate de art. 4 şi art. 5 din Decretul-Lege nr. 118/1990 constituie în mod exclusiv drepturi de securitate socială, acordate în scopul ocrotirii sociale a victimelor regimului totalitar comunist, care datorită persecuţiilor politice, vădit nedrepte, au fost private de libertate, iar ulterior au fost discriminate social şi profesional, ceea ce a avut ca efect limitarea şi restrângerea majoră a veniturilor materiale ale acestora şi ale familiei lor, perioadă îndelungată, în timpul regimului comunist.
Indemnizaţiile prevăzute de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 nu reprezintă compensaţii băneşti pentru daunele morale, fiind acordate prin decizii ale organelor judeţene de specialitate ale Ministerului Muncii, Familei şi Protecţiei Sociale şi sunt suportate de la bugetul de stat, prin bugetul acestui minister. Plata acestor indemnizaţii se efectuează de către casele judeţene de pensii.
În schimb, daunele morale solicitate prin prezenta acţiune privesc atragerea răspunderii Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a atingerilor grave aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private.
Din cele de mai sus rezultă faptul că natura juridică a daunelor morale solicitate este diferită faţă de natura juridică a drepturilor acordate persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1944, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, în baza Decretului nr. 118/1990.
VI. Repararea integrală a prejudiciului material reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei reclamanţilor.
Art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu are aceeaşi sferă de incidenţă cu cea a Legii nr. 10/2001, aşadar Legea nr. 221/2009 permite acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate.
Privitor la daunele materiale solicitate, acestea reprezintă echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei reclamanţilor, acestea nefiindu-le restituite. Familia reclamanţilor avea în proprietate la data deportării teren arabil ce le-a fost restituit, prin reconstituirea dreptului de proprietate, potrivit titlurilor de proprietate eliberate de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor.
Din categoria de bunuri confiscate fac parte toate bunurile mobile ale gospodăriei, inventarul agricol şi animal, precum şi recolta neculeasă a anului 1951. Bunurile mobile ale gospodăriei cuprindeau casa şi grădina, obiecte casnice, unelte agricole.
Textul de lege [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009] nu are aceeaşi sferă de incidenţă cu cea a Legii nr. 10/2001, Legea nr. 221/2009 permiţând acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, nu doar pentru bunurile imobile. Constatarea instanţei reprezintă aşadar o adăugare la lege şi o greşită interpretare a acesteia.
În drept, recurenta-reclamantă a invocat art. 299, art. 304 pct. 9 şi art. 129 alin. (4) C. proc. civ., art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 şi urm. C. proc. pen., art. 52 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, art. 2, art. 3, art. 6 şi art. 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, Legea nr. 221/2009, art. 15 lit. f) şi t) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed:
Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi a stabilit că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Înalta Curte a reţinut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 330 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.
Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Faţă de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 3307 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susţinerile formulate de reclamantă prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare menţionate şi a legii în vigoare la momentul introducerii acţiunii, precum şi pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleaşi argumente, reclamantul invocă încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin nesocotirea principiului neretroactivităţii legii.
Aplicarea dispoziţiilor art. 329-3307 C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalităţii părţilor în faţa justiţiei deoarece prin pronunţarea unei decizii în interesul legii se asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti tocmai în scopul obţinerii unui tratament juridic egal al părţilor.
Totodată, potrivit considerentelor aceleiaşi decizii în interesul legii, în temeiul Legii nr. 221/2001 nu s-au născut drepturi direct, în patrimoniul persoanelor, ci drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive. Prin urmare, dacă la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o hotărâre cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, prin care aceste drepturi să fie stabilite, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţile Cetăţeneşti.
În ceea ce priveşte noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale [cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, parag. 137].
O asemenea jurisprudenţă nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanţilor de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de „speranţă legitimă”, iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă, şi pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Or, în cauză, reclamanta nu beneficia de o hotărâre judecătorească definitivă la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale, astfel încât sunt nefondate criticile formulate prin motivele de recurs privind nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţile Cetăţeneşti.
Nu pot fi primite susţinerile recurentei-reclamante conform cărora invocarea, în apel, şi a altor temeiuri juridice, respectiv prevederile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 şi urm. C. proc. pen. şi art. 52 din Constituţie ar avea caracter de complinire al temeiului juridic constituit de Legea nr. 221/2009 şi nu ar atrage incidenţa art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Reclamanta a investit instanţa de judecată cu o acţiune în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
În sistemul procesual civil român, conform principiului disponibilităţii, reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual.
În cauză, instanţa de fond corect a aplicat principiul disponibilităţii, respectând dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., având în vedere situaţia de fapt şi temeiul de drept al cererii de chemare în judecată.
Nici susţinerile recurentei-reclamante în sensul că natura juridică a daunelor morale solicitate prin acţiune este diferită faţă de natura juridică a drepturilor în baza Decretului nr. 118/1990 nu pot fi primite în raport de cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358/2010.
Referitor la daunele materiale solicitate de reclamantă în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, corect instanţa a reţinut că Legea nr. 221/2009 îndrituieşte doar la acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul bunurilor imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, concluzie care se desprinde din interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidenţă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei nr. 859/A din 05 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3887/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3922/2012. Civil → |
|---|
