ICCJ. Decizia nr. 3980/2012. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3980/2012
Dosar nr. 27752/3/2009
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 30 octombrie 2008, pe rolul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, secţia civilă, reclamanţii B.E. şi D.B.C. au chemat în judecată pe pârâtul C.G.D. solicitând rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 29 aprilie 2008 de BNP I.A.
Reclamanţii au arătat, în fapt, că prin contractul de vânzare-cumpărare din 29 aprilie 2008 au vândut pârâtului, definitiv şi irevocabil, drepturile asupra terenului în suprafaţă totală de 7,5 ha situat în oraşul O., judeţul Ilfov.
Conform prevederilor contractului, preţul era de 750.000 euro, preţ ce trebuia plătit în două tranşe, şi anume la data autentificării contractului suma de 120.500 euro, urmând ca diferenţa de 629.500 euro să fie achitată Ia data de 20 august 2008.
În contract s-a prevăzut posibilitatea prelungirii termenului de achitare a restului de preţ cu 60 de zile, cu condiţia notificării scrise, formulată cu cel puţin 5 zile înainte de îndeplinirea termenului, adică înainte de 20 august 2008.
La data de 19 august 2008, prin notificare, pârâtul a fost invitat să se prezinte la 20 august 2008, orele 15.00, la BNPA E. în vederea achitării diferenţei de preţ, conform clauzelor contractuale, dar pârâtul nu s-a prezentat.
În aceeaşi zi, 19 august 2008, pârâtul a formulat notificare de prelungire a termenului de achitare diferenţă preţ cu 60 de zile conform prevederilor contractuale, notificarea nefiind trimisă cu 5 zile înainte de împlinirea termenului.
La 08 octombrie 2008, pârâtul a solicitat din nou, prin notificare, un nou termen pentru achitarea restului de plată.
La 20 octombrie 2008, părţile s-au întâlnit la BNPA E. şi au stabilit de comun acord să prelungească termenul până la 23 octombrie 2008, dar la această dată diferenţa de preţ nu a fost achitată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., art. 1020, art. 1021 şi art. 1365 C. civ.
Cererea a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru de 10 RON cu chitanţa din 30 octombrie 2008 şi timbru judiciar de 0,3 RON.
În dovedire, reclamanţii au depus la dosar, în copie, contractul de vânzare-cumpărare din 29 aprilie 2008, notificări.
La 04 decembrie 2008, instanţa a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială având în vedere valoarea imobilului din contractul de vânzare-cumpărare a cărui rezoluţiune se solicită.
Prin sentinţa civilă nr. 10485 din 04 decembrie 2008, pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti, secţia civilă, s-a declinat soluţionarea cauzei privind pe reclamanţii B.E. şi D.B.C. în contradictoriu cu pârâtul C.G.D., la Tribunalul Bucureşti, secţia civilă.
Judecătoria a reţinut că valoarea contractului de vânzare-cumpărare a cărui rezoluţiune se solicită este de 750.000 euro, echivalentul în RON fiind de peste 500.000 RON.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs, motivat în drept, B.E. şi D.B.C., arătând în motivare că în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia necompetenţei materiale.
Prin decizia civilă nr. 799R din 13 aprilie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, s-a respins ca nefondat recursul.
Cauza a fost astfel înregistrată la data de 02 iunie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 27752/3/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 951 din 29 iunie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea principală formulată de reclamanţii-pârâţi B.E. şi D.B.C., a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant C.G.D. în contradictoriu cu reclamanţii pârâţi B.E. şi D.B.C., a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 29 aprilie 2008 de BNP I.A., a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, a obligat reclamanţii-pârâţi la plata sumei de 120.500 euro (echivalent în RON din ziua plăţii efective) reprezentând avansul plătit de pârâtul reclamant din preţul contractului de vânzare-cumpărare şi a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii-pârâţi de acordare a daunelor interese.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că prin contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat în 29 aprilie 2008, reclamanţii au transmis pârâtului drepturile asupra terenului în suprafaţă totală de 7,5 ha, situat în oraşul O., judeţul Ilfov, preţul transmiterii drepturilor fiind de 750.000 euro şi care trebuia plătit în două tranşe, şi anume la data autentificării contractului suma de 120.500 euro, iar diferenţa de 629.500 euro până la data de 20 august 2008.
Tribunalul a reţinut că în contract s-a prevăzut posibilitatea prelungirii termenului de achitare a restului de preţ cu 60 de zile, cu condiţia notificării scrise, formulată cu cel puţin 5 zile înainte de împlinirea termenului, adică înainte de 20 august 2008.
La datele de 19 august 2008, 22 august 2008 şi 14 octombrie 2008 reclamanţii l-au notificat pe pârât să se prezinte la notariat în vederea achitării diferenţei de preţ, astfel cum rezultă din notificările din 19 august 2008, din 22 august 2008 şi din 14 octombrie 2008, însă pârâtul nu s-a prezentat.
