ICCJ. Decizia nr. 3959/2012. Civil. Legea 10/2001. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3959/2012

Dosar nr. 18588/3/2008

Şedinţa publică din 31 mai 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 40397/3/2007, reclamanţii C.V.C. şi C.D.V. au solicitat obligarea pârâţilor R.M. şi R.C. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat la parterul imobilului din Bucureşti; obligarea pârâtei M.E.V. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 1 situat la parterul imobilului din Bucureşti; obligarea pârâtului V.P. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 3 situat la etajul 1 al imobilului din Bucureşti; obligarea pârâţilor G.C. şi G.M. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 4 situat la etajul 1 al imobilului din Bucureşti, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că autoarea lor, V.B., a cumpărat în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat în 11 ianuarie 1933 de către Tribunalul Ilfov, secţia notariat, terenul împreună cu construcţia existentă pe acest teren. Imobilul în cauză a fost naţionalizat în baza prevederilor Decretului nr. 92/1950, Anexa pentru Bucureşti.

Prin testamentul autentificat prin procesul-verbal din 02 iunie 1956 de către Notariatul Raionului Orăşenesc „V. Stalin”, V.B. a testat în favoarea reclamantei C.V.C. averea sa imobilă compusă din apartamentul de la parter al imobilului situat în Bucureşti şi jumătate din suprafaţa totală a terenului pe care este construit imobilul mai sus menţionat. Prin acelaşi testament a testat în favoarea părinţilor reclamanţilor, C.M.F. şi C.E., averea imobilă a autoarei compusă din apartamentul de la etaj al imobilului situat în Bucureşti şi jumătate din suprafaţa totala a terenului pe care este construit imobilul mai sus menţionat.

Reclamanţii au mai arătat că la data de 03 aprilie 1962 a decedat V.B., lăsând ca moştenitori testamentari pe C.E. şi C.M.F., S.S., V.V. şi G.E. C.M.F. a decedat la data de 08 mai 1997 şi, conform certificatului de moştenitor din 17 iunie 1997 autentificat de BNP S.C.D., au rămas ca moştenitori legali C.E., în calitate de soţie supravieţuitoare, C.V.C., în calitate de fiică, şi C.D.V. în calitate de fiu. C.E. a decedat la data de 22 octombrie 2001 şi, conform certificatului de moştenitor din 29 septembrie 2004 autentificat de BNP S.C.D., au rămas ca moştenitori legali C.V.C., în calitate de fiică, şi C.D.V., în calitate de fiu.

Reclamanţii au mai arătat că, potrivit adresei din 04 august 2004 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, în baza Legii nr. 112/1995, SC H.N. SA a vândut următoarele locuinţe: parter R.M. şi C.; parter – apartament nr. 1 M.E.V.; etaj 1 – apartament nr. 3 V.P.; etaj 1 – apartament nr. 4 G.C. şi M.; că au formulat notificări pentru restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, atât în baza Legii nr. 112/1995, cât şi în baza Legii nr. 10/2001.

Mai mult, la 29 noiembrie 1993, au introdus, împotriva Consiliului Local din Bucureşti şi împotriva SC H.N. SA, o acţiune în revendicare a imobilului în cauza. Judecătoria Sectorului 1, pronunţându-se în sensul admiterii cererii, a obligat pârâtele să pună în posesia imobilului, conform sentinţei civile nr. 3488 din 07 aprilie 1994, pronunţată în Dosarul nr. 14385/1993.

La apelul Consiliului local, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1500A din 30 septembrie 1994, pronunţată în Dosarul nr. 4475/1994, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, iar în urma rejudecării, prin sentinţa civilă nr. 11723 din 13 noiembrie 1995, pronunţată în Dosarul nr. 15857/1994, Judecătoria Sectorului 1 a admis acţiunea pentru a doua oară. La apelul Consiliului local, această sentinţă a fost confirmată prin decizia civilă nr. 1609 A din 07 iunie 1996, a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă. Ulterior, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 2967/1996, prin decizia civilă nr. 1223 din 14 octombrie 1996 a admis recursul formulat de Consiliul local, motivat de faptul că este inadmisibilă promovarea unei acţiuni în revendicare înainte de soluţionarea procedurii administrative bazată pe Legea nr. 112/1995.

În anul 1996, C.M.F., C.E. şi C.V.C. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local Sector 1, SC H.N. SA, Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi Primarul General al Capitalei, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se constate că sunt proprietarii de drept ai imobilului situat în Bucureşti, imobil ce fusese preluat fără titlu de la autoarea V.B., care era exceptată de la naţionalizare în baza art. 2 din Decretul nr. 92/1950. Judecătoria Sector 1 Bucureşti, ca instanţă de fond, a admis cererea formulată şi a obligat pârâţii să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat la adresa mai sus menţionată, conform sentinţei civile nr. 14795 din 27 octombrie 1997, pronunţată în Dosarul nr. 15343/1996.

Paraţii SC H.N. SA şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti au formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 14795/1997, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 în Dosarul nr. 15343/1996, iar Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 92/1998, prin decizia civilă nr. 1313 din 19 mai 1998, a admis apelurile formulate de SC H.N. SA şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a schimbat în tot sentinţa apelată, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea.

Curtea de Apel, secţia a IlI-a civilă, în Dosarul nr. 3709/1998, prin decizia civilă nr. 1697 din 20 octombrie 1998, a respins ca nefondate recursurile declarate împotriva acestei decizii civile.

În anul 1999, reclamanţii au formulat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului cererea îndreptată împotriva României, prin care au invocat încălcarea dreptului de acces la un tribunal, garantat de art. 6 alin. (1) al Convenţiei, precum şi încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1.

Prin hotărârea din data de 29 iunie 2006, în cauza Caracas împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că s-a produs, în ceea ce îi priveşte, o încălcare a art. 6 alin. (1) al Convenţiei, dar că nu s-a produs o încălcare a art. 1 al Protocolului 1, obligând Statul Român la plata sumei de 5.000 euro cu titlul de daune morale şi 1.000 euro cu titlul de cheltuieli de judecată. Această hotărâre a fost publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, în Dosarul nr. 2863/2/2007, a soluţionat prin decizia civilă nr. 1132 din 14 iunie 2007 contestaţia formulată împotriva deciziei civile nr. 1697 din 20 octombrie 1998, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IIl-a civilă, în Dosarul nr. 3709/1998, în sensul admiterii acestei cereri, a admiterii recursurilor declarate, casând decizia instanţei de apel şi trimiţând cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelurilor declarate.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, dosarul a fost înregistrat cu nr. 26212/3/2007.

Reclamanţii au mai arătat că imobilul situat în Bucureşti, a fost preluat abuziv de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950, conform Anexei pentru Bucureşti, iar în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, art. 2 alin. (1) prevede ca prin imobile preluate abuziv se înţelege imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950.

