ICCJ. Decizia nr. 3922/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3922/2012
Dosar nr. 1955/3/2010
Şedinţa din 31 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1057 din 08 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii H.M., H.C.V. şi H.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse împotriva autorului reclamanţilor prin Decizia M.A.I. nr. 161/1952, a obligat pârâtul la câte 1.000 euro, în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, către fiecare dintre reclamanţi, cu titlu de despăgubiri morale; a obligat pârâtul la 3.000 RON cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că autorul H.L. este soţul reclamantei H.M., respectiv tatăl reclamanţilor H.L. şi H.C.V.
Din copia dosarului individual comunicat de C.N.S.A.S. s-a constatat că H.L., a fost internat la data de 13 martie 1952 într-o colonie de muncă, conform Deciziei M.A.I. nr. 161 din 13 martie 1952, pentru „manifestări duşmănoase cu ocazia reformei băneşti din 1952 şi manifestări contra G.A.C. din Uniunea Sovietică”, precum şi pentru că este „un element nesincer, viclean şi încăpăţânat” şi că „a desfăşurat o activitate intensă în cadrul P.N.Ţ., fiind coordonatorul tineretului, a căutat a se sustrage de la predarea cotelor către stat, agitând şi pe alţi chiaburi, a avut manifestări duşmănoase în faţa ţăranilor, spunând că partidul nu le dă nimic şi că ştie precis că aceste cote vor fi transportate în Rusia ca să poată ajuta războiul contra americanilor”. Autorul reclamanţilor a fost eliberat la data de 13 martie 1953.
Faţă de cele reţinute mai sus, Tribunalul a apreciat ca fiind evident caracterul politic al măsurii administrative a internării în colonia de muncă, dispusă împotriva autorului reclamanţilor, fiind incidente în acest sens dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3 [în speţă, Decizia M.A.I. nr. 161 din 13 martie 1952 nefiind enumerată la alin. (2)], pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Astfel, este vorba în cauză de o măsură administrativă luată de organele fostei miliţii, având ca obiect internarea într-o unitate/colonie de muncă, pentru motive de împotrivire faţă de fostul regim.
Cu privire la acordarea de despăgubiri, Tribunalul a arătat că legiuitorul a prevăzut dreptul la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispuse, în contextul prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, act normativ în vigoare şi deplin aplicabil în cauză.
La stabilirea întinderii daunelor, Tribunalul a luat în considerare consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, astfel încât cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte.
S-a mai avut în vedere de către Tribunal situaţia de fapt rezultată din înscrisurile depuse la dosar, perioada de timp pentru care s-a dispus măsura administrativă - 1 an, perioada îndelungată scursă de la luarea măsurii şi până la formularea prezentei cereri, precum şi declaraţia reclamanţilor (din cuprinsul cererii de chemare în judecată), în sensul că au beneficiat deja de anumite drepturi şi facilităţi în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
Drept consecinţă, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, ţinând cont de considerentele menţionate, Tribunalul a admis în parte cererea şi a obligat pe pârât la plata sumei de 1.000 euro, în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri morale către fiecare dintre reclamanţi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 338A din 29 martie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi şi a admis apelul declarat de pârât, schimbând în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privitor la obligarea pârâtului la plata daunelor morale. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că temeiul juridic al cererii reclamanţilor a fost cel al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel încât, constatându-se că autorul lor a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, recunoscute ca atare prin lege, Curtea a apreciat că aceştia ar fi avut dreptul la repararea prejudiciului moral suferit.
Totuşi, urmare a sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit, de către instanţa de contencios constituţional, că aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, „decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie”.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, „dispoziţiile din legile (...) constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul (...), după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Cum aceste Decizii nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar, până la data soluţionării cauzei în apel, termenul de 45 zile, menţionat anterior, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor legale neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel a procedat la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în cauză.
Curtea de apel a apreciat că se impune a se mai arăta că decizia Curţii Constituţionale are efect imediat, inclusiv asupra acţiunilor deja introduse, în caz contrar ajungându-se la crearea unor situaţii discriminatorii între reclamanţi în raport de data formulării cererilor de chemare în judecată.
