ICCJ. Decizia nr. 386/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.386/2012
Dosar nr.4815/62/2010
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 303 din 15 noiembrie 2010 Tribunalul Braşov a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul F.F.I. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă, a constatat caracterul politic al privării de libertate la care a fost supusă autoarea reclamantului, F.A.P., în perioadele 6 martie 1945 - 15 decembrie 1947, 30 decembrie 1947 - 11 martie 1950, 15 aprilie 1952 - 29 mai 1955.
A respins restul pretenţiilor reclamantului privind despăgubirile morale.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamantul este fiul defunctei F.A.P., decedată la data de 19 martie 1993 iar potrivit înscrisurilor din dosarul de deţinut politic al acesteia a rezultat că a fost privată de libertate în baza unui act administrativ în perioadele 06 martie 1945 - 15 decembrie 1947, 30 decembrie 1947 - 11 martie 1950, 15 aprilie 1952 - 29 mai 1955.
Defuncta a fost beneficiara dispoziţiilor Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i recunoscută calitatea de fost deţinut politic şi acordându-i-se o indemnizaţie lunară de 1.618 lei începând cu data de 1 aprilie 1990.
S-a constatat că potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se putea solicita obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, dar că textul de lege menţionat a fost declarat neconstituţional, lipsind astfel, de temei juridic, pretenţiile vizând despăgubirile morale.
Împotriva hotărârii au declarat apel reclamantul şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ambele apeluri fiind respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 42 din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Braşov.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că particularitatea speţei este dată de incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, text de lege care permitea obţinerea în justiţie a despăgubirilor morale pentru prejudicii cauzate prin condamnări politice şi măsuri administrative cu caracter politic.
S-a reţinut caracterul obligatoriu al efectelor deciziei Curţii Constituţionale de la momentul publicării ei în M. Of., faptul că hotărârea judecătorească se pronunţă în numele legii şi ca atare, nu poate fi admisă o cerere care să consfinţească un drept ce nu mai are temei legal.
În consecinţă, s-a constatat caracterul nefondat al apelului reclamantului.
Totodată, criticile pârâtului referitoare la reţinerea de către prima instanţă a caracterului politic al privării de libertate a autoarei reclamantului au fost apreciate neîntemeiate, în condiţiile în care din înscrisurile de la dosar şi din declaraţia martorului audiat a rezultat că măsurile luate împotriva autoarei reclamantului se circumscriu prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Chiar adeverinţa eliberată în 1973 de Ministerul de Interne atesta, în acea perioadă, privarea de libertate a persoanei în baza unui act administrativ, măsură de natură a configura caracterul opresiv, abuziv al autorităţilor statului.
Decizia a fost atacată cu recurs de către ambele părţi.
1. Reclamantul a susţinut caracterul nelegal al soluţiei care se întemeiază pe considerentele contradictorii deoarece pe de o parte, afirmă că dreptul la despăgubiri s-a născut şi a intrat în patrimoniul acestuia la momentul sesizării instanţei de fond iar pe de altă parte, consideră acţiunea neîntemeiată.
Separat de această inconsecvenţă, instanţa reţine greşit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ar fi suspendate la data soluţionării căii de atac întrucât, în realitate, la acel moment încetaseră efectele textului de lege, în condiţiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, cu semnificaţia unei abrogări exprese.
Altfel spus, reclamantul este titularul dreptului potestativ de a obţine despăgubiri iar acest drept nu se stinge prin abrogarea unei legi.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Instanţele de fond au reţinut greşit că autoarea reclamantului ar fi fost supusă unor măsuri cu caracter politic, interpretând greşit probatoriul administrat în cauză.
În materia acordării de drepturi persoanelor persecutate politic, legiuitorul român a adoptat o serie de acte normative cu caracter reparatoriu, al căror scop a fost producerea unei satisfacţii de ordin moral.
- Instanţa a greşit apreciind că la data promovării acţiunii reclamantul avea dreptul născut la despăgubire.
Din conţinutul deciziei Curţii Constituţionale rezultă că în cadrul normativ intern exista o dublă reglementare pe aspectul despăgubirilor pentru prejudicii cauzate persoanelor persecutate de regimul comunist.