Reclamanţii au indicat valoarea provizorie a imobilelor ce fac obiectul prezentei cereri la suma de 550.000 RON, în vederea stabilirii competenţei materiale a instanţei de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 6 alin. (3) Legea nr. 213/1998 (capătul 1 de cerere), art. 480 şi 481 C. civ. (capătul 2 de cerere), art. 112 C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 21 martie 2008, s-a depus la dosar certificatul de deces al numitului V.P., decedat la data de 26 noiembrie 2001, iar la data de 18 aprilie 2008 a fost depus la dosar certificatul de legatar din 04 decembrie 2001 emis de BNP L.G., potrivit căruia pârâţii G.C. şi G.M. sunt moştenitorii testamentari ai defunctului V.P.

Prin încheierea din data de 18 aprilie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 40397/3/2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată formulată împotriva pârâţilor M.E.V. şi G.C. şi G.M., dispunând formarea unor dosare distincte.

Cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâţilor G.C. şi G.M. a fost înregistrată în 2008.

Pârâţii G.C. şi G.M. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia prescripţiei achizitive, în temeiul art. 1890 C. civ. şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fondul cauzei, au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, şi cerere de chemare în garanţie a Statului Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a Municipiului Bucureşti şi a SC H.N. SA.

Pârâtul-chemat în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare la cerere de chemare în garanţie, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar în ipoteza admiterii cererii de chemare în garanţie împotriva sa, a solicitat obligarea SC H.N. SA la restituirea comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1998, care, în raport de prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, a fost încasat de unitatea specializată în efectuarea vânzării.

Prin sentinţa civilă nr. 594 din 29 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, inadmisibilităţii şi prematurităţii, precum şi excepţia prescripţiei achizitive, ca nefondate; a admis cererea principală formulată de reclamanţii C.V.C. şi C.D.V. împotriva pârâţilor G.C. şi G.M., şi în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general şi SC H.N. SA; a obligat pârâţii G.C. şi G.M. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 3 situat la etajul 1 al imobilului compus din vestibul, 2 camere, cameră servitori, balcon, baie, cota indiviză de 13,83 din părţile de folosinţă comună şi 18,16 m.p. teren situat sub construcţie, şi apartamentul nr. 4 din acelaşi imobil compus din vestibul, 2 camere, cameră servitori, bucătărie, wc, cămară, magazie, baie, cota indiviză de 26,37% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi 36,4 m.p. teren situat sub construcţie; a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii G.C. şi G.M. împotriva Statului Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, şi a respins-o, ca neîntemeiată, împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti, prin Primarul General şi SC H.N. SA; a obligat chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor să plătească pârâţilor suma de 1.455.351 RON, reprezentând preţul de piaţă al apartamentelor nr. 3 şi 4 din imobilul menţionat, şi s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva SC H.N. SA.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:

Obiectul acţiunii îl constituie revendicarea apartamentului situat în Bucureşti.

Acest imobil a aparţinut autoarei reclamanţilor V.B., fiind dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 11 ianuarie 1933, ai cărei moştenitori sunt reclamanţii şi a fost preluat de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, fiind înscris în listele anexe.

În temeiul Legii nr. 112/1995, etajul 1 al imobilului a fost vândut de către Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC H.N. SA; astfel apartamentul nr. 4 pârâţilor G.C. şi G.M., prin contractul de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1998 şi apartamentul nr. 3 defunctului V.P., prin contractul de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1998. De pe urma defunctului V.P. au rămas ca moştenitori testamentari, în baza certificatului de legatar din 04 decembrie 2001 eliberat de BNP L.G., pârâţii G.C. şi G.M., care în prezent stăpânesc întregul etaj 1 al imobilului.

În raport de această situaţie de fapt, Tribunalul a constatat că asupra imobilului ce formează obiectul litigiului, apartamentul situat la etajul 1 al imobilului din Bucureşti, invocă un drept de proprietate atât reclamanţii, în calitate de moştenitori testamentari al fostei proprietare de la care a fost preluat bunul în temeiul Decretului nr. 92/1950, cât şi pârâţii, care au dobândit imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru apartamentul nr. 4 şi prin moştenire pentru apartamentul nr. 3 de la V.P., la rândul său dobânditor în baza Legii nr. 112/1995.

Procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, după regulile consacrate în materie, astfel cum a fost amendate prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recursul în interesul legii, Tribunalul a constatat întemeiată acţiunea în revendicare.

Reţinând că ambele părţi din acţiunea în revendicare justifică un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, dovedind actualitatea dreptului lor, Tribunalul a examinat în continuare în ce măsură, prin pierderea imobilului ce formează obiectul litigiului, pârâţii subdobânditori în temeiul legii speciale sunt ţinuţi să suporte ponderea responsabilităţii statului pentru preluarea abuzivă a imobilului în timpul regimului comunist.

Tribunalul a apreciat că, dată fiind adoptarea Legii nr. 1/2009, care prevede la pct. 18 completarea Legii nr. 10/2001 cu art. 501, pârâţii nu sunt ţinuţi să suporte ponderea responsabilităţii statului pentru preluarea abuzivă a imobilului, întrucât legea le recunoaşte dreptul de a obţine despăgubiri corespunzătoare pentru imobil.

Pentru considerentele expuse mai sus, Tribunalul a admis atât cererea principală, cât şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii G.C. şi G.M. împotriva chematului în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor, sub aspectul cererii de obligare la plata echivalentului valoric al bunului de care au fost lipsiţi.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţi împotriva SC H.N. SA, Tribunalul a constatat-o neîntemeiată şi pentru faptul că aceasta a avut doar calitatea de mandatar al vânzătorului, astfel încât nu este ţinută să răspundă pentru evicţiune alături de acesta.

Referitor la cerere de chemare în garanţie formulată, la rândul său, de chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva SC H.N. SA, de asemenea, Tribunalul a constatat-o neîntemeiată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 426/A din 20 aprilie 2011 ;a admis apelul formulat de apelantul-pârât chemat în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Bucureşti, şi apelul formulat de apelanţii-pârâţi G.C. şi G.M.; a constatat îndeplinită procedura falsului; a constatat ca fiind fals actul de vânzare-cumpărare autentificat în 11 ianuarie 1933 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active; a respins acţiunea principală, formulată de reclamanţii C.V.C. (decedată, acţiunea fiind continuată de reclamantul C.D.V. în calitate de moştenitor legal) şi de C.D.V., în contradictoriu cu pârâţii G.C. şi G.M., ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii G.C. şi G.M. împotriva Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca rămasă fără obiect; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat intimatul-reclamant C.D.V. la 2.000 RON cheltuieli de judecată către apelanţii G.C. şi G.M., reţinând, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâţii G.C. şi G.M., s-a reţinut că prima instanţă a respins prin dispozitivul hotărârii apelate excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate de către pârâţii G.M. şi G.C., reţinând în considerente faptul că imobilul revendicat a aparţinut autoarei reclamanţilor V.B., fiind dobândit de către aceasta prin actul de vânzare-cumpărare autentificat în 11 ianuarie 1933. De asemenea, după ce la termenul din data de 20 februarie 2009 pârâţii formulaseră o cerere de înscriere în fals împotriva actului de vânzare-cumpărare din anul 1933, a testamentului din anul 1956 şi a certificatului de moştenitor emis în anul 1962, solicitând să se urmeze procedura verificării de scripte şi procedura falsului potrivit dispoziţiilor art. 180-184 C. proc. civ., la termenul de dezbateri asupra fondului din data de 17 aprilie 2009, Tribunalul a respins această solicitare pe motiv că „nu este îndeplinită condiţia ca interesul să fie legitim şi direct”.

