ICCJ. Decizia nr. 398/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 398/2012
Dosar nr. 46078/3/2008
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 3 decembrie 2008 sub nr. 46078/3/2009, reclamanta K.M.R. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General solicitând obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, compus din terenul în suprafaţă de 600 mp şi construcţia aferentă situată pe teren care a fost demolată, compusă din prăvălie, restaurant şi dependinţe situate la parter, iar la etaj un apartament cu trei camere şi dependinţe.
La data de 2 martie 2009, reclamanta a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru cota de ½ din imobilul situat în Bucureşti, în situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Prin sentinţa civilă nr. 795 din 7 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti secţia a V-a civilă a admis acţiunea reclamantei, a obligat pârâtul să emită o dispoziţie prin care să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru cota-parte de 50% din construcţia situată în Bucureşti, construcţie ce a fost demolată, compusă din prăvălie, restaurant şi dependinţe situate la parter, iar la etaj un apartament cu trei camere şi dependinţe şi pentru terenul în suprafaţă de 579,12 mp situat în Bucureşti, descris potrivit raportului de expertiză topografică efectuat în cauză de către expertul B.C.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că, reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, după regulile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În privința actului normativ de preluare, tribunalul a reţinut că acesta intra în vădită contradicţie cu legislaţia României în vigoare la data respectivă. Examinând modalitatea preluării imobilului, tribunalul a apreciat-o ca fiind nelegală şi abuzivă, din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, tribunalul a reţinut faptul că restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, nu este posibilă având în vedere faptul că acesta este afectat în totalitate de elemente de sistematizare. În privinţa măsurilor compensatorii prin echivalent ce se vor acorda, tribunalul a învederat faptul că acestea se vor calcula în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere faptul ca unitatea deţinătoare, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, nu a respectat obligaţiile instituite prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunţa în termen de 60 de zile asupra notificării reclamantului, care cuprinde cererea de restituire în natură a imobilului, tribunalul a dat eficienţă Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 de admitere a recursului in interesul legii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, solicitând să se schimbe în tot hotărârea apelată, iar pe fond să se respingă acţiunea ca neîntemeiată.
În motivarea apelului, apelantul a arătat că, în raport de dispoziţiile din Legea nr. 247/2005, dispoziţiile O.U.G. nr. 81/2007, unitatea deţinătoare sesizată cu soluţionarea notificării nu are obligaţia de a acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti, dar nici de a propune o anumită sumă, ci aceste obligaţii, conform Legii nr. 10/2001, republicată, se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi în condiţiile speciale ale Legii nr. 247/2005, privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Apelantul a mai susţinut că, Municipiul Bucureşti nu are obligaţia legală de a stabili o anumită sumă ca măsură reparatorie, ci doar de a propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, prin decizia nr. 178 din 21 februarie 2011 a respins apelul ca nefondat.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv este o obligaţie legală care rezultă din art. 26 din Legea nr. 10/2001, procedura de urmat fiind reglementată prin dispoziţiile speciale din Legea nr. 247/2005. Prima instanţă a obligat pârâtul la îndeplinirea unei obligaţii care rezultă din lege, aceea de a emite o dispoziţie prin care să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001, respectând astfel dispoziţiile legale invocate.
În conformitate cu decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în secţii unite, asupra recursului în interesul legii, dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare sau al entităţii învestite cu soluţionarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptăţite.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs atât reclamanta cât şi pârâtul invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Reclamanta critică hotărârea sub următoarele aspecte.
- Hotărârea prin care s-a dispus reducerea cheltuielilor de judecată nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Onorariu de avocat este în cuantum de 15.839,76 lei conform înscrisurilor depuse la dosar iar motivarea instanţei care sprijină reducerea cheltuielilor de judecată la suma de 1500 lei, nu respectă prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. Reducerea onorariului de avocat este nejustificată. Motivarea hotărârii recurate este superficială echivalând cu lipsa unei motivări care atrage modificarea hotărârii judecătoreşti în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
- Soluţia de reducere a cheltuielilor de judecată a fost dată cu aplicarea greşită a legii. Reţinerea introducerii art. 273 alin. (3) C. proc. civ. este aceea de a permite instanţei de judecată ca în baza rolului activ să sancţioneze abuzurile de drept săvârşite prin pretinderea unor cheltuieli de judecată care nu au caracter real. Cauza dedusă judecăţii nu este de o complexitate extrem de ridicată, însă în aprecierea onorariului ea fiind excesiv, trebuie să se ţină cont de valoarea de 450.000 euro pe care o are cota de 50% dintr-un teren în suprafaţă de 579,12 mp situat în Piaţa Amzei şi construcţia aflată pe el. Reducerea onorariului s-a făcut fără să se ţină cont de criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) şi anume valoarea pricinii.
