ICCJ. Decizia nr. 3982/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3982/2012
Dosar nr. 3734/1/2011
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 05 februarie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta R.N.M. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa acesta să fie obligat la despăgubiri băneşti pentru suprafaţa de 560 mp teren intravilan, liber de construcţii, ce i-a fost preluat prin procesul verbal al M.A.I. în anul 1955, sub forma de sechestru asigurător şi apoi prin Decretul nr. 543 din 09 septembrie1963, teren situat în sector 1.
Prin sentinţa civilă nr. 574 din 21 martie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, reţinându-se, în argumentarea acestei soluţii, faptul că reclamanta a solicitat despăgubiri pentru terenul din litigiu în temeiul dispoziţiilor art. 481 C. civ., iar acest imobil nu poate fi restituit în totalitate fiind ocupat într-o proporţie semnificativă de un bloc de locuinţe.
Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia civilă nr. 696 A din 01 octombrie 2008, a menţinut această soluţie, cu consecinţă respingerii apelului reclamantei.
Prin decizia civilă nr. 6162 din 29 mai 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantei, a casat decizia recurată, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe şi a desfiinţat hotărârea dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
S-a reţinut de către instanţa de recurs că cererea care face obiectul prezentei cauze, prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti pentru terenul în suprafaţă de 560 mp, a fost întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi nu pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel că, în mod eronat, instanţa de apel şi-a motivat hotărârea referindu-se în considerente la dispoziţiile legii speciale atunci când a reţinut că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu are calitate procesuală pasivă, astfel că prin soluţia pronunţată au fost reţinute argumente străine raportat la obiectul acţiunii şi temeiul juridic al acesteia, care este constituit din dispoziţiile art.480 şi ale art. 481 C. civ.
Rejudecând cauza, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, prin sentinţa civilă nr. 786 din 04 iunie 2010, a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantei, reţinând, în argumentarea soluţiei pronunţate, că de la autorii reclamantei, F.C. şi F.N., a fost preluată abuziv suprafaţa de 560 mp din care, pentru 200 mp, s-a dispus restituirea în natură, rămânând o suprafaţă de 359 mp pentru care instanţa de drept comun a fost sesizată de către reclamantă în vederea obţinerii unor despăgubiri, invocându-se dispoziţiile art. 481 C. civ.
În baza acestei dispoziţii legale, reclamanta era îndreptăţită să primească despăgubiri pentru terenul preluat abuziv în perioada 1945-1990 şi imposibil de restituit în natură.
În virtutea acestei dispoziţii, precum şi a legii speciale de reparaţie, dreptul de proprietate al reclamantei nu poate fi exercitat în prezent decât în limitele determinate de lege. Astfel, a arătat tribunalul, în favoarea reclamantei s-a dispus, pe baza legii reparatorii, pe de o parte, restituirea în natură a unei suprafeţe de 200,06 mp, iar pe de altă parte, prin Dispoziţia nr. 8165 din 25 mai 2007 emisă de către Primarul general al municipiului Bucureşti, acordarea de măsuri reparatorii echivalente, pentru diferenţa de 359 mp până la 560 mp. Reclamanta are la îndemână acest titlu pe care îl poate valorifica la Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Acordarea Despăgubirilor, potrivit legii speciale, titlul anexă la Legea nr. 247/2005, astfel că aceasta nu este îndreptăţită să obţină despăgubiri pe calea dreptului comun înainte de valorificarea actelor reparatorii dispuse de către autorităţile statului în baza legii speciale reparatorii.
S-a mai reţinut, că reclamanta a continuat demersul administrativ declanşat de către autoarea sa prin notificările cu nr. 653 din 09 iulie 2001, nr.2564 şi nr. 2565 din 12 aprilie 2001, demers care, la data de 17 octombrie 2005, a fost finalizat prin raportul comisiei interne şi Dispoziţia nr. 8165 din 25 mai 2007, care rezolvă notificările precitate, în sensul că pentru suprafaţa de 359,92 mp din totalul suprafeţei de teren de 560 mp se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, iar suprafaţa de 200,08 mp a fost restituită în natură prin hotărâre judecătorească.