Prin apelul formulat, apelanţii-pârâţi au criticat această modalitate de soluţionare a cererii de înscriere în fals, arătând că interesul lor era legitim, direct şi personal, deoarece au fost chemaţi în judecată într-o acţiune în revendicare de o persoană cu privire la care consideră că nu şi-a dovedit calitatea procesuală activă.

Curtea a constatat că respingerea de către tribunal a cererii formulate de către pârâţi, de a se parcurge procedura verificării de scripte sau cea a falsului, asupra înscrisurilor pe care reclamantul îşi fundamentează dreptul real, cu consecinţa respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active în acţiunea în revendicare, este urmarea aplicării greşite a legii, atât a celei de drept substanţial, cât şi a legii de drept procesual.

S-a apreciat, că pentru o corectă aplicare a dispoziţiilor legale de drept substanţial care reglementează acţiunea în revendicare, ca acţiune reală prin care proprietarul neposesor tinde la redobândirea posesiei asupra bunului revendicat în contradictoriu cu posesorul neproprietar, Tribunalul trebuia să plece de la premisa că acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie, în sensul că implică dovedirea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat şi abia după verificarea acestei premise esenţiale urmând a se proceda la identificarea şi aplicarea în concret a criteriilor oferite de lege sau de practica judecătorească constantă pentru compararea titlurilor de proprietate exhibate de către ambele părţi.

De asemenea, s-a reţinut, că, pe plan procesual, instanţa de fond a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 180-184 C. proc. civ., invocate de către pârâţi, respingând solicitarea de efectuare a verificării de scripte sau a procedurii falsului şi de trimitere la Parchet pentru cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals, ca lipsită de interes.

Întrucât, potrivit C. proc. civ. (art. 177-179), verificarea de scripte este incidentă doar atunci când se contestă un înscris sub semnătură privată şi pentru că înscrisurile defăimate sunt acte autentice, Curtea a constatat că în cauză nu erau aplicabile dispoziţiile legale enunţate mai sus, referitoare la verificarea de scripte, ci cele care reglementează procedura falsului (art. 180-184 C. proc. civ.) şi că procedura falsului poate fi declanşată, într-adevăr, de partea interesată, adică de acea persoană care are calitatea de parte şi care a defăimat înscrisul respectiv. în speţă, Curtea a constatat că titularii cererii de înscriere în fals au calitatea de pârâţi în cauză şi au tăgăduit validitatea înscrisurilor pe care reclamantul şi-a întemeiat dreptul de proprietate, iar procedura înscrierii în fals reprezenta un incident procedural în legătură cu un înscris folosit ca mijloc de probă de partea adversă, astfel că numai după parcurgerea acestei proceduri instanţa de fond putea păşi la soluţionarea acţiunii în revendicare, şi că interesul pârâţilor în susţinerea unei astfel de cereri era legitim (corespundea atât cerinţelor legii materiale, cât şi a celei procesuale, şi nu a fost exercitat împotriva scopului recunoscut de lege), născut şi actual (el exista în momentul în care a fost formulată cererea), personal şi direct, deoarece folosul practic în constatarea falsului înscrisului ce reprezenta titlul exhibat de reclamant în acţiunea în revendicare aparţine tocmai pârâtului.

De aceea, Curtea a conchis că cererea de înscriere în fals formulată de către pârâţi în faţa instanţei de fond constituia un incident procedural ce trebuia soluţionat de către Tribunal în prealabil soluţionării pe fond a acţiunii în revendicare şi, fiind criticată această soluţie prin motivele de apel şi apoi cererea fiind reiterată în apel, instanţa de apel a apreciat că are competenţa de a efectua procedura falsului, în conformitate cu dispoziţiile art. 180-184 C. proc. civ.

Cu privire la procedura înscrierii în fals asupra înscrisurilor defăimate de către pârâţi, din examinarea mijloacelor de probă administrate în cauză, constând în hotărâri judecătoreşti şi raportul tehnic judiciar de expertiză criminalistică a scrisului, instanţa de apel a reţinut că, potrivit certificatului de grefă depus la dosar, prin încheierea din data de 12 martie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 26212/3/2007, în rejudecarea apelurilor împotriva sentinţei civile nr. 14795 din 27 octombrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a dispus suspendarea cauzei şi a înaintat-o Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti pentru cercetarea înscrisurilor defăimate ca fiind false de intervenienţii Grumezea, în cauza respectivă, indicând ca posibil autor pe C.V.C.

În dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, prin rezoluţie motivată, s-a dispus efectuarea unei constatări tehnică-ştiinţifice grafice, prin care să se stabilească:

Dacă semnătura depusă pe testamentul întocmit pe numele V.B., autentificat prin procesul-verbal din 02 iunie 1956, şi semnătura depusă la rubrica „Cumpărătoare” pe actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal din 11 ianuarie 1933, au fost executate de o aceeaşi persoană; dacă semnătura depusă pe testamentul întocmit pe numele V.B., autentificat prin procesul-verbal din 02 iunie 1956, şi semnătura depusă la rubrica „Cumpărătoare” pe actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal din 11 ianuarie 1933, au fost executate de V.B. sau de C.V.C.; dacă semnătura depusă pe testamentul întocmit pe numele V.B., autentificat prin procesul-verbal din 02 iunie 1956, şi semnătura depusă la rubrica „Cumpărătoare” pe actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal din 11 ianuarie 1933, au fost executate de persoana care a scris şi semnat cererea olografă întocmită pe numele V.B., adresată Preşedintelui Sfatului Popular al Raionului „V. Stalin”, datată 13 aprilie 1956; dacă semnătura depusă pe testamentul întocmit pe numele V.B., autentificat prin procesul-verbal din 02 iunie 1956, şi semnătura depusă la rubrica „Cumpărătoare” pe actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal din 11 ianuarie 1933, au fost realizate prin imitaţie liberă ori după model; dacă actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal din 11 ianuarie 1933 şi testamentul întocmit pe numele V.B., autentificat prin procesul-verbal din 02 iunie 1956, sunt înscrisuri autentice.

Din cuprinsul raportului de constatare tehnico-ştiinţifică reiese că expertul L.D. a avut la dispoziţie documentele în litigiu sau documente ce conţin semnăturile în litigiu, şi anume:

- actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal din 11 ianuarie 1933.