Tribunalul a reţinut, de asemenea, că la data de 20 octombrie 2008, părţile s-au întâlnit la sediul BNPA E. şi au convenit prelungirea termenului de plată pentru data de 23 octombrie 2008 (astfel cum rezultă din încheierea de certificare din 20 octombrie 2008), dată la care diferenţa de preţ nu a fost achitată.
Instanţa a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1020 şi art. 1021 C. civ.
Referitor la cererea reclamanţilor-pârâţi de obligare a pârâtului-reclamant la plata de daune interese în cuantum de 120.500 euro Tribunalul a respins-o, ca neîntemeiată, având în vedere că reclamanţii nu au făcut dovada prejudiciului suferit prin nerespectarea de către pârât a obligaţiei de plată a diferenţei de preţ.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii-pârâţi B.E. şi D.B.C.
În motivarea apelului, se arată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1021 C. civ. aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, conform cărora „Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune-interese”.
Apelanţii-reclamanţi-pârâţi menţionează că se află în cadrul răspunderii civile contractuale, iar condiţiile rezoluţiunii pentru neachitarea integrală a preţului nu trebuie confundate cu condiţiile răspunderii civile delictuale.
Astfel, pentru admiterea acţiunii în rezoluţiunea unei convenţii şi pentru obligarea la plata de daune-interese, trebuie îndeplinite doar următoarele condiţii: una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile asumate, neexecutarea să-i fie imputabilă, debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere şi să nu-şi fi executat prestaţiile datorate în cursul procesului.
Apelanţii-reclamanţi-pârâţi arată că în speţă au solicitat plata de daune interese egale ca valoare cu avansul primit, tocmai pentru că din culpa pârâtului nu au primit diferenţa de preţ.
În cazul în care daunele interese nu au fost prevăzute în contract, acestea se acordă conform art. 1084 C. civ. potrivit căruia „daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit (...)”.
Apelanţii-reclamanţi-pârâţi precizează că deşi se constată culpa exclusivă a cumpărătorului, acesta nu plăteşte niciun fel de daune, nu pierde nimic, instanţa obligând reclamanţii-pârâţi să-i restituie prima tranşă din preţ. În această materie, prejudiciul este chiar diferenţa de preţ neachitată de cumpărător.
Mai mult, prin neexecutarea obligaţiei de plată a preţului, având în vedere şi momentul la care acesta trebuia achitat şi evoluţia ulterioară a pieţei imobiliare, care s-a prăbuşit realmente în decursul anului 2009, este evident în opinia apelanţilor-reclamanţi-pârâţi beneficiul de care au fost lipsiţi.
Adică, scăderea valorii obiectului contractului la momentul actual faţă de valoarea pe care o avea la momentul încheierii contractului, această diferenţă fiind evident imputabilă pârâtului, întrucât din culpa sa exclusivă s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare.
Apelanţii-reclamanţi-pârâţi au înţeles să depună şi o completare a motivelor de apel, în sensul că în condiţiile în care prin hotărârea pronunţată, instanţa a dispus rezoluţiunea contractului, ar fi trebuit să îl oblige pe pârâtul reclamant C.G.D. la plata cheltuielilor de judecată.
În cauză a formulat cerere de aderare la apel, pârâtul-reclamant C.G.D. solicitând admiterea în totalitate a cererii sale reconvenţională şi obligarea apelanţilor reclamanţi-intimaţi la restituirea sumei de 120.500 euro actualizată cu dobânda legală începând cu data de 29 aprilie 2008 şi până la data plăţii efective.
Apelantul-pârât-reclamant arată că deşi instanţa a constatat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, aceasta nu i-a acordat dobânda legală produsă de suma plătită cu titlu de avans, făcând o greşită aplicare a legii, şi anume a art. 2 din O.G. nr. 9/2000.
Se mai arată că bunul moştenit de la autorul lor a reintrat în proprietatea lor prin formularea cererii de reconstituire şi prin preluarea lui, şi că, deşi prin contract cumpărătorul a urmărit să dobândească terenul cu vechiul amplasament, aceştia au obţinut un teren cu un alt amplasament.
Se precizează că apelantul a fost evins chiar de către vânzător prin faptele proprii, astfel încât aceştia nu au niciun temei să solicite daune interese pentru neexecutarea obligaţiei de plată a preţului.
Prin decizia civilă nr. 529 A din 19 mai 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamanţii-pârâţi B.E. şi D.B.C. şi a apelului incident formulat de pârâtul-reclamant C.G.D., a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a compensat în parte cheltuielile de judecată efectuate de părţi şi a obligat pe reclamanţii-pârâţi B.E. şi D.B.C. la plata către pârâtul-reclamant C.G.D. a sumei de 9.075 RON cu titlu de cheltuieli de judecată la fond.