- Au fost încălcate o serie de principii fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul disponibilităţii în sensul că, reclamantul este cel care determină limitele cererii de chemare în judecată şi conform acestui principiu instanţa era obligată asupra cheltuielilor de judecată numai în măsura şi în cuantumul în care au fost solicitate. Tot potrivit acestui principiu se impunea ca judecătorii să micşoreze cuantumul cheltuielilor de judecată numai în situaţia în care partea care a căzut în pretenţii a solicitat acest lucru. S-a încălcat principiul contradictorialităţii în sensul că reclamantul nu a avut posibilitatea de a susţine valoarea cheltuielilor pretinse şi dovedite prin factura depusă la dosar.
- Reducerea cheltuielilor de judecată nu se putea face decât după punerea în discuţie a acestei cereri astfel că s-a încălcat şi principiul oralităţii.
Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal. Obligaţia de a depune actele doveditoare de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor cele care atestă această calitate revine potrivit art. 22 din Normele de Aplicare a Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Odată dovedită calitatea de persoană îndreptăţită, se va avea în vedere întinderea dreptului, astfel că soluţia pronunţată de instanţele fondului cu privire la obligarea întinderii la plata cheltuielilor de judecată este nejustificată.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs se constată nefondate recursurile în considerentele celor ce succed:
1. Recursul reclamantei.
Reclamanta critică hotărârea numai sub aspectul reducerii cheltuielilor de judecată, respectiv a onorariului de avocat, care a fost redus de instanţă de la suma de 15.839,76 lei la suma 1.500 lei.
Sub acest aspect reclamanta susţine că hotărârea ce face obiectul recursului nu respectă prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., hotărârea instanţei fiind superficial motivată, echivalând cu lipsa unei motivări, fiind astfel incidente în cauză motivele de nulitate dispuse de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Pentru a fi incident motivul de nelegalitate invocat, respectiv prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., trebuie să lipsească motivarea, soluţiei sau aceasta să fie superficială ori să cuprindă considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă.
În cauză, referitor la măsura reducerii onorariului de avocat, s-a constatat că apelul a fost soluţionat la al doilea termen de judecată şi nu s-au administrat probe şi că, în această situaţie onorariul avocatului va fi stabilit în raport de dificultatea, amploarea sau durata cauzei.
Art. 274 alin. (3) C. proc. civ. permite instanţei de judecată să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită.
Or, pentru a justifica măsura de micşorare sau de mărire a onorariului de avocat, instanţele de judecată au obligaţia să analizeze şi să respecte criteriile de apreciere a cuantumului cheltuielilor de judecată.
În aprecierea cuantumului onorariului, instanţa trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.
În speţa supusă analizei, instanţa de judecată a analizat aceste criterii şi a constatat în mod legal că onorariul în cuantum de 15.839,76 lei este exagerat, raportat la dificultatea şi complexitatea litigiului, care de altfel nu reprezintă o noutate în materia litigiilor aflate pe rolul instanţelor de judecată.
Jurisprudenţa în materia litigiilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 este cristalizată, speţa supusă analizei nu aducea elemente de noutate în această materie aspect recunoscut şi de reclamanta-recurentă.
În atare condiţii, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nemotivarea hotărârii, sub aspectul reducerii onorariului de apărător, întrucât aşa cum s-a reţinut mai sus, instanţa a analizat pe larg criteriile de apreciere a cuantumului cheltuielilor de judecată aşa cum cer dispoziţiile art. 274 (3) C. proc. civ.
Criticile sub aspectul valorii pricinii, care sunt apreciate de recurentă, ca fiind de 450.000 euro, nu sunt sustenabile în raport de soluţia pronunţată în cauză, de obligare a pârâtului să emită o dispoziţie prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001, fără a se indica în ce constau aceste măsuri sau valoarea acestora.
Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se regăseşte în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, procedură ce urmează a fi parcursă în toate speţele similare.