- testamentul întocmit pe numele V.B., autentificat prin procesul-verbal din 02 iunie 1956.

- cererea olografă întocmită pe numele V.B., adresată Preşedintelui Sfatului Popular al Raionului „I.V. Stalin”, datată 13 aprilie 1956.

Documentele ce conţin semnăturile pentru comparaţie:

- procesul-verbal din data de 16 iunie 2008, cu specimene de semnături executate de C.V.C.

- două declaraţii scrise şi semnate de C.V.C. la 05 iunie 2008 şi 16 iunie 2008.

- o adresă către Tribunalul Popular, Raion Cîmpina, Regiunea Ploieşti, semnată de V.B., nedatată.

- un document intitulat „Tribunalul Regional Ploieşti”, semnat de V.B., nedatat.

- copia unei procuri semnată de V.B., datată 19 decembrie 1957.

- actul de partaj şi tranzacţie autentificat prin procesul-verbal din 30 iunie 1948, semnat de V.B.

De asemenea, Curtea a mai reţinut că, prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 22 august 2008 întocmit de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Direcţia Generală de Poliţie a municipiului Bucureşti, Serviciul Criminalistic, depus la dosarul cauzei, s-a constatat că semnătura depusă pe testamentul întocmit pe numele V.B., autentificat prin procesul-verbal din 02 iunie 1956, şi semnătura depusă la rubrica „Cumpărătoare” pe actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal din 11 ianuarie 1933, nu au fost executate de o aceeaşi persoană; că semnătura depusă pe testamentul întocmit pe numele V.B., autentificat prin procesul-verbal din 02 iunie 1956, a fost executată de V.B.; că semnătura depusă la rubrica „Cumpărătoare” pe actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal din 11 ianuarie 1933 nu a fost executată de V.B. sau de C.V.C.; că semnătura depusă la rubrica „Cumpărătoare” pe actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal din 11 ianuarie 1933, este o imitaţie liberă a uneia (unora) dintre semnăturile executate de V.B.; că semnătura depusă pe testamentul întocmit pe numele V.B., autentificat prin procesul-verbal din 02 iunie 1956, şi semnătura depusă la rubrica „Cumpărătoare” pe actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal din 11 ianuarie 1933, nu au fost executate de persoana care a scris şi semnat cererea olografă întocmită pe numele V.B., adresată Preşedintelui Sfatului Popular al Raionului „I.V. Stalin”, datată 13 aprilie 1956, şi că nu se poate stabili dacă actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal din 11 ianuarie 1933 şi testamentul întocmit pe numele V.B., autentificat prin procesul-verbal din 02 iunie 1956, sunt sau nu înscrisuri autentice.

De asemenea, din susţinerile părţilor, instanţa a mai reţinut că prin rezoluţia din 07 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, în Dosarul nr. 4502/P/2008, s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. (prescripţia), faţă de C.V.C. şi C.D.V.

La termenul din data de 03 decembrie 2010, după punerea în discuţia părţilor a naturii juridice a expertizei efectuată în dosarul penal nr. 4502/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, instanţa a constatat că expertiza efectuată în acest dosar constituie o expertiză judiciară şi poate fi folosită în prezenta cauză ca mijloc de probă. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 208/2010, publicată în M.O nr. 784/24.11.2010, potrivit cărora „expertiza tehnică efectuată din dispoziţia organelor de urmărire penală, a instanţelor judecătoreşti sau a altor organe cu atribuţii jurisdicţionale, de către expertul sau specialistul numit de acestea, în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei, constituie expertiză tehnică judiciară”. Or, expertiza tehnică din dosarul penal a fost efectuată din dispoziţia organelor penale şi de către un expert numit de acestea.

La acelaşi termen, la întrebarea instanţei dacă înţeleg să uzeze de posibilităţile puse la dispoziţia părţilor de C. proc. civ. împotriva acestui mijloc de probă, intimaţii-reclamanţi au solicitat încuviinţarea unei contraexpertize, fapt pentru care instanţa a dispus amânarea şi a pus în vedere acestora să precizeze obiectivele contra-expertizei criminalistice a scrisului şi să indice scriptele de comparaţie, care să respecte dispoziţiile art. 179 alin. (2) C. proc. civ., şi care să nu mai fi fost folosite ca atare în dosarul penal nr. 4502/P/2008.

Prin cererea înregistrată la dosar la data de 14 februarie 2011, intimatul-reclamant a indicat obiectivul contra-expertizei criminalistice a scrisului, respectiv verificarea identităţii semnăturii autoarei sale V.B. de pe actele contestate şi de pe înscrisurile menţionate în cerere.

La termenul din data de 08 aprilie 2011, Curtea a constatat că scriptele de comparaţie invocate de către intimatul-reclamant sunt fie înscrisuri sub semnătură privată care au fost contestate de către partea adversă (este vorba de planşele foto de pe statele de plată şi condicile de prezenţă, sau chitanţa din 02 ianuarie 1934, privind plata sumei de 100.000 RON din dosarul de apel), fie înscrisuri autentice, dar care nu poartă semnătura numitei V.B. (este vorba de procesul-verbal din 1940 al Comisiunii pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, Extras de carte funciară Partea I şi Partea a II-a întocmit în data de 16 aprilie 1940, planuri cadastrale din dosarul de apel), fie intimatul-reclamant a invocat drept script de comparaţie chiar procesul-verbal de autentificare al actului contestat în procedura falsului de către apelanţii-pârâţi, din 11 ianuarie 1933 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat.

De aceea, în conformitate cu dispoziţiile art. 179 C. proc. civ. şi observând că nu au fost prezentate alte scripte de comparaţie decât cele avute în vedere de prima expertiză criminalistică, prin încheierea de la termenul respectiv, Curtea a constatat că nu poate fi efectuată contra-expertiza criminalistică a scrisului solicitată de către intimatul-reclamant.

Cu privire la cererea apelanţilor-pârâţi G.M. şi G.C., de a se constata nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal din 11 ianuarie 1933 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, instanţa a reţinut că are competenţa de a constata falsul pe cale incidentală, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 184 C. proc. civ.; întrucât acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, impediment legal pentru punerea în mişcare a acţiunii penale ce a fost constatată prin rezoluţia din data de 07 aprilie 2009 pronunţată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6, în Dosarul nr. 4502/P/2008. În această situaţie, Curtea a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 184 C. proc. civ., aşa cum au fost ele interpretate prin decizia în interesul legii nr. 15/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, (publicată în M. Of. nr. 119/08.02.2006, care a statuat în felul următor: „în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată, adoptată de procuror, acesta are calitatea de a exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. (1) C. proc. civ. În celelalte cazuri, aceeaşi acţiune aparţine părţilor”. Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă a constatat că, pentru cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, instanţa penală nefiind deci sesizată cu soluţionarea acţiunii penale, nicio formă de procedură penală nu prevede competenţa acestei instanţe de a se pronunţa cu privire la acţiunea civilă şi de a dispune repararea pagubei în natură prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare.

