ICCJ. Decizia nr. 3975/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3975/2012
Dosar nr. 5061/118/2010
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa la data de 23 aprilie 2010, reclamantul M.U. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurilor administrative abuzive la care a fost supus autorul său, M.S., şi să fie obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri în sumă de 2.000.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de autorul său ca urmare a condamnării la o pedeapsă de 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii, pentru crima de înaltă trădare, prin sentinţa penală nr. 1290 din 24 noiembrie 1953.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 221/2009, art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 998-999 C. civ.
La data de 01 iunie 2010, sora reclamantului, A.A., a formulat o cerere de intervenţie în interes propriu, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Constanţa, în considerarea dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 221/2009, solicitând obligarea acestuia la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a condamnării politice a tatălui M.S., decedat în Penitenciarul Gherla.
În temeiul dispoziţiilor art. 49 alin. (2) şi art. 52 C. proc. civ., a fost admisă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta A.A.
Prin sentinţa civilă nr. 998 din 01 iulie 2010, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea şi cererea de intervenţie şi a obligat pârâtul la plata despăgubirilor în sumă 1.000.000 euro în echivalent în RON la data efectuării plăţii pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare de către M.S.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa penală nr. 1290 din 24 noiembrie 1953 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, autorul reclamantului şi al intervenientei A.A., numitul M.S., arestat la data de 04 august 1952, a fost condamnat la pedeapsa de 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii, pentru crima de înaltă trădare.
Conform adresei din 26 noiembrie 1990 emisă de către Ministerul de Interne - Direcţia Secretariat, la data de 12 mai 1963, autorul M.S. a decedat în Penitenciarul Gherla, decesul fiind înregistrat la Sfatul Popular al oraşului Gherla.
S-a mai reţinut că reclamantul M.U. şi intervenienta A.A. nu au beneficiat şi nu au primit despăgubiri materiale acordate conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 214/1999, modificată şi completată prin Legea nr. 568/2001, Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2000, precum şi Decretului-Lege nr. 118/1990.
Sub aspectul daunelor pretinse instanţa a apreciat că suma de 1.000.000 euro ar fi în măsură să atenueze suferinţa din trecut şi să asigure descendenţilor, reclamantul M.U. şi intervenienta A.A. o despăgubire echitabilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Constanţa, care a susţinut că hotărârea este nelegală pentru că, prin necomunicarea cererii de intervenţie formulată la prima instanţă, le-a fost încălcat dreptul la apărare, că potrivit O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, legiuitorul a stabilit o limită maximă de 5.000 euro ce poate fi acordată cu titlu de despăgubiri pentru descendenţii de gradul I şi că acţiunea nu este întemeiată în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada condamnării autorului său în temeiul art. 209 C. pen. al României din anul 1936, la dosar fiind depusă o simplă adresă, în copie necertificată, care nu poate reprezenta dovada condamnării.
Instanţa a pus în discuţia părţilor problema încetării efectelor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, conform art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Prin decizia nr. 122 C din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă, asigurări sociale, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins acţiunea principală şi cererea de intervenţie în interes propriu.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut că apelul vizează legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, dar, în cauză, se pune problema încetării efectelor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 conform art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, modificată, în urma exercitării controlului de constituţionalitate, în cadrul soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate.
Legea nr. 221/2009 a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999 şi Legea nr. 214/1999 cu privire la compensaţiile de ordin material acordate de Statul Român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Legea nr. 221/2009 a consfinţit cu privire la vocaţia de a pretinde anumite „compensaţii morale”, pentru acele situaţii în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus citate nu configurau o suficientă satisfacţie pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.
Rolul Legii nr. 221/2009 a fost, aşadar, acela de a acoperi acele situaţii în care compensaţia deja acordată celor definiţi prin lege ca fiind victime nu a putut fi privită ca o satisfacţie suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensaţie prin actele normative deja în vigoare.
Lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
S-a reţinut că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate.
În speţă, reclamanţii au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării tatălui lor, M.S., la pedeapsa de 15 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru crima de înaltă trădare.
Situaţia descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferinţele tatălui lor, pentru că în acord cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală şi la care s-a referit şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive.
În concret, Curtea Constituţională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul şi legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămaţi de condamnarea cu caracter politic, compensaţiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării şi descendenţii lor până la gradul II.
Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voinţa legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv şi, prin urmare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii - neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experienţa tristă a perioadei comuniste.
Pe de altă parte, faptul că defunctul nu a beneficiat de despăgubiri în timpul vieţii nu conferă fiului şi fiicei sale calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.
Pe de altă parte se reţine că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenţia, - în speţă, de a repara prejudicii cauzate de fostul regim comunist, anterior ratificării Convenţiei Europene de către România (Cauza Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39050/1997).
Curtea Europeană a reamintit constant că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, decât în măsura în care deciziile pe care le încriminează se raportează la „bunurile” sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de „bunuri” poate acoperi atât bunuri actuale, cât şi valori patrimoniale inclusiv creanţele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puţin „speranţa legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de proprietate (Cratzinger şi Cratzingerova împotriva Republicii Cehe (nr. 39794/1998, C.E.D.O. 2002-VII; cauza Athanasiu şi alţii împotriva României (cererile nr. 30767/2005 şi nr. 33800/206; decizia din 12 octombrie 2010).
În cazul în care interesul patrimonial în cauză este de natura unei creanţe, nu poate fi interpretat ca „valoare patrimonială” decât numai în cazul în care are o bază suficientă în dreptul intern. Curtea Europeană a apreciat că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie a interesului patrimonial se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale, din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României).
În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la apărare al pârâtului Statul Român prin necomunicarea cererii de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta A.A., s-a reţinut că această critică nu este întemeiată. Împrejurarea că prima instanţă a luat în discuţie admisibilitatea cererii de intervenţie, potrivit art. 52 alin. (1) C. proc. civ. şi la acelaşi termen a analizat pe fond cererea de intervenţie nu a fost de natură să-i producă pârâtului vreo vătămare câtă vreme cererea de intervenţie nu a presupus analiza altor elemente decât cele cu care reclamantul învestise deja instanţa, atât reclamantul, cât şi intervenienta solicitând despăgubiri morale de pe urma autorului lor, condamnat politic.
Împotriva acestei decizii reclamantul şi intervenienta au formulat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând în esenţă că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu se aplică în speţă, având efecte pentru viitor.
Recursurile nu sunt fondate.
Sub un prim aspect se constată că intervenienta invocă formal dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., fără a dezvolta critici încadrabile în conţinutul acestor texte de lege.
Cât priveşte criticile comune încadrate în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se reţin următoarele:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii art. citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul M.U. şi intervenienta A.A. împotriva deciziei civile nr. 122 C din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3959/2012. Civil. Legea 10/2001. Revendicare... | ICCJ. Decizia nr. 3980/2012. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs → |
|---|