Reclamantă a invocat, în rejudecare, şi dispoziţiile Legii nr. 221/2010, aspect care a fost apreciat însă de către tribunal prin prisma dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., având în vedere că limitele cadrului procesual au fost statuate irevocabil prin decizia de îndrumare, în sensul că acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art. 481 C. civ.
Apreciind că sunt întemeiate, în condiţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, pe de altă parte, susţinerile alegate de către reclamantă relative la nevalabilitatea titlului statului şi preluarea abuzivă a imobilului, tribunalul a statuat, deopotrivă, şi faptul că statul nu are o conduită culpabilă faţă de exerciţiul dreptului de proprietate al apelantei.
În acest sens, s-a reţinut că reclamanta a fost lipsită de proprietatea sa, însă nu şi fără a primi o despăgubire pentru această încălcare, autorităţile statului acordând o rezolvare cererilor de despăgubire formulate de către reclamantă pe cale procedurii speciale, şi că este adevărată susţinerea reclamantei potrivit căreia, în temeiul dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, are facultatea de a continua soluţionarea cererii sale iniţiată pe calea dreptului comun, în anul 2008, însă această ipoteză nu conduce, de plano, şi la succesul unei asemenea cereri.
S-a conchis, că acţiunea de faţă, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, este nefondată, prin raportare la prevederile art. 480 C. civ., intimatul pârât neavând o conduită prejudiciabilă prin raportare la dreptul de proprietate al reclamantei, deoarece i-a acordat acesteia despăgubirile juste, într-un termen rezonabil, astfel cum acestea sunt statuate prin lege, Ministerul Finanţelor nemaiavând, în prezent, nici posesia terenului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 148 A din 14 februarie 2011, a respins, ca nefondat, apelul formulat de către reclamanta R.N.M., reţinând următoarele;
Conduita apelantei, în cadrul raportului juridic dedus judecăţii, a fost examinată de către prima instanţă care a arătat că, în acest moment, reclamanta are posibilitatea obţinerii efective a despăgubirilor care i-au fost acordate, iar dacă nu este mulţumită de modalitatea ori cuantumul acestora are, de asemenea, pârghii legale pentru satisfacerea aceste creanţe, inclusiv calea recursului efectiv împotriva deciziilor emise.
Or, proceda altfel, ar însemna acordarea unei duble reparaţii pentru nesocotirea efectelor aceluiaşi drept, respectiv a dreptului de proprietate al reclamantei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu din 18 aprilie 2011, a respins, ca neîntemeiată, cererea de îndreptare a erorilor materiale, formulată de apelanta reclamantă R.N.M., privind decizia civilă nr. 148 A din 14 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul cu nr. 4746.01/3/2008, reţinând următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 8 aprilie 2011, apelanta reclamantă R.N.M. a solicitat, în baza art. 2811 C. proc. civ., îndreptarea erorilor strecurate în decizia civilă nr. 148 A din 14 februarie 2011, pronunţată în dosarul nr. 4746.01/3/2008, în sensul de a se menţiona că la data judecării, 14 februarie 2011, dispoziţia Primarului municipiului Bucureşti este fără fond, neexistând materializare sa într-o decizie de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; că, conform actelor de la dosar, există posibilitatea legală de a se acorda un teren în echivalent pe alt amplasament din terenurile predate de Ministerul Apărării primăriei, dar aceasta nu s-a realizat; că Legea nr. 221/2010 a apărut ulterior Deciziei Î.C.C.J. nr. 6162/2009, acestea fiind complementare, astfel că Ministerul de Finanţe are calitate procesuală pasivă; că proprietarul terenului era statul român şi, astfel, în rejudecare, faţă de dispoziţiile art. 481 C. civ., se reţine că Legea nr. 10/2001 este derogatorie de la Codul civil, însă instanţa nu ţine seama de toate actele juridice; că, în cauză, este vorba despre o gravă eroare, în sensul că vânzarea apartamentelor din bloc s-a făcut conform legii.