Ca atare, în lipsa unei norme de procedură care să prevadă competenţa instanţei penale de a soluţiona acţiunea civilă în cauzele în care procurorul a adoptat o soluţie de netrimitere în judecată şi în raport cu prevederile art. 184 C. proc. civ., potrivit cărora când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă, competenţa de a dispune desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, aparţine instanţei civile.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 184 C. proc. civ., faţă de mijloacele de probă administrate în cauză, respectiv raportul de expertiză criminalistică din 22 august 2008 efectuat în dosarul penal nr. 4502/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, prin care s-a constatat faptul că semnătura de la rubrica „Cumpărătoare” de pe actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal din 11 ianuarie 1933 nu a fost executată de V.B., Curtea a constatat îndeplinită procedura falsului şi a constatat ca fiind fals actul de vânzare-cumpărare autentificat în 11 ianuarie 1933 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat.

Pentru a-şi justifica legitimarea procesuală activă în acţiunea în revendicare, reclamanţii C.V.C. şi C.D.V. au invocat calitatea lor de moştenitori legali ai moştenitorilor testamentari ai numitei V.B., despre care au afirmat că este adevărata proprietară a imobilului revendicat, în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat în 11 ianuarie 1933 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat.

Astfel, prin certificatul de moştenitor din 1962 emis de Notariatul de stat al Raionului 30 Decembrie s-a stabilit calitatea de moştenitori testamentari ai numiţilor C.E. şi C.M.F. de pe urma defunctei V.B., decedată în data de 03 aprilie 1962, iar prin certificatele de moştenitor din 1997 şi din 2004 emise de BNP S.C.D. a fost stabilită calitatea de moştenitori legali ai reclamanţilor C.V.C., în calitate de fiică, şi C.D.V., în calitate de fiu, de pe urma părinţilor acestora, C.E. şi C.M.F. După decesul intimatei-reclamante C.V.C., intervenit în etapa apelului, instanţa a constatat transmisiunea calităţii procesuale la intimatul-reclamant C.D.V., în baza certificatului de calitate de moştenitor din 2011 emis de acelaşi birou notarial.

În materia acţiunii în revendicare, prin titlu se înţelege acel act juridic, act jurisdicţional sau chiar act administrativ, translativ sau chiar declarativ de proprietate, care generează o prezumţie de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.

Din perspectiva reclamantului C.D.V., singurul act juridic ce putea fi invocat de către acesta în justificarea dreptului de proprietate pretins asupra imobilului în litigiu era actul de vânzare-cumpărare autentificat din 11 ianuarie 1933 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, deoarece acesta era singurul act juridic cu efecte translative de proprietate, în condiţiile în care certificatul de moştenitor nu constituie titlu, deoarece singura lui funcţie este aceea de a atesta calitatea de moştenitor, precum şi întinderea drepturilor succesorale.

Or, prin constatarea falsului actului de vânzare-cumpărare autentificat în 1933 de Tribunalul Ilfov, Curtea a constatat că intimatul-reclamant nu mai are un titlu asupra imobilului revendicat, şi că acesta nu are calitate procesuală activă de a revendica imobilul ce a făcut obiectul acestui înscris, astfel că nu se verifică premisa acţiunii petitorie în revendicare, aceea de a fi titularul dreptului real de proprietate asupra imobilului solicitat, în raport de probele administrate în cauză.

De asemenea, Curtea nu a reţinut apărarea intimatului-reclamant, care a susţinut prin concluziile orale faptul că în favoarea sa au fost pronunţate mai multe hotărâri judecătoreşti care i-au recunoscut dreptul de proprietate, deoarece din istoricul hotărârilor pronunţate în prima şi cea de-a doua acţiune în revendicare, ce au fost formulate de către acesta începând cu anul 1993, reiese că niciuna din acele hotărâri judecătoreşti nu a rămas irevocabilă, ci, dimpotrivă, acele hotărâri judecătoreşti prin care acţiunea în revendicare formulată de reclamant, în contradictoriu cu autorităţi ale statului, fusese admisă în primă instanţă, au fost desfiinţate în apel sau casate în recurs. Potrivit dispoziţiilor art. 311 alin. (1) C. proc. civ., „hotărârea casată nu are nicio putere”, iar potrivit dispoziţiilor art. 378 C. proc. civ., pe când o hotărâre definitivă se află în curs de a se rejudeca în urma admiterii cererii de revizuire, ea are încă puterea lucrului judecat până ce se va înlocui printr-o altă hotărâre.

Din examinarea hotărârilor judecătoreşti invocate de către intimatul-reclamant, Curtea a constatat că cea de-a doua acţiune în revendicare se află în curs de rejudecare în apel, ca urmare a admiterii cererii de revizuire întemeiate de reclamant pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. Pentru a fi sub incidenţa textului de lege expus mai sus şi pentru ca reclamantul să fi putut invoca în favoarea sa efectul pozitiv al puterii de lucru judecat sub aspectul constatării pe cale judiciară a dreptului de proprietate, era necesar ca acesta să beneficieze de o hotărâre definitivă. Or, prin decizia de admitere a cererii de revizuire, cauza a fost trimisă spre rejudecare în apel, astfel că hotărârea de fond (sentinţa civilă nr. 14795 din 27 octombrie 1997 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti) nu are putere de lucru judecat, conform dispoziţiilor art. 378 C. proc. civ., deoarece nu este definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 377 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

La dosar a fost depusă copia deciziei civile nr. 602 din 28 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 13443/299/2008 (disjuns din Dosarul nr. 40397/3/2007), privind pe reclamanţii C.V.C. şi C.D.V. şi pe pârâta M.E.V., prin care s-a admis acţiunea în revendicare a apartamentului nr. 1 de la parterul imobilului în litigiu, din evidenţele Ecris rezultând faptul că această decizie a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 1570 din 11 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, însă instanţa nu a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al acestei hotărâri judecătoreşti, deoarece din examinarea ei reiese că instanţele care au pronunţat-o au plecat de la premisa validităţii actului de vânzare-cumpărare autentificat în 1933 de Tribunalul Ilfov, premisă ce nu este îndeplinită în prezenta cauză, în care în urma probelor administrate s-a constatat pe cale incidentală faptul că acest înscris este fals.

S-a conchis că excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului este întemeiată, cu consecinţa respingerii acţiunii principale în revendicare, ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă.

