ICCJ. Decizia nr. 4006/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4006/2012
Dosar nr. 8491/3/2010
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1092 din 14 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii P.F. şi P.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a obligat pe pârât la plata către reclamanţi a sumei de 514.475 RON, reprezentând preţul de piaţă al imobilului situat în Bucureşti; a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi, în temeiul dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, la restituirea preţului de piaţă al apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1996, întrucât deşi acest contract a fost anulat în procesul intentat de moştenitoarea fostului proprietar, prin hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii contractului nu s-a reţinut reaua lor credinţă la contractare, ci numai reaua-credinţă a vânzătorului.
Prin decizia civilă nr. 386/A din 07 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei sus-menţionate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.
În motivarea acestei soluţii, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:
Critica vizând lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului este nefondată, raportat la dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, lege specială care înlătură de la aplicare dreptul comun în materie de evicţiune.
Critica vizând prescripţia dreptului material la acţiune este, de asemenea, nefondată, întrucât Legea nr. 1/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii introductive, a consacrat un nou drept la despăgubiri în favoarea chiriaşilor evinşi, cu un conţinut diferit faţă dispoziţiile Legii nr. 10/2001 anterior modificării prin Legea nr. 1/2009, astfel că posibilitatea de valorificare a acestui drept de creanţă subzistă pe parcursul termenului de prescripţie de 3 ani, care începe să curgă de la data naşterii dreptului subiectiv civil, respectiv de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009. Acţiunea fiind introdusă la data de 16 februarie 2010, termenul de prescripţie de 3 ani a fost respectat.
Criticile referitoare la fondul litigiului sunt, însă, fondate.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 3991/1996 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, s-a constatat greşita aplicare a prevederilor Decretului nr. 92/1950 privind naţionalizarea imobilului în litigiu şi s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului, B.M.G.; în considerentele sentinţei s-a reţinut că dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 nu puteau fi aplicate fostului proprietar, deoarece acesta făcea parte din categoriile exceptate de la naţionalizare, astfel că imobilul nu poate face parte din domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995, fiind preluat fără titlu valabil.
Prin decizia civilă nr. 3683/2001 a Curţii de Apel Bucureşti s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare prin care reclamanţi din prezenta cauză au dobândit imobilul în litigiu, din motivarea hotărârii rezultând că principalul motiv de nevalabilitate este reaua-credinţă a vânzătorului deoarece, cu 6 luni anterior înstrăinării imobilului, a fost parte într-un proces prin care instanţa admisese acţiunea în revendicare a fostului proprietar şi-l obligase la restituirea imobilului.
Având în vedere că cerinţele legale pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare au fost deja analizate prin hotărârea judecătorească pronunţată în cauza care a avut ca obiect revendicarea imobilului, prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că anumite cerinţe de validitate impuse de prevederile Legii nr. 112/1995 nu au fost respectate, precum şi faptul că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 impun examinarea aceloraşi condiţii legale, pentru a determina dacă este vorba despre un contract încheiat cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în mod greşit prima instanţă nu a dat eficienţă juridică puterii de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti. În condiţiile în care s-a statuat prin această hotărâre, în mod definitiv şi irevocabil, faptul că anumite cerinţe prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt îndeplinite, orice analiză a acestora apare ca fiind inutilă, neputând duce la un rezultat care să contrazică cele deja intrate în puterea lucrului judecat.
De asemenea, trebuie avut în vedere că intră în puterea lucrului judecat nu numai cele statuate prin dispozitiv, ci şi considerentele care explică dispozitivul şi care susţin în mod necesar soluţia consacrată în dispozitiv. Puterea de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătoreşti, care este ataşat în principal dispozitivului, dar care se extinde şi asupra considerentelor, sub rezerva îndeplinirii cumulative a condiţiilor anterior arătate.
Contrar susţinerilor apelantului, buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători nu este o condiţie prevăzută de art. 50 din Legea nr. 10/2001 pentru obţinerea preţului de piaţă. Textul menţionat se referă la respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare, cerinţele de valabilitate fiind reglementate de dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, printre care nu se regăseşte şi condiţia bunei-credinţe.
