ICCJ. Decizia nr. 3932/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3932/2012
Dosar nr. 878/30/2010
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Deliberând, asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 12 februarie 2010, reclamantul I.S.H. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în temeiul Legii 221/2009 să dispună obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri în cuantum de 400.000 Euro, în echivalent în moneda naţională, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a tatălui său, I.S., la doi ani de închisoare, iar apoi internarea forţată într-o colonie de muncă silnică pentru încă şase luni, fără a fi condamnat printr-o sentinţă judecătorească.
Prin sentinţa civilă nr. 1618 din 18 iunie 2010, Tribunalul Timiş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantului.
A admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plăţii a sumei de 25.000 Euro.
A respins ca nefondate restul pretenţiilor.
A respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că, prin sentinţa 1671 din 29 octombrie 1949 a Tribunalului Militar Timişoara, tatăl reclamantului, I.S., a fost condamnat la 2 ani închisoare corecţională, 3 ani interdicţie corecţională, cu suspendarea drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 1 - 4 C. pen., la aplicarea acestei pedepse Tribunalul Militar Timişoara făcând aplicaţiunea art. 209 pct. II lit. f) şi e) C. pen., art. 157, art. 304 alin. (1) C. pen şi a art. 463 CJM.
Din aceeaşi hotărâre reiese că I.S. a fost arestat preventiv la data de 13 aprilie 1949, iar din adresa 76404/1990 a Ministerului de Interne rezultă că a executat întreaga pedeapsă, fiind pus în libertate la expirarea acesteia.
Potrivit copiilor fişelor de încarcerare depuse la ultimul termen de judecată, condamnatul a fost deţinut în Penitenciarele Timişoara, Piteşti, Târgşor şi Gherla.
Din adresa 76404/1990 a Ministerului de Interne, coroborată cu decizia 144/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, depusă în copie la ultimul termen de judecată, rezultă că după eliberarea din închisoarea corecţională reclamantul a fost internat 6 luni într-o colonie de muncă.
Deşi reclamantul a arătat că după expirarea pedepsei care i-a fost aplicată prin sentinţa 1671/1949 a Tribunalului Militar Timişoara a mai executat o lună de închisoare corecţională fără a avea vreo hotărâre de condamnare în acest sens, afirmaţiile sale nu sunt susţinute de niciuna din probele administrate în cauză.
Cât priveşte condamnarea aplicată antecesorului reclamantului prin hotărârea judecătorească anterior menţionată, tribunalul a constatat că, potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea 221/2009, constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în art. 209 C. pen. din 1936, republicat.
Din hotărârea de condamnare depusă la dosar, tribunalul reţine că antecesorul reclamantului avea, la data condamnării sale, vârsta de 21 ani, fiind elev în ultimul an la Şcoala Pedagogică din Arad.
Din pricina condamnării suferite, antecesorul reclamantului nu a mai avut posibilitatea de a-şi susţine examenul de bacalaureat, prigoana împotriva sa continuând şi după eliberare, nepermiţându-i să-şi definitiveze studiile liceale vreme de 7 ani şi fiind astfel obligat să lucreze, pentru a-şi întreţine traiul, doar munci brute, necalificate, mult sub aptitudinile, capacităţile şi nivelul său de pregătire, după cum a arătat reclamantul în cererea de chemare în judecată fără a fi contestat de pârât.
Eliberarea din închisoare nu a însemnat redobândirea de către tatăl reclamantului a libertăţii, ci acesta a fost internat în colonia de muncă zilnică de la Canalul Dunărea - Marea Neagră vreme de 6 luni.
Având în vedere prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, tribunalul a apreciat că reclamantul are calitate procesual activă pentru formularea prezentei cereri de judecată, această calitate fiindu-i conferită prin chiar Legea 221/2009.
În evaluarea cuantumului despăgubirilor suplimentare, tribunalul s-a raportat la situaţia personală a antecesorului reclamantului la momentul condamnării, la perspectivele realiste pe care le ar fi avut dacă nu ar fi existat condamnarea abuzivă, la avantajele financiare de care acesta a beneficiat în baza Decretului-lege 118/1990, la durata pedepsei privative de libertate şi perioada de timp scursă de la condamnare precum şi la consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social.
Împotriva sentinţei civile nr. 1618/PI din 18 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş au declarat apel reclamantul I.S.H., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş.
Prin decizia civilă nr. 858/A din 5 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantul I.S.H., a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de fată, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu se poate reţine nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun"; în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamantul I.S.H.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. pen.:
Dreptul dedus judecăţii trebuie analizat din perspectiva art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, a art. 14 al Convenţiei, şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile şi previzibile poate fi asimilată intervenţiei legiuitorului în timpul procesului şi creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de obţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Mai mult, prin aplicarea în litigiul a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţional s-ar încălca şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul de proprietate.
Această interpretare este în acord şi cu regulile aplicării legii civile în timp - tempus regit actum. Verificarea cerinţelor impuse de lege a fost deja realizată, în căile de atac analizându-se legalitatea şi temeinicia unei soluţii în raport cu legea în vigoare la data pronunţării hotărârii.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi a stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Înalta Curte a reţinut că prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
In consecinţă, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Potrivit art. 330/7 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea 1.
Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte constată că decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul şi-au întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Faţă de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 330/7 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susţinerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acţiunii şi pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleaşi argumente, reclamantul invocă principiul neretroactivităţii legii.
Aplicarea dispoziţiilor art. 329-330/7 C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalităţii părţilor în faţa justiţiei deoarece prin pronunţarea unei decizii în interesul legii se asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti tocmai în scopul obţinerii unui tratament juridic egal al părţilor.
Tot astfel, pentru considerentele anterior expuse, reţinute în cuprinsul deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţate de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 330/7 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susţinerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare menţionate.
Totodată, potrivit considerentelor aceleiaşi decizii în interesul legii, în temeiul Legii 221/2001 nu s-au născut drepturi direct, în patrimoniul persoanelor, ci drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive. Prin urmare, dacă la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o hotărâre cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, prin care aceste drepturi să fie stabilite, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţile Cetăţeneşti.
Or, în cauză, reclamantul nu beneficia de o hotărâre judecătorească definitivă la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale, astfel încât sunt nefondate criticile formulate prin motivele de recurs privind nelegalitatea decizieii recurate din perspectiva art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţile Cetăţeneşti.
Înalta Curte constată, totodată, că, deşi prin motivele de recurs au fost indicate şi prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., niciuna din criticile formulate nu se circumscrie acestor cazuri de modificare a deciziei recurate, astfel încât instanţa de recurs nu este legal învestită cu exercitarea controlului judiciar de legalitate din perspectiva dispoziţiilor legale menţionate.
In consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul I.S.H. împotriva deciziei nr. 858 A din 05 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3893/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3961/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