S-a mai reţinut că nu trebuie omisă împrejurarea că apelul este o cale devolutivă de atac, astfel încât judecata în apel este tot o judecată de fond, neexistând, deci niciun impediment ca prevederile unei legi noi incidente în cauza dedusă judecăţii să se aplice şi în cazul procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituţional al neretroactivităţii legii noi.
Or, cu atât mai mult în speţa de faţă, în care nu se aplică o nouă lege, ci s-a declarat neconstituţionalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii, nu se poate aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale neconstituţionale, neputându-se susţine că, pe de o parte, la momentul la care deciziile Curţii Constituţionale îşi produc efectele obligatorii prin pronunţarea sentinţei apelate, nedefînitive, ne-am găsi în prezenţa unei situaţii juridice consumate, iar, pe de altă parte, nici chiar faptul că o atare situaţie juridică ar putea fi opusă principiului supremaţiei Constituţiei în cadrul legislaţiei naţionale, având în vedere ca argument suplimentar procedura excepţiei de neconstituţionalitate prin care Curtea Constituţională poate fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituţionalităţii unei legii aplicabile în litigiul respectiv şi efectul constatării neconstituţionalităţii chiar şi în cazul pronunţării între timp a unei hotărârii definitive de către instanţa de judecată.
Nu s-ar putea afirma nici că instanţa de apel ar trebui să facă aplicarea directă a normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, chiar şi în ipoteza mai sus-arătată a existenţei unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională şi a considerentelor reţinute de instanţa de contencios constituţional, deoarece trebuie arătat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui, prin ea însăşi, temei de drept al unei acţiuni în justiţie, fiind necesar ca prin acţiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenţie a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea şi care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţia României, justificat de faptul că prin dispoziţiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenţie, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenţei Curţii.
Mai mult, potrivit principiului neretroactivităţii tratatelor şi convenţiilor internaţionale, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu se aplică unui stat contractant decât cu privire la fapte juridice ce s-au produs după intrarea ei în vigoare pentru acel stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare, fiind deci exclusă o raportare la prevederile art. 5 din Convenţie, ce consacră dreptul la libertate şi la siguranţă.
De asemenea, în plan procedural, Curtea a reţinut că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc extraordinar, şi nici nu a fost abrogată de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă în sensul art. 6 din Convenţie, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamant, aceste dispoziţii legale încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Prin urmare, Curtea, văzând considerentele celor două decizii de neconstituţionalitate, a apreciat, prin prisma art. 51 din Constituţia României că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituţională în analiza compatibilităţii sale cu norma constituţională, prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituţie, având în vedere rolul Curţii Constituţionale de unică autoritate de jurisdicţie constituţională, ce are ca scop garantarea respectării Constituţiei şi, implicit, efectele deciziilor sale pronunţate în această materie.
Instanţa de apel a mai reţinut că, în speţă, apelanţii-reclamanţi nu se află în situaţia în care legiuitorul i-ar fi privat de un bun fără dreaptă şi prealabilă despăgubire, deoarece până la pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale nu au obţinut o hotărâre irevocabilă, care să dea naştere unei creanţe în patrimoniul acestora.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră, de altfel, că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obţine, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificaţia unei speranţe legitime, atât timp cât deznodământul judiciar este incert până la finalizarea procesului.
Aceeaşi Curte mai observă că noţiunea de discriminare prevăzută de art. 14 din Convenţie nu este una autonomă, astfel încât, dacă nu are loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, nu se poate face aplicarea acestui text.