Prevederile Legii nr. 112/1995 reglementau procedura de cumpărare a imobilelor ce intrau sub incidenţa acestui act normativ, stabilind în detaliu cerinţele ce trebuiau îndeplinite pentru a fi posibilă, din punct de vedere legal, achiziţionarea lor. Astfel, dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 recunoşteau dreptul chiriaşilor, care erau titularii contractului de închiriere, de a dobândi, prin cumpărare, apartamentele care nu erau supuse restituirii în natură către foştii proprietari sau moştenitorii acestora, cu condiţia ca aceştia (chiriaşii) sau membrii lor de familie, aşa cum sunt definiţi de prevederile legale, să nu fi înstrăinat o locuinţă proprietate personală, după data de 01 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu.
De asemenea, dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 112/1995 statuează că sunt exceptate de vânzare apartamentele care, la data intrării în vigoare a legii, beneficiază de dotări speciale, cum ar fi piscină, saună, seră, cramă, bar, vinotecă sau cameră frigorifică sau care au avut destinaţia de case de oaspeţi, de protocol, precum şi cele folosite de foştii sau actualii demnitari.
Prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995 impun şi condiţia formulării cererii de cumpărare de către chiriaşi după expirarea termenului de 6 luni, prevăzut de art. 14, în favoarea foştilor proprietari, pentru depunerea cererilor de acordare a măsurilor reparatorii reglementate de această lege.
Coroborând aceste dispoziţii legale şi având în vedere că legiuitorul a permis numai cumpărarea apartamentelor care nu sunt supuse restituirii în natură, urmează a se aprecia că intenţia legiuitorului a fost de a impune ca soluţionarea cererilor de cumpărare să se realizeze după rezolvarea prealabilă a cererilor formulate de persoanele îndreptăţite, deoarece numai după acest moment se poate stabili dacă imobilul este sau nu preluat cu titlu, conform dispoziţiilor legale în vigoare la data examinării cererii de retrocedare, precum şi dacă imobilul se restituie sau nu în natură persoanelor îndreptăţite.
Acestea sunt cerinţele de validitate ce trebuie cumulativ îndeplinite pentru a putea reţine că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi, pe cale de consecinţă, aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001.
Trebuie observat că legiuitorul nu face referire la instituţia bunei-credinţe nici în cuprinsul Legii nr. 112/1995, care reglementează condiţiile ce se impun a fi îndeplinite pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare, şi nici în cuprinsul Legii nr. 10/2001, care reglementează condiţiile de despăgubire a foştilor chiriaşi, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995 şi care au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, fie prin constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, fie prin admiterea acţiunii în revendicare promovate de fostul proprietar sau moştenitorii acestuia.
Fiind sesizate cu acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare prin care foştii chiriaşi au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor în care locuiau, potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, instanţele de judecată au analizat existenţa bunei-credinţe în persoana fostului chiriaş, făcând aplicarea unei excepţii (dobânditorul cu titlu oneros şi de bună-credinţă păstrează bunul) de la cel de-al treilea principiu care guvernează efectele nulităţii şi care stabileşte că anularea actului iniţial atrage şi anularea actului subsecvent. În ipoteza în care s-a reţinut buna-credinţă a foştilor chiriaşi, contractul de vânzare-cumpărare a fost menţinut în fiinţă, iar in caz contrar, s-a constatat nulitatea actului de înstrăinare.
Aşa cum rezultă din prevederile art. 50 alin. (2) şi (21) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul face distincţie între situaţia chiriaşilor ale căror contracte au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, care au dreptul să primească preţul de piaţă al imobilului, şi situaţia chiriaşilor ale căror contracte au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cărora le este recunoscut dreptul doar la preţul reactualizat. Pe cale de consecinţă, existenţa sau inexistenţa bunei-credinţe a chiriaşului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, impunându-se o examinare a tuturor cerinţelor prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare.
În concluzie, făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la speţa de faţă şi reţinând că prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a statuat că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză, Curtea a apreciat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor legii anterior menţionate, ceea ce atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamanţi sunt îndreptăţiţi la preţul reactualizat şi nu la valoarea de circulaţie.
Decizia Curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanţi, care au criticat-o pentru următoarele motive:
1. Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Astfel, instanţa de apel reţine, pe de o parte, că nu s-a constatat prin vreo hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă reaua-credinţă a chiriaşilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul în litigiu, iar, pe de altă parte, că la încheierea acestui contract au fost încălcate prevederile Legii nr. 112/1995, fără însă a arăta condiţia sau condiţiile care nu au fost respectate şi care atrag constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 1996.