Cu privire la apelul declarat de apelantul chemat în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a reţinut că, urmare a respingerii acţiunii în revendicare pentru lipsa calităţii procesuale active, şi soluţia de admitere a cererilor de chemare în garanţie formulate de apelanţii-pârâţi G.C. şi G.M. împotriva Statului Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, este greşită, deoarece consecinţa directă a respingerii acţiunii în revendicare este aceea că cererea de chemare în garanţie a rămas fără obiect, întrucât evicţiunea ce ar constitui temeiul cererii de chemare în garanţie nu s-a produs.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.D.V., criticând-o pentru nelegalitate, ca fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat că excepţia lipsei calităţii procesuale active a acestuia se impune a fi respinsă, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Autoarea sa, V.B., a cumpărat în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat din 11 ianuarie 1933 de către Tribunalul Ilfov, secţia notariat, imobilul format din teren, în suprafaţă de 297,65 m.p. şi construcţie în suprafaţă de 351 m.p., imobil ce a fost naţionalizat în baza prevederilor Decretului nr. 92/1950, în Anexa pentru Bucureşti.

Prin testamentul autentificat prin procesul-verbal din 02 iunie 1956 de către Notariatul Raionului Orăşenesc „V. Stalin”, V.B. a testat în favoarea reclamantei C.V.C. averea sa imobilă compusă din apartamentul de la parter, corpul principal, compus din 3 camere, hol, vestibul, baie, bucătărie, cămară, wc, al imobilului situat în Bucureşti, şi jumătate din suprafaţa totală a terenului pe care este construit imobilul mai sus menţionat, respectiv 148,825 m.p.

Prin acelaşi testament, V.B. a testat în favoarea autorilor reclamantului, C.M.F. şi C.E., averea imobilă a acesteia compusă din apartamentul de la etaj al imobilului situat în Bucureşti, şi jumătate din suprafaţa totală a terenului pe care este construit imobilul mai sus menţionat.

La data de 03 aprilie 1962 a decedat V.B., lăsând ca moştenitori testamentari pe C.E. şi C.M.F., S.S., V.V. şi G.E.

C.M.F. a decedat la data de 08 mai 1997 şi, conform certificatului de moştenitor din 17 iunie 1997 autentificat de BNP S.C.D., au rămas ca moştenitori legali C.E., în calitate de soţie supravieţuitoare, C.V.C., în calitate de fiică, şi C.D.V., în calitate de fiu. C.E. a decedat la data de 22 octombrie 2001 şi, conform certificatului de moştenitor din 29 septembrie 2004 autentificat de BNP S.C.D., au rămas ca moştenitori legali C.V.C., în calitate de fiica şi C.D.V., în calitate de fiu.

La data pensionării, în decizia din 12 februarie 1949, se arată că autoarea sa, profesor V.B., domicilia la adresa imobilului, ca şi la data întocmirii testamentul autentificat în 02 iunie 1956, precum şi la data decesului, 03 aprilie 1962.

Includerea imobilului în testamentul autentificat în 02 iunie 1956, întocmit de autoarea sa, V.B., evidenţiază faptul că aceasta a apreciat abuzivă şi nelegală preluarea imobilului de către stat prin naţionalizare, şi considera că nu a pierdut niciodată, de drept, proprietatea asupra acestui imobil.

În contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 11 ianuarie 1933 şi schiţa anexată acestuia, se menţionează că imobilul, format din teren în suprafaţă de 297,65 m.p. şi construcţiile situate pe acesta, este situat în Parcul D., Calea D., nr. 124, iar, din toate actele întocmite în perioada 12 februarie 1949-07 aprilie 1962, rezultă că imobilul ce a reprezentat domiciliul autoarei V.B. este situat în str. N.R., nr. 26.

Prin procesul-verbal din 11 ianuarie 1933 întocmit la Tribunalul Ilfov, secţia notariat (semnat de către preşedinte şi grefier), se consemnează că s-au prezentat: V.G.S., ing. P.M. şi V.B. a căror identitate a fost stabilită în prezenţa martorului N.D., care a declarat că „Dumnealor sus-zişi sunt cei semnaţi în acest act”, precum şi că, în baza cererii acestora, „după ce am vizat ambele exemplare, am citit cuvânt în cuvânt, în auzul părţilor care ne-a declarat că acest act este făcut cu consimţământul dumnealor, este semnat de Dumnealor şi martor, iar, Domnul N.D., ne-a declarat că Domnia sa a redactat actul după voinţa părţilor”, (copie executată la Direcţia municipiului Bucureşti a Arhivelor Naţionale).

Mai mult, prin procesul-verbal din 16 aprilie 1940, judecătorul I.P., delegat cu întocmirea lucrărilor de înfiinţare a cărţilor funciare, în prezenţa secretarului C.A., „cu privire la imobilul situat în Bucureşti, Parcul D., compus din teren şi una clădire având: subsol, 2 pivniţe, parter 2 camere, hol cu dependinţe şi etajul idem curte, aparţinând Doamnei B.C.V., născ. M., domiciliată în Bucureşti, în imobil”, a constatat că s-a prezentat Dl. M., vărul proprietarei şi a solicitat înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului sus arătat, pe baza posesiunii şi cu titlul de cumpărare de la V.G.S. şi ing. P.M., la 11 ianuarie 1933, autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat”, (copie executată la Direcţia municipiului Bucureşti a Arhivelor Naţionale).

S-a conchis, că, faţă de aceste acte, s-a făcut pe deplin dovada între imobilul ce a aparţinut autoarei sale şi imobilul revendicat.

De asemenea, s-a arătat că excepţia inadmisibilităţi acţiunii, precum şi excepţia prematurităţii acţiunii sunt nefondate.

Astfel, după ce s-a redat conţinutul Decretului nr. 92/1950, s-a arătat că, în speţă, acţiunea în instanţă a fost introdusă în anul 1993, în temeiul prevederilor art. 480 şi urm. C. civ., iar faptul că, ulterior anului 1993, au fost adoptate mai multe legi în domeniul proprietăţii, Legea nr. 112/1995; Legea nr. 167/1997, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 1/2009, toate modificate şi completate conjunctural, nu atrage inadmisibilitatea sau prematuritatea prezentei acţiuni, întrucât reclamanţii, (C.E., C.M.F., şi C.V.C., toţi decedaţi) şi, în prezent, în calitate de unic moştenitor au autoarei V.B. şi continuator al acţiunii, recurentul-reclamant a avut şi are în continuare dreptul să ducă litigiul în fata instanţelor, astfel cum rezultă din art. 21 din Constituţie raportat la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, precum şi din prevederile deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.

După ce s-a expus situaţia de fapt cu privire la amplasamentul imobilului în litigiu, s-a arătat care a fost regimul juridic al imobilului atât anterior, cât şi ulterior preluării, şi s-a conchis că soluţia primei instanţe este legală şi fondată, iar soluţia instanţei de apel este nelegală şi vădit nefondată, aşa cum rezultă din actele depuse la dosar.