Referitor la prevalenta altor reglementări internaţionale în materie, respectiv a rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1996) şi nr. 1481 (2006), precum şi a Rezoluţiei nr. 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiţie şi tratament echitabil al victimelor, Curtea de apel a reţinut că textele adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei - recomandări, rezoluţii sau opinii - reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniştri, guverne, parlamente naţionale, partide politice naţionale şi pentru alţi actori importanţi ai societăţii. Astfel, rezoluţiile conţin hotărârile Adunării asupra problemelor pe care este împuternicită să le reglementeze sau în privinţa cărora exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei, dar nu creează un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice şi, prin urmare, potrivit considerentelor mai sus enunţate, invocarea în speţă a acestor acte cu caracter normativ nu este de natură a conduce la o altă concluzie decât cea deja expusă în paragraful anterior.
În consecinţă, s-a constatat că nu mai există cadrul legal în limitele căruia reclamanţii H.M., H.C.V. şi H.L. au înţeles să-şi organizeze apărarea, dispărând temeiul de drept pe care şi-au fundamentat pretenţiile deduse judecăţii, şi care nu ar putea fi schimbat în apel în raport de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Curtea de apel a mai constatat că apelanţii-reclamanţi H.M., H.C.V. şi H.L. au completat temeiul juridic al acţiunii, având în vedere că, până la data soluţionării pricinii în apel, nu a fost adoptată o nouă reglementare a prevederilor fostului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Aceştia au arătat că lipsa temporară a unei dispoziţii legale, în sensul art. declarat neconstituţional, nu face inaplicabilă Legea nr. 221/2009, în totalitatea ei, în acest caz intrând în vigoare dreptul comun existent în materia daunelor morale şi modalitatea acoperirii prejudiciului suferit de cel condamnat şi privat de libertate în mod nelegal (art. 1 şi 2 din Legea nr. 221/2009, art. 504-506 C. proc. pen., art. 998 C. civ.).
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că invocarea unui temei juridic în apel nu este posibilă, date fiind dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că analiza unei eventuale răspunderi civile delictuale ar trebui să antameze şi problema prescripţiei dreptului material la acţiunea în repararea prejudiciului cauzat, iar verificarea incidenţei art. 504-506 C. proc. pen. ar trebui să se raporteze doar la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare, situaţie premisă care nu se regăseşte în cauza dedusă judecăţii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii H.M., H.C.V. şi H.L. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin recursul lor, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., reclamanţii au criticat decizia instanţei de apel sub aspectul respingerii apelului declarat de reclamanţi prin care au solicitat majorarea cuantumului daunelor morale.
O altă critică formulată de recurenţii-reclamanţi vizează greşita soluţie de admitere a apelului pârâtului şi respingerea acţiunii, pe considerentul că neadoptarea unui nou text în locul celui declarat neconstituţional reprezintă un vid legislativ care paralizează total aplicarea Legii nr. 221/2009.
În plus, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa nu a analizat motivele de apel formulate, ci a redat paragrafe din Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010.
Recurenţii au invocat, de asemenea, principiul egalităţii de tratament cu privire la acţiunile promovate în baza aceleiaşi legi, arătând că prin soluţia pronunţată de instanţa de apel s-a produs o încălcare a principiului „egalităţii armelor” şi a „neingerinţei Statului, prin măsuri legislative, în procesele în care acesta este parte, pentru a împiedica partea adversă să câştige procesul sau a-şi favoriza poziţia sa procesuală”.
O altă critică formulată s-a referit la faptul că instanţa de apel trebuia să oblige pe apelantul-pârât să-şi exprime punctul de vedere faţă de precizările formulate în scris de reclamanţi şi depuse la dosar înainte a termenului din 29 martie 2011.
Sub un ultim aspect, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, chiar în lipsa textului lit. a) din art. 5 alin. (1) al Legii nr. 221/2009, există temei juridic de acordare a daunelor morale, iar indicarea textelor de lege respective nu reprezintă o modificare în apel a temeiului juridic al cererii, ci doar indicarea faptului că, în această situaţie de excepţie - imprevizibilă la momentul promovării acţiunii la instanţa de fond - nu există un vid legislativ.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a susţinut că, în mod greşit instanţa de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse împotriva autorului reclamanţilor prin Decizia M.A.I .nr. 161/1952, dispoziţie menţinută şi de instanţa de apel, din moment ce reclamanţii au beneficiat de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 care are ca finalitate repararea prejudiciului suferit ca urmare a condamnării, respectiv a dispunerii măsurilor administrative, prin recunoaşterea caracterului politic al acestora.
