ICCJ. Decizia nr. 3853/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1800 din 04 noiembrie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții P.I.B. și S.P.O. împotriva pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin, și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant în parte, echivalentul în lei la data efectuării plății, a sumei de 8.000 euro și suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanții, împreună cu părinții, au fost strămutați prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 din localitatea de domiciliu - Oravița - în localitatea Borcea Nouă din Câmpia Bărăganului, începând din data de 18 iunie 1951 până la data 20 decembrie 1955.
Având în vedere dispozițiile art. 3,art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,art. 6, 8 CEDO, jurisprudența CEDO (cauza Kudla vs. Polonia), art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenție, instanța a considerat că atât timp cât reclamanții au făcut dovada prejudiciului moral suferit au dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.
Față de prejudiciile morale suferite de reclamanți, instanța a apreciat că suma de câte 8.000 euro, pentru fiecare reclamant în parte, reprezintă o echitabilă despăgubire.
împotriva acestei sentințe au declarat apeluri, în termen legal, ambele părți, solicitând schimbarea ei în parte, reclamanții în sensul admiterii în totalitate a pretențiilor lor, iar instituția pârâtă în sensul respingerii în totalitate a acestora.
Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 799 din 19 aprilie 2011, a constatat că apelul reclamanților este nefondat, dar apelul pârâtului este fondat, pentru următoarele considerente:
Ca urmare a cererilor formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a admis respectiva excepție.
Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituționalității sale, dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Aspectul neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificări și completări ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și instabilitate.
S-a reținut că prin art. 16 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Curtea Constituțională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menționate prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, și de aceea, este în mod vădit, neavenită.
Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanții o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.
Curtea Constituțională a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ș.a. contra Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgia), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât și într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.
Chiar și în absența vreunei obligații rezultate din Convenție, interesul statului român pentru consacrarea acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv iar măsurile menționate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței generate de aplicarea acestui articol.
Potrivit celor anterior expuse, rezultă că reclamanții nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un "bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. (1) din Constituție) - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.
împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții P.I.B. și S.P.O., indicând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând, pe fondul cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
în motivarea recursului, reclamanții susțin, în esență, că acțiunea a fost greșit respinsă în condițiile în care legea aplicabilă este cea de la data formulării cererii de chemare în judecată, efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale având efecte doar pentru viitor, nefiind aplicabile cauzelor aflate pe rolul instanțelor și în curs de judecată.
Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, "privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale" dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor - a principiului general al neretroactivității legilor.
Altfel spus, deși încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.
în acest context, nu se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituțional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.
Or, în speță, decizia din apel a fost pronunțată la 19 aprilie 2011, dată la care - urmare declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamanților, nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.
în consecință, la momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui "bun" din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranșată de înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 3306alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta "nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează".
Având în vedere considerentele expuse, raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanții P.I.B. și S.P.O.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3894/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3856/2012. Civil → |
|---|