De asemenea, s-a arătat că reclamantul, pe durata procesului, a făcut proba calităţii iniţiale de proprietar a autoarei sale, a transmiterii succesorale succesive în persoana acestuia şi a modificării pe parcursul unei lungi perioade de timp a adresei poştale al imobilului, existând identitate între imobilul menţionat în actele de proprietate ale autoarei sale şi imobilul revendicat, aşa cum rezultă din actele depuse la dosar de reclamant, iar prin contractul de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1998, încheiat cu SC H.N. SA, Statul a vândut chiriaşilor G.C. şi M. apartamentul nr. 4, aceştia cumpărând ulterior şi apartamentul nr. 3, vândut în baza Legii nr. 112/1995 chiriaşului V.P. (decedat), astfel că statul nu şi-a respectat obligaţia de a recunoaşte reclamantului dreptul de a se bucura efectiv de dreptul său de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, rupând astfel „justul echilibru” între cerinţele interesului public şi imperativele protejării dreptului celui interesat în legătură cu bunurile sale şi, prin urmare, s-au încălcat dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Cu privire la constatarea instanţei de apel, aceea a îndeplinirii procedurii falsului şi ca fiind fals actul de vânzare-cumpărare autentificat din 11 ianuarie 1933 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, s-a arătat că procedura înscrierii în fals a fost efectuată de către instanţa de apel cu încălcarea prevederilor art. 184 C. proc. civ., întrucât concluziile instanţei de apel cu privire la constatarea îndeplinirii procedurii falsului şi constatarea ca fiind fals a actului de vânzare-cumpărare autentificat în 11 ianuarie 1933 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, sunt totalmente eronate şi nefondate.

Astfel, s-a arătat că procurorul a concluzionat că „există indicii temeinice care atestă faptul că acest document este fals, întrucât nu a fost semnat de persoana de la care se presupune că provine”, însă nu a dispus anularea înscrisului falsificat, ceea ce este logic, deoarece nu avea certitudine că actul este fals, îndoielile acestuia fiind mult mai puternice decât concluzia expertului.

Deşi procurorul a arătat că „exista indicii temeinice”, nu a dispus anularea actului, având mari dubii legat de faptul că acesta ar putea fi fals şi nicidecum probe concrete în aceste sens.

Or, V.B., după căsătorie, a semnat, cu numele V.C.B., pentru ca după decesul soţului acesteia să semneze din nou cu numele V.B. şi nu putea locui fără acte de proprietate în imobil anterior şi ulterior anului 1950, iar la data naţionalizării figura ca proprietar, fapt constatat de către comitetele provizorii populare atunci când au verificat din casă în casă locatarii şi actele în baza cărora aceştia ocupau imobilele respective, precum şi rolurile fiscale deschise pe numele proprietarilor.

S-a mai arătat, că rezoluţia din 07 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, dată în Dosarul nr. 4502/P/2008, nu a fost comunicată niciodată, deşi reclamanţii au solicitat comunicarea acesteia; că a formulat plângere împotriva rezoluţiei, dar aceasta nu a fost soluţionată nici până la data de 24 iunie 2011; că la cererea instanţei de apel a avut tot timpul asupra sa actele originale, dar instanţa de apel s-a mărginit la a pune întrebări dacă acestea sunt asupra sa, fără să procedeze vreodată la cercetarea actelor originale.

Procedând astfel, instanţa de apel, după ce a respins toate cererile reclamantului şi obiecţiunile la expertiza efectuată la cererea procurorului, a acceptat expertiza extrajudiciară, deşi actele originale au fost tot timpul asupra sa, încălcând astfel prevederile art. 184 C. proc. civ.

Examinând decizia în limita criticilor formulate instanţa constată următoarele:

Prin recursul său, reclamantul C.D.V. nu a indicat ca temei legal al criticilor formulate vreunul din motivele de nelegalitate strict şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., însă dezvoltarea acestora, aşa cum a fost expusă mai sus, permite încadrarea lor în motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., de către instanţa de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

De aceea, excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-pârâţi, prin apărătorul ales, cu ocazia dezbaterilor, potrivit căreia prin criticile formulate pe calea prezentului recurs sunt invocate numai aspectele de netemeinicie, ceea ce nu permite, potrivit art. 306 C. proc. civ., o încadrare a acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., este neîntemeiată.

Prin urmare, instanţa, analizând motivele de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., constată următoarele:

Motivul de nelegalitate al deciziei recurate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., formulat de recurentul-reclamant, vizează pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea dispoziţiilor art. 184 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a acceptat ca probă o expertiză extrajudiciară, în procedura înscrierii în fals împotriva actului de vânzare-cumpărare autentificat în 11 ianuarie 1933 de către Tribunalul Ilfov, secţia notariat, care nu a fost realizată în baza actelor autentice, deşi acestea au fost tot timpul în posesia reclamantului, iar obiecţiunile reclamantului, în acest sens, împotriva acestui raport de expertiză au fost respinse, pe de o parte, şi pe de altă parte, că numai procurorului îi revenea competenţa anulării înscrisului falsificat.

Potrivit art. 184 C. proc. civ. „când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă prin orice mijloace de dovadă”, iar prin decizia nr. 15 din 21 noiembrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul legii, în aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 184 C. proc. civ., s-a stabilit că:

„1. în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată, adoptată de procuror, acesta are calitatea de a exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. (1) C. proc. civ., şi că

2. în celelalte cauze, aceeaşi acţiune aparţine părţilor”.

În speţă, nefiind incidenţă ipoteza de la pct. 1 din această decizie dată în recurs în interesul legii, respectiv litigiul nu se circumscrie cazurilor prevăzute de art. 45 alin. (1) C. proc. civ., corect a apreciat instanţa de apel că cererea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal din 11 ianuarie 1933 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, în procedura înscrierii în fals, aparţine apelanţilor pârâţi G.C. şi G.M., şi că instanţei civile îi revine competenţa de a constata falsul, întrucât acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, impediment legal pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, ce a fost constatat prin rezoluţia din data de 07 aprilie 2009 pronunţată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, în Dosarul nr. 4502/P/2008.

În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamant în sensul că instanţa de apel a acceptat o expertiză extrajudiciară în procedura înscrierii în fals împotriva actului de vânzare-cumpărare autentificat în 11 ianuarie 1933 la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, care nu s-a realizat legal, respectiv în baza actelor autentice ce s-au aflat tot timpul în posesia acestuia şi că obiecţiunile în acest sens împotriva raportului de expertiză greşit au fost respinse, se constată următoarele.

Efectuarea raportului de expertiză grafologică s-a dispus prin rezoluţia motivată a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 6 Bucureşti, în Dosarul nr. 4502/P/2008 învestit cu cercetarea testamentului întocmit pe numele V.B., autentificat prin procesul-verbal din 02 iunie 1956 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal din 11 ianuarie 1933 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, defăimate ca false de către intervenientii G., care au indicat ca posibil autor pe C.V.C., la sesizarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, prin încheierea din 12 martie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 26212/3/2007, învestit cu soluţionarea apelurilor declarate împotriva sentinţei civile nr. 14795 din 27 octombrie 1997, pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti.