A respins ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, Curtea de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte apelul declarat de către reclamanţii B.E. şi D.B.C., a constatat că aceştia nu au făcut dovada existenţei prejudiciului invocat. Ei nu pot păstra suma plătită drept avans, aceasta fiind achitată în baza unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la care instanţa a dispus rezoluţiunea, astfel că nu au niciun temei legal în a reţine această sumă.
Urmare a rezoluţiunii contractului de vânzare cumpărare, prima instanţă în mod corect a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, şi i-a obligat pe reclamanţii-pârâţi să restituie avansul primit, părţile neconvenind sancţiunea păstrării avansului de către vânzător, în cazul în care nu se execută restul sarcinilor contractuale.
În ceea ce priveşte critica referitoare la cheltuielile de judecată, Curtea a constatat că, urmare a admiterii în parte atât a acţiunii principale, cât şi a cererii reconvenţionale, fiind dispusă rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, dar şi obligarea reclamanţilor la restituirea avansului, fiind respinsă cererea reclamanţilor-pârâţi de acordare a daunelor interese, ca neîntemeiată, Tribunalul trebuia să compenseze în parte cheltuielile de judecată efectuate şi în urma compensării, să îi oblige pe reclamanţii-pârâţi B.E. şi D.B.C. la plata sumei de 9.075 RON cheltuieli de judecată la instanţa de fond către pârâtul-reclamant C.G.D. conform art. 274 şi 276 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte apelul declarat de către pârâtul-reclamant, Curtea a reţinut că în mod corect Tribunalul, ca instanţă de fond, a dispus obligarea reclamanţilor pârâţi la plata avansului plătit de către pârâtul-reclamant din preţul contractului de vânzare-cumpărare în sumă de 120.500 euro. Referitor însă la cererea apelantului-pârât-reclamant de a fi obligaţi reclamanţii să-i restituie şi dobânda la avansul plătit şi restituit, aceasta este neîntemeiată, deoarece părţile nu au prevăzut acest lucru în dispoziţiile contractuale stabilite, iar în conformitate cu art. 2 din O.G. nr. 9/2000, obligaţia care a fost stabilită în sarcina reclamanţilor-pârâţi cu privire la restituirea avansului achitat de către pârâtul-reclamant nu este purtătoare de dobânzi.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs reclamanţii B.E. şi D.B.C. invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia au susţinut următoarele critici de nelegalitate:
- în mod greşit instanţa de apel a respins proba cu expertiză tehnică având ca obiect evaluarea terenului din momentul neplăţii preţului;
- potrivit art. 1021 C. civ., prejudiciul suferit este alcătuit din chiar diferenţa de preţ neachitată de cumpărători, diferenţă ce îi este imputabilă pârâtului întrucât din culpa sa exclusivă s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare.
În raport de cele expuse, recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru efectuarea expertizei, iar în subsidiar modificarea în parte a deciziei în sensul admiterii în totalitate a apelului formulat.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:
Pentru acordarea daunelor interese compensatorii prevăzute de art. 1021, art. 1075 şi urm. C. civ., trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile-contractuale, adică: existenţa unei fapte ilicite a debitorului, a vinovăţiei acestuia; îndeplinirea cerinţei privind punerea în întârziere a debitorului obligaţiei neexecutate, existenţa unui prejudiciu care să fi fost cauzat creditorului şi existenţa unei legături de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită.
În speţa supusă analizei, recurenţii-reclamanţi nu au făcut dovada prejudiciului suferit prin nerespectarea de către pârât a obligaţiei de plată a diferenţei de preţ şi nici nu au stipulat prin convenţia încheiată o clauză potrivit căreia prin ajungerea la termenul convenit debitorul-intimat ar fi fost pus de drept în întârziere.
Punerea în întârziere marchează momentul de la care debitorul refuză să execute obligaţia, iar creditorul este în drept să pretindă daune compensatorii.
Este nefondată şi critica referitoare la greşita respingere a probei cu expertiză tehnică solicitată în apel, având ca obiect evaluarea terenului în litigiu, dat fiind că recurenţii-reclamanţi au precizat că prejudiciul suferit şi solicitat a fi reparat pe calea daunelor-interese conform art. 1021 C. civ., este constituit de diferenţa de preţ indicată de cumpărători, adică valoarea avansului de 125.000 euro.
În aceste condiţii, în mod corect, instanţa de apel a respins proba solicitată.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat va fi respins ca nefondat.
Ca părţi căzute în pretenţii potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., va obliga pe recurenţii-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată reduse în cuantum de 1.500 RON către intimatul-pârât C.G.D.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii B.E. şi D.B.C. împotriva deciziei civile nr. 529 A din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurenţii-reclamanţi la 1.500 RON cheltuieli de judecată reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimatul-pârât C.G.D.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3975/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4001/2012. Civil → |
|---|
