ICCJ. Decizia nr. 4039/2012. Civil. Pretenţii. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4039/2012

Dosar nr. 943/85/2010

Şedinţa publică din 1 iunie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată la data de 27 mai 2012 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 1972/85/2008, reclamanta Universitatea B.B. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând obligarea acestuia la plata unei despăgubiri echitabile, indexate cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective, pentru apartamentele preluate abuziv şi înstrăinate din imobilul situat în Sibiu.

Prin sentinţa civilă nr. 1015 din 28 octombrie 2008, Tribunalul Sibiu, secţia civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, cu consecinţa respingerii acţiunii.

Calificând acţiunea ca fiind una personală, de acordare de despăgubiri, prescriptibilă în termenul general de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, Tribunalul a concluzionat că termenul de prescripţie curge de la data epuizării procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv data de 16 mai 2005, astfel că acţiunea introdusă la 27 mai 2008 este prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 15/A din 06 februarie 2009, Curtea de Apel Alba lulia, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei sus-menţionate, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, reţinând că acţiunea dedusă judecăţii nu este prescrisă.

Astfel, dispoziţia din 18 februarie 2003 a Primarului municipiului Sibiu a fost atacată în justiţie, iar hotărârea asupra contestaţiei a rămas irevocabilă la data de 19 mai 2005, prin decizia nr. 4136 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Raportat la data de 19 mai 2005, prezenta acţiune formulată la 27 mai 2008 nu este prescrisă, deoarece cursul prescripţiei a fost întrerupt prin adresa din 03 octombrie 2006 a Consiliului Local al municipiului Sibiu, comunicată reclamantei la data de 10 octombrie 2006, prin care aceasta era invitată să se prezinte în vederea predării-primirii imobilului în litigiu. Adresa semnificând un act de recunoaştere a pretenţiilor reclamantei, are efecte întreruptive de prescripţie.

Prin decizia nr. 8290 din 14 octombrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins recursul declarat de pârât împotriva deciziei Curţii de apel, pentru următoarele considerente:

Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Prin adresa din 02 februarie 2006, Primăria municipiului Sibiu, prin Serviciul Public pentru Administrarea Fondului Locativ, a comunicat reclamantei că din apartamentele acesteia, preluate abuziv de Statul Român, municipalitatea mai deţine patru apartamente, iar prin adresa din 03 octombrie 2006, comunicată reclