ICCJ. Decizia nr. 4017/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4017/2012
Dosar nr. 7498/3/2010
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 10 februarie 2010 reclamanta P.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 Euro daune morale pentru măsura administrativă cu caracter politic luată împotriva sa, constând în dislocarea din zona Frontierei de Vest în Dobrogea în baza Deciziei MAI nr. 200/1951 şi stabilirea de domiciliu obligatoriu.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, prin sentinţa nr. 1649 din 29 octombrie 2010 a admis acţiunea în parte şi a obligat pârâtul la plata sumei de 6000 Euro, contravaloarea prejudiciu moral.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că situaţia reclamantei se încadrează în dispoz. art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 şi prin raportare la art. 5 alin. (1) lit. a) a statuat asupra daunelor morale datorate de pârât în cuantumul stabilit prin dispozitivul sentinţei.
Împotriva sentinţei au formulat apel reclamanta, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Reclamanta P.D. s-a arătat nemulţumită de evaluarea daunelor morale, considerând suma acordată prea mică în raport de prejudiciu suferit.
Pârâtul şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti au invocat lipsa de temei legal a acţiunii ca efect al deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, primul criticând şi cuantumul prea mare al despăgubirilor acordate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin decizia nr. 500 A din 12 mai 2011, în majoritate, a respins apelurile, ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel, în esenţă, a reţinut că dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin decizia nr. 1358/2010 dar că această decizie nu îşi produce efecte în cauză, întrucât la data publicării sale în Monitorul Oficial fusese deja pronunţată de prima instanţă o hotărâre, iar reclamanta are un drept de creanţă câştigat şi dreptul la un proces echitabil.
Curtea, considerând că dă eficientă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, a menţinut cuantumul despăgubirilor acordate în prima instanţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în temeiul dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. formulând o critică comună şi arătând că motivarea instanţei de apel nu este legală întrucât decizia definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice declarate neconstituţionale, acţiunea reclamantei fiind lipsită de temei juridic.
Au susţinut că la data soluţionării apelului nu mai exista cadru legal pentru acordarea despăgubirilor morale în condiţiile fostei litere a de la art. 5 alin. (1) nici pentru condamnări politice nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, astfel încât Curtea de Apel trebuia să constate că pretenţiile reclamantei nu pot fi primite.
La termenul de dezbateri din data de 1 iunie 2012 Înalta Curte a pus în discuţia părţilor incidenţa în speţă a soluţiei pronunţate de Înalta Curte în recursul în interesul legii, privind efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, respectiv decizia nr. 12/2011.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate în baza lor şi dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii, critica în acest sens fiind fondată.
Este de necontestat că măsura administrativă a dislocării într-o altă localitate luată împotriva recurentei i-a generat prejudicii de netăgăduit şi că aceasta, în baza textului iniţial al legii era îndreptăţită la a primi daune morale pentru prejudiciul creat [făcând aplicarea art. 3 lit. e), raportat la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.221/2009].
Cu toate acestea, chiar dacă la data promovării acţiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
In speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titularul unui „bun"; susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
În acest context al analizei, se reţine că ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care (în compunerea prevăzută de art. 330 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale Europene, nu i le legitimează";.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât admiterea recursurilor formulate în cauză de pârât şi Ministerul Public şi, pe fond, respingerea acţiunii, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate în cauză, va modifica în partea decizie recurată, va admite apelurile pârâtului şi Ministerului Public, va schimba sentinţa apelată în sensul că va respinge în totalitate acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 500 A din 12 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Modifică în parte decizia recurată.
Admite apelurile declarate de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1649 din 29 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă.
Schimbă în tot sentinţa apelată în sensul că respinge în totalitatea acţiunea, ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4004/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4020/2012. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