De asemenea, s-a arătat că decizia din apel este criticabilă şi în ceea ce priveşte menţinerea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, neexistând o culpă procesuală a acestuia.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi de decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu prioritate, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat de recurenţii-reclamanţi numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii. Nici dispoziţiile pct. 7 ale art. 304 C. proc. civ. nu pot fi reţinute în cauză, deoarece hotărârea instanţei de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, iar argumentele prezentate nu se rezumă doar la redarea unor paragrafe din deciziile Curţii Constituţionale, aşa cum susţin recurenţii-reclamanţi.
Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, Curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/07.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestora la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la Tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Totodată, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie îşi produce efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, aşa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecinţa unei alte interpretări pe care intenţionează să o obţină recurenţii-reclamanţi.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reţine că, în mod legal, Curtea de apel a făcut aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În ce priveşte criticile formulate pe aspectul cuantumului daunelor morale, se constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat că acestea au devenit inutil de analizat în condiţiile în care s-a reţinut că nu mai există temei legal pentru acordarea în cauză a daunelor morale.
Pe de altă parte, tot în mod legal Curtea de apel a apreciat că nu pot fi avute în vedere în cauză ca temei al acordării daunelor morale alte norme de drept, potrivit completării temeiului juridic al acţiunii făcută de către reclamanţi.
Astfel, în condiţiile în care reclamanţii şi-au fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, prevederile de drept invocate în completarea temeiului juridic în faza procesuală a apelului, care presupun alte verificări decât cele impuse de aplicarea legii speciale de reparaţie, nu puteau constitui pentru instanţa de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Cât priveşte susţinerile recurenţilor-reclamanţi referitoare la obligarea pârâtului la exprimarea în scris a unui punct de vedere faţă de precizările formulate de reclamanţi în apel şi depuse la dosar înaintea termenului din 29 martie 2011, acestea nu sunt întemeiate, neexistând vreo obligaţie legală stabilită în acest sens, atâta timp cât instanţa nu a apreciat că se impune luarea unei astfel de măsuri procedurale.
Recursul pârâtului este, de asemenea, nefondat.
Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3 pot solicita instanţei să constate caracterul politic al acestora”.
Prin urmare, dispoziţiile cuprinse la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 dau posibilitatea persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, altele decât cele prevăzute la art. 3 din lege, să solicite instanţei de judecată constatarea caracterului politic al acestora.
Se reţine, totodată, şi împrejurarea că art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate şi nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie a organului jurisdicţional constituţional.
Aşadar, în mod legal instanţa de apel a menţinut dispoziţiile din sentinţă privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva autorului reclamanţilor.
Nici critica pârâtului privind aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. nu este întemeiată.
În condiţiile în care acţiunea îndreptată de către reclamanţi împotriva pârâtului-recurent a fost găsită întemeiată de către instanţă, cu consecinţa admiterii ei, partea care a căzut în pretenţii este pârâtul, astfel că, în termenii art. 274 C. proc. civ., acesta datora reclamanţilor restituirea cheltuielilor de judecată pe care le-au făcut în proces.
Cum instanţa de apel a schimbat în parte sentinţa, numai în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la daunele morale, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei, inclusiv soluţia de admitere a petitului privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative, nu există niciun temei pentru a se reţine că s-a făcut o greşită aplicare a acestei norme, astfel cum pretinde recurentul-pârât.
Pe de altă parte, în speţă, nu li se poate imputa reclamanţilor o culpă procesuală în intentarea acţiunii.
În consecinţă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate în cauză se vor respinge, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii H.M., H.C.V. şi H.L. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Bucureşti, împotriva deciziei nr. 338A din 29 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3891/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3927/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