Dimpotrivă, la contractare au fost îndeplinite toate condiţiile cerute de Legea nr. 112/1995 şi anume: cererea de cumpărare a fost făcută după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de Legea nr. 112/1995; cumpărătorii locuiau în imobil în calitate de chiriaşi; aceştia nu înstrăinaseră anterior o altă locuinţă; imobilul făcea parte din categoria celor supuse dispoziţiilor legii, nefiind exceptat de la vânzare.
Este adevărat că prin decizia civilă nr. 3683/2001 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, s-a constatat reaua-credinţă a vânzătorului Municipiul Bucureşti, dar acest lucru nu este imputabil cumpărătorilor, faţă de care a operat aparenţa de drept a vânzătorului, ca proprietar al imobilului respectiv.
2. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 112/1995 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Reţinând că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, faţă de statuarea, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, asupra preluării imobilului în litigiu fără titlu valabil, instanţa de apel nu face altceva decât să adauge la lege, întrucât nicăieri în cuprinsul Legii nr. 112/1995, o atare cerinţă de valabilitate a contractelor încheiate în temeiul său nu există. Existenţa sau nu a tuturor condiţiilor de valabilitate a contractului trebuie analizată în raport de prevederile legale în vigoare la momentul încheierii contractului şi nu raportat la eventualele modificări ale legislaţiei ulterioare acestui moment, deoarece şi buna-credinţă se raportează la acel moment şi nu la unul ulterior.
Buna sau reaua-credinţă a cumpărătorilor este nerelevantă pentru instanţa de apel, care apreciază că acest lucru nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, important fiind dacă preluarea imobilului de către stat s-a realizat cu sau fără titlu valabil, cu consecinţa aplicării pentru cei cărora li s-au anulat contractele de vânzare-cumpărare a distincţiilor prevăzute de art. 50 alin. (2) şi alin. (21) din Legea nr. 10/2001.
În momentul formulării cererii de cumpărare a imobilului şi ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătorii nu fuseseră notificaţi de proprietara imobilului, B.M.G., nici asupra intenţiei de revendicare a apartamentului şi nici asupra eventualei preluări abuzive de către stat a imobilului menţionat.
În concluzie, recurenţii au solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului pârâtului, ca nefondat.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Contrar susţinerilor recurenţilor, nu există nicio contradicţie în argumentaţia folosită de instanţa de apel în fundamentarea soluţiei pronunţate, respectiv între argumentul potrivit căruia nu s-a reţinut prin hotărâre judecătorească reaua-credinţă a chiriaşilor cumpărători la momentul încheierii contractului în baza Legii nr. 112/1995 şi cel în sensul că la încheierea acestui contract au fost încălcate prevederile Legii nr. 112/1995.
Nu doar reaua-credinţă a chiriaşilor cumpărători semnifică eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, având această semnificaţie şi încheierea contractului pentru un imobil preluat de stat fără titlu valabil, întrucât numai imobilele preluate cu titlu valabil fac obiectul Legii nr. 112/1995, sens în care sunt dispoziţiile exprese ale art. 1 alin. (1) din acest act normativ.
Or, tocmai pe această încălcare şi-a fundamentat instanţa de apel soluţia pronunţată, astfel că nu se poate susţine că reţinând lipsa relei-credinţe a chiriaşilor cumpărători, instanţa nu mai putea reţine încheierea contractului cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cum greşit pretind recurenţii.
În consecinţă, criticile vizând motivarea contradictorie a hotărârii recurate nu sunt fondate şi, ca atare, cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu devine operant în speţă.
2. Recurenţii contestă concluzia instanţei de apel, în sensul că încheierea contractului lor de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în fundamentarea căreia a avut în vedere statuarea, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, asupra preluării imobilului în litigiu fără titlu valabil, susţinând că astfel instanţa a adăugat la lege, întrucât nicăieri în cuprinsul Legii nr. 112/1995 nu există o atare cerinţă de valabilitate a contractelor încheiate în temeiul său.
După cum s-a arătat deja, Legea nr. 112/1995 îşi defineşte obiectul de reglementare în art. 1 alin. (1), ca fiind dat de „imobilele cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 06 martie 1945, cu titlu (...)”.
Acestea sunt imobilele pentru care, conform art. 1 alin. (1) şi 2 din Legea nr. 112/1995, foştii proprietari sau moştenitorii lor puteau beneficia de măsurile reparatorii ale acestui act normativ.