În drept, au fost invocate dispoziţiile 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, având în vedere următoarele considerente:
1) Contrar susţinerii reclamantului, instanţa de apel a rezolvat corect problema temeiului juridic al acţiunii, în condiţiile în care, pe parcursul desfăşurării procedurii judiciare textul de lege care constituise fundamentul pretenţiei deduse judecăţii, a fost declarat neconstituţional în cadrul controlului a posteriori de neconstituţionalitate (Decizia Curţii Constituţionale fiind publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010).
În acest sens, se constată că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept, iar potrivit alin. 4 al aceluiaşi articol, deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Aceleaşi dispoziţii se regăsesc în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Or, în raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a organului jurisdicţional constituţional, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, care a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de soluţionare la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă a instanţei de judecată.
Urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale menţionate anterior, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la acel moment.
Afirmaţia recurentului - reclamant potrivit căreia, la data judecăţii în apel, efectele textului art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu erau doar suspendate, ci îşi încetaseră existenţa juridică, este corectă, dar ea nu vine să susţină nelegalitatea soluţiei, ci dimpotrivă, să o confirme.
Aceasta întrucât, depăşind inadvertenţa menţionată, ceea ce era esenţial în rezolvarea cauzei era determinarea subzistenţei sau nu, a temeiului juridic al acţiunii, în condiţiile în care organul de jurisdicţie constituţională se pronunţase, în cadrul competenţelor specifice care îi revin, în controlul a posteriori, asupra neconcordanţei textului cu legea fundamentală.
Nu se poate susţine că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Este eronată aprecierea recurentului în sensul că acesta era titularul unui drept potestativ de a obţine despăgubiri care nu se putea stinge prin abrogarea actului normativ.
În realitate, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intrau drepturi de creanţă condiţională, a căror existenţă juridică depindea de verificarea de către instanţă a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor de către acelaşi organ jurisdicţional.
În absenţa unei asemenea statuări definitive din partea instanţei, în patrimoniul părţii nu era născut un drept (hotărârea având în asemenea situaţii efecte constitutive) iar aceasta nu beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi de care să se poată prevala cu ocazia judecăţii.
Totodată, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate, neputându-se susţine că prin lipsirea textului de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, întrucât acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Faţă de toate aceste aspecte, vizând efectele produse de deciziile organului de jurisdicţie constituţională asupra proceselor aflate în curs de desfăşurare, s-a constatat caracterul nefondat al criticilor reclamantului.
2) Recursul pârâtului este de asemenea, nefondat.
Astfel, ignorând specificul judecăţii în această cale extraordinară de atac, pârâtul susţine că statuarea instanţelor fondului, privind caracterul politic al măsurilor administrative luate împotriva autoarei reclamantului, ar fi incorectă pentru că se bazează pe interpretarea eronată a materialului probator administrat.
O asemenea critică nu se subsumează însă motivelor de nelegalitate strict reglementate de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., ci tind la o devoluare a fondului, pretinzându-i-se instanţei de recurs să realizeze o altă interpretare a probelor, pe baza căreia să stabilească altă situaţie de fapt.
Cum instanţa de recurs realizează doar un control de legalitate şi nu unul de temeinicie, o asemenea critică formulată de pârât nu poate fi primită.
În ce priveşte susţinerea recurentului - pârât potrivit căreia instanţa de apel a apreciat greşit că la data promovării acţiunii reclamantul avea deja un drept născut la despăgubire, aceasta este corectă, având în vedere argumentele expuse anterior în legătură cu natura dreptului care se afla în patrimoniul reclamantului şi modalitatea în care putea fi el valorificat.
În acelaşi timp, un astfel de considerent, eronat, nu este de natură să atragă nelegalitatea soluţiei întrucât el nu a fost determinant în adoptarea deciziei, considerentele decisive fiind cele referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale şi repercutarea lor asupra procesului în curs.
Constatându-se caracterul nefondat al criticilor pârâtului, şi recursul acestuia va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul F.F.I. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia generală a finanţelor publice Braşov împotriva deciziei nr. 42/ AP din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 388/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 384/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