Examinând cererea, prin prisma dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ., instanţa de apel a apreciat că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, s-a reţinut că pot fi îndreptate, la cerere, erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri. Prin cererea de faţă, apelanta reclamantă tinde la reluarea judecăţii, la cercetarea unor înscrisuri pe care le-a administrat, la reanalizarea unor critici care ţin de fondul cererii de apel şi care au primit o dezlegare prin decizia a cărei îndreptare se solicită.
Odată cu dezînvestirea instanţei prin pronunţarea deciziei menţionate, curtea nu mai poate relua judecata în cauză,acesta fiind atributul instanţei de control judiciar, astfel încât, constatând că erorile materiale invocate prin cerere nu sunt dintre acelea la care face referire dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., cererea au fost respinsă, ca neîntemeiată.
Împotriva deciziei civile nr. 148 A din 14 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, cât şi a încheierii din 18 aprilie 2011, pronunţată în acelaşi dosar, aşa cum s-a reţinut la termenul din 8 martie 2011, a declarat recurs reclamanta R.N.M.
Prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 148/A din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 47 din Legea nr. 10/2001 şi a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, iar în ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii din 18 aprilie 2011, s-a arătat că aceasta a fost dată cu încălcarea art. 281 C. proc. civ., întrucât decizia trebuie să reflecte probele de la dosar.
Examinând recursul, în limita criticilor formulate, instanţa constată următoarele:
Potrivit art.47 alin. (1) şi (2) din Legea nr.10/2001, în forma iniţială „prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei. În cazul acţiunilor formulate potrivit art. 46 şi art. 48 procedura de restituire începută în temeiul prezentei legi este suspendată până la soluţionarea acelor acţiunii prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Persoana îndreptăţită va înştiinţa de îndată persoana notificată, potrivit art. 22 alin. (1)”.
Or, faptul că, potrivit acestei dispoziţii legale, reclamanta are dreptul de a continua soluţionarea cererii sale formulată pe calea dreptului comun şi de a solicita suspendarea procedurilor iniţiate în temeiul Legii nr. 10/2001, până la soluţionarea acţiunii prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, nu înseamnă că aceasta are drept consecinţă soluţionarea pozitivă a cererii promovate pe calea dreptului comun.
De aceea, critica formulată de recurenta reclamantă în sensul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001 apare ca nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, se constată că, de asemenea, este neîntemeiată, întrucât reclamanta a invocat ca temei legal al cererii de chemare în judecată acest act normativ în rejudecare, ceea ce este inadmisibil faţă de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., întrucât cadrul procesual a fost stabilit prin decizia nr. 6162 din 29 mai 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în sensul că acţiunea a fost întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 481 C. civ.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 18 aprilie 2011, pronunţată de aceeaşi instanţă, se constată că este nefondat.
Astfel, deşi a indicat ca temei legal al cererii de îndreptare dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ., se constată că în dezvoltarea criticilor formulate s-a susţinut că, în speţă, sunt incidente prevederile art. 281 C. proc. civ., potrivit cărora erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.
Or, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, pe calea cererii de îndreptare a erorilor materiale reclamanta a urmărit reluarea judecăţii, în ceea ce priveşte cercetarea unor înscrisuri pe care le-a administrat şi reanalizarea unor critici care ţin de fondul litigiului, respectiv repunerea în analiza instanţei de apel a fondului apelului declarat de aceasta, ceea ce nu poate fi primit pe această cale, faţă de dispoziţiile art. 281 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta R.N.M. împotriva deciziei civile nr. 148 A din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, cât şi împotriva încheierii din 18 aprilie 2011, pronunţată în acelaşi dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta R.N.M. împotriva deciziei civile nr. 148 A din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi împotriva încheierii din 18 aprilie 2011, pronunţată în acelaşi dosar.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 398/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4004/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