Or, eventualele obiecţiuni la acest raport de expertiză grafologică se puteau invoca în dosarul penal nr. 4502/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi nu în cadrul prezentului litigiu, întrucât este inadmisibil a se invoca neregularităţi privind îndeplinirea unui act de procedură dintr-un anumit dosar în alt dosar.

Celelalte critici formulate de reclamant, ce se circumscriu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că decizia recurata a fost dată cu încălcarea art. 295 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare soluţionării cauzei”, cu referire la faptul că instanţa de apel nu a încuviinţat efectuarea unei noi expertize judiciare pe baza actelor originale aflate tot timpul asupra reclamantului, se constată că au fost invocate implicit prin criticile formulate de recurentul reclamant prin cererea de recurs şi că sunt nefondate, deoarece actele prezentate de reclamant instanţei de apel, în urma verificărilor făcute de aceasta, s-a constatat că nu constituie scripte de comparaţie noi faţă de cele avute în vedere la efectuarea primului raport de expertiză criminalistică, nefiind îndeplinite astfel condiţiile cerute de art. 179 C. proc. civ., pentru a se dispune efectuarea unui nou raport de expertiză în cauză în legătură cu înscrisul defăimat ca fiind fals de către pârâţi.

Susţinerile reclamantului potrivit cărora, în apel, greşit instanţa a acceptat o expertiză extrajudiciară, se constată că sunt neîntemeiate.

Astfel, expertiza efectuată în dosarul penal nr. 4502/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, acceptată de instanţa de apel ca probă în procedura falsului prin care s-a tăgăduit validitatea titlului reclamantului, declanşată de pârâţii G.C. şi G.M., este o expertiză judiciară şi poate fi folosită în prezenta cauză, faţă de prevederile art. 2 din O.G. nr. 2/2000, potrivit cărora „expertiza tehnică efectuată din dispoziţia organelor de urmărire penală, a instanţelor judecătoreşti sau a altor organe cu atribuţii jurisdicţionale de către expertul sau specialistul numit de acesta, în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei, constituie expertiză judiciară”, întrucât a fost efectuată din dispoziţia organelor penale şi de către un expert desemnat de acestea.

În ceea ce priveşte celelalte critici, ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulate de recurentul-reclamant, se constată că se impune a se face următoarea precizare.

Cauza a fost soluţionată în apel pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, astfel că obiectul controlului judiciar pe calea prezentului recurs îl constituie exclusiv criticile de nelegalitate a deciziei recurate privind soluţionarea cauzei pe această excepţie, celelalte critici vizând atât excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii acţiunii, cât şi cele privind fondul litigiului, în sensul că decizia recurată a fost dată atât cu încălcarea dispoziţiilor art. 480 C. civ., cât şi a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu vor fi primite şi analizate, câtă vreme acestea nu au făcut obiectul judecăţii în apel.

Astfel, prin criticile formulate, reclamantul arată că „faţă de actele administrate în cauză a făcut dovada calităţii iniţiale de proprietar a autoarei sale”, V.B., şi a „transmiterii succesorale succesive în persoana sa”, precum şi a „modificării pe parcursul unei lungi perioade de timp a adresei poştale existând identitate între imobilul menţionat în actele de proprietate ale autoarei sale şi imobilul revendicat”.

Cu alte cuvinte, deşi nu a arătat expres, reclamantul a susţinut că în raportul juridic dedus judecăţii are calitate procesuală activă, respectiv că a făcut dovada atât a dreptului de proprietate al autoarei sale, V.B., asupra imobilului în litigiu, cât şi a calităţii sale de moştenitor al acesteia, ca urmare a „transmiterii succesorale succesive în persoana sa”, iar instanţa de apel greşit a respins acţiunea pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a acestuia.

Aceste critici sunt nefondate, pentru cele ce succed:

Lipsa calităţii procesuale active este o excepţie de fond, ce priveşte lipsuri referitoare la exercitarea dreptului material la acţiune, care are întotdeauna ca rezultat respingerea acţiunii.

Calitatea procesuală semnifică titlul care conferă unei persoane puterea de a aduce în justiţie dreptul a căruia sancţiune o cere, ea fiind „traducerea procesuală a calităţii de titular al dreptului”.

Cel care acţionează în justiţie, respectiv cel care are calitatea procesuală activă, o face în considerarea unui drept subiectiv, drept ce face obiectul verificării pe parcursul procesului, şi se îndreaptă împotriva celui care are o obligaţia corelativă respectivului drept, situaţie în care raportul procesual se „mulează” pe raportul substanţial.

Prin urmare, în raportul procesual au calitate procesuală „activă şi pasivă” titularii dreptului şi, respectiv, ai obligaţiei corelative, iar în cazul persoanelor fizice, calitatea procesuală activă aparţine titularului dreptului sau al interesului juridiceşte ocrotit.

În speţă, reclamantul, prin cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu, a acţionat în considerarea dreptului său de proprietate asupra acestuia, drept ce a făcut obiectul verificării pe parcursul procesului, respectiv în apel.

În materia acţiunilor în revendicare, calitatea procesuală activă, în cazul moştenitorilor, presupune ca reclamantul să facă dovada calităţii de moştenitor legal sau testamentar al autorului său, precum şi dovada dreptului de proprietate asupra imobilului a persoanei în raport de care a făcut dovada calităţii de moştenitor legal sau testamentar, iar în orice acţiune în revendicare înainte de a se discuta dreptul pârâtului asupra bunului trebuie să se analizeze cerinţa existentei identităţii între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii, întrucât aceasta poate fi introdusă numai de titularul dreptului real de proprietate, iar lipsa acestei calităţi face ca acţiunea să fie respinsă pentru că reclamantul, nefiind titularul dreptului real de proprietate, nu are calitate procesuală activă.

În speţă, reclamantul a făcut dovada calităţii de moştenitor al numitei V.B., ca urmare a transmiterilor succesorale succesive în persoana sa, însă nu a făcut dovada îndeplinirii şi celei de-a doua condiţii pentru a putea promova acţiunea în revendicarea imobilului în litigiu şi anume aceea că autoarea sa a fost proprietara imobilului în litigiu, deoarece singurul act juridic invocat de către reclamant în justificarea dreptului său de proprietate pretins asupra imobilului în litigiu este actul de vânzare-cumpărare autentificat în 11 ianuarie 1993 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, act ce nu a fost semnat la rubrica „Cumpărătoare” de autoarea acestuia, V.B., conform expertizei criminalistice din 22 august 2008, efectuată în dosarul penal nr. 4502/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 6 Bucureşti, consecinţa fiind aceea că autoarea reclamantului nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi că nu au putut transmite dreptul de proprietate asupra imobilului pe cale succesorală către reclamant.

Pentru considerentele expuse, instanţa constatând că hotărârea recurată, prin care cauza s-a soluţionat pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, este legală, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamantul C.D.V. împotriva deciziei civile nr. 426 A din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 3957/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 3975/2012. Civil. Despăgubiri Legea... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3959/2012. Civil. Legea 10/2001. Revendicare imobiliară. Recurs