Reclamanta critică hotărârea, tot sub aspectul reducerii onorariului de avocat şi prin prisma faptului că au fost încălcate principiile ce guvernează procesul civil şi anume: principiul contradictorialităţii, principiul oralităţii şi principiul disponibilităţii părţii.
Înainte de a analiza respectarea principiile ce guvernează procesul civil, trebuie precizat faptul că reducerea onorariului avocatului are loc în ipoteza aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi că în această ipoteză instanţa judecătorească nici nu stânjeneşte executarea contractului de asistenţă juridică şi nici nu îl controlează direct sau indirect, iar cu atât mai puţin nu îl modifică şi nu îl anulează în total sau în parte.
Cu alte cuvinte raportul juridic generat de încheierea contractului de asistenţă juridică se menţine în integralitatea lui.
În atare condiţii, nu se impune discutarea reducerii onorariului de avocat în contradictoriu cu participanţii la procesul civil, fiind de altfel un atribut ce aparţine în virtutea legii doar judecătorului şi nu o cerere incidentală, ce trebuia pusă în discuţia părţilor, aşa cum susţine reclamanta prin motivele de recurs.
Principiile fundamentale reprezintă reguli esenţiale ce determină structura procesului civil şi guvernează întreaga activitate juridică.
Principiul disponibilităţii – este consacrat în dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi prevede că în toate cauzele judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii.
În speţă, judecătorii au respectat întocmai dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. şi s-au pronunţat numai în ceea ce priveşte pretenţiile reclamantei cu aplicarea art. 274 C. proc. civ. respectiv cheltuielile de judecată.
Principiul oralităţii presupune obligaţia preşedintelui completului de judecată de a da părţilor cuvântul pentru a-şi susţine oral pretenţiile, a discuta regularizarea actelor de procedură, a propune probe şi a,formula concluzii pe fondul cauzei.
Or, cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de bani pe care trebuie să le suporte părţile în legătură cu activitatea lor procesuală.
Rolul cheltuielilor de judecată este de a acţiona ca veritabile sancţiuni procedurale care vor fi suportate în final de partea care cade în pretenţii.
Aşadar în raport de cele reţinute, susţinerile reclamantei în sensul că, în ceea ce priveşte măsura reducerii onorariului de apărător s-au încălcat principiile ce guvernează procesul civil nu sunt sustenabile.
2. Recursul pârâtei.
Recurentul pârât invocă ca motiv de nelegalitate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunţată fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 din Normele de Aplicare a Legii nr. 10/2001, în sensul că notificatorul nu a depus în termen legal actele doveditoare ale dreptului reclamantei şi în raport de această poziţie procesuală a reclamantei în mod nelegal a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.
În baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat, de partea câştigătoare.
În lumina acestor principii, dispoziţiile alin. II din art. 274 C. proc. civ. trebuie puse în concordanţă cu prevederile art. 276 din acelaşi cod.
Astfel, sub aspectul cheltuielilor de judecată, poziţia juridică de partea câştigătoare este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărâre de soluţionare a litigiului.
În speţă, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General are calitatea de „parte căzută în pretenţii”, instanţa de judecată soluţionând procesul, a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâtul ( partea căzută în pretenţii) să emită o dispoziţie prin care să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent.
A „cădea în pretenţii” înseamnă a pierde procesul.
La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, deci temeiul juridic al restituirii, se află culpa procesuală dedusă din expresia „partea care cade în pretenţii”.
Cum, pârâtul Municipiul Bucureşti, a pierdut procesul, deci se află în culpă procesuală, în mod legal a fost obligat la restituirea cheltuielilor de judecată.
Apărările în recurs, prin care se susţine culpa procesuală a reclamantului nu sunt sustenabile, în ipoteza în care, pârâtul a primit notificarea reclamantului pentru imobilului în litigiu la 9 noiembrie 2001 pe care nu a soluţionat-o nici pârâtă în prezent.
Or, unitatea deţinătoare sau, după caz, entitatea investită cu soluţionarea notificării este obligată, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, să se pronunţe asupra notificării în termen de 60 de zile
Cum pârâta, se află în culpă procesuală prin neîndeplinirea obligaţiei de soluţionare a notificării formulată de reclamantă la 9 noiembrie 2001, în mod legal instanţele de judecată au dispus restituirea cheltuielilor de judecată în sarcina pârâtei Municipiul Bucureşti.
Aşadar, în raport de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta K.M.R. şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general împotriva deciziei civile nr. 178/A din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3964/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3982/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