Art. 9 alin. (1) din aceeaşi lege, prevede că, „chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14 (termenul de depunere a cererilor de restituire de către persoanele îndreptăţite - s.n.), pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului.”
Interpretarea sistematică a art. 1 şi art. 9 alin. (1) conduce la concluzia că, întrucât obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995 îl constituie numai imobilele cu destinaţia de locuinţă preluate de stat sau de alte persoane juridice cu titlu, numai acestea pot fi înstrăinate către chiriaşi, în măsura în care nu se restituie în natură persoanelor îndreptăţite.
Ca atare, contrar susţinerilor recurenţilor, condiţia ca obiectul contactului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 să fie un imobil preluat cu titlu, rezultă din cuprinsul Legii nr. 112/1995, astfel că neîndeplinirea ei echivalează cu încheierea contractului cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cum corect a reţinut instanţa de apel cu trimitere la sentinţa civilă nr. 3991 din 03 mai 1996 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
Prin această sentinţă, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului litigios şi s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fosta proprietară, numita B.M.G., reţinându-se în considerente că, fiind aplicat unor persoane exceptate de la naţionalizare, actul de preluare, respectiv Decretul nr. 92/1950, nu constituie un titlu valabil pentru stat şi că Legea nr. 112/1995 nu este incidenţă imobilului litigios, întrucât se aplică numai imobilelor cu destinaţia de locuinţă, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 06 martie 1945, cu titlu.
Faptul că în hotărârea irevocabilă de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul în litigiu, decizia civilă nr. 3683 din 14 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a reţinut ca unic motiv de nevalabilitate a contractului reaua-credinţă a vânzătorului, fără a se analiza şi poziţia subiectivă a chiriaşilor cumpărători, nu înseamnă că actul de dobândire al recurenţilor a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi că astfel sunt întrunite cerinţele art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru ca aceştia să obţină restituirea preţului de piaţă al imobilului, cum eronat se pretinde prin motivele de recurs.
Aceasta deoarece, aşa cum s-a arătat mai-sus, prin sentinţa civilă nr. 3991 din 03 mai 1996 a Judecătoriei Sectorului 2, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care s-a soluţionat acţiunea în revendicare a fostului proprietar, s-a analizat valabilitatea titlului statului şi incidenţa Legii nr. 112/1995 cu privire la imobilul litigios, stabilindu-se cu putere de lucru judecat că titlul statului nu este valabil şi că Legea nr. 112/1995 nu este incidenţă imobilului litigios, faţă de preluarea lui către stat fără titlu valabil. Pe cale de consecinţă, în mod legal Curtea de apel a dat eficienţă juridică puterii de lucru judecat a acestei din urmă hotărâri irevocabile, în raport de care a reţinut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul litigios s-a făcut cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, mai exact a art. 1 alin. (1).
Or, în ipoteza din speţă, aceea a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cumpărătorii nu sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă [preţ care se restituie doar în cazul contractelor desfiinţate, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, conform art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001], ci doar la restituirea preţului actualizat plătit, conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Deşi instanţa de apel a reţinut, în mod corect, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu a făcut, însă, aplicarea lor, ceea ce s-ar fi impus, reprezentând o admitere parţială a pretenţiilor reclamanţilor.
În concluzie, nelegalitatea hotărârii recurate urmează a se reţine exclusiv din perspectiva neaplicării, la speţă, a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în care se încadrează situaţia reclamanţilor.
Aşa fiind, în aceste limite se impune reformarea deciziei recurate, sens în care, în baza art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamanţilor şi va modifica în parte decizia recurată.
Astfel, va schimba în parte sentinţa de fond şi va obliga pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamanţilor preţul din contractul de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1996, respectiv suma de 26.144.823 ROL, reactualizată conform ratei inflaţiei la data plăţii.
Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei, referitoare la admiterea apelului pârâtului, şi sentinţei, referitoare la admiterea în parte a acţiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii P.F. şi P.A. împotriva deciziei civile nr. 386 A din 07 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că schimbă în parte sentinţa civilă nr. 1092 din 14 septembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Obligă pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamanţilor preţul din contractul de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1996, respectiv suma de 26.144.823 ROL, reactualizată conform ratei inflaţiei la data plăţii.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată îri şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4001/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4009/2012. Civil → |
|---|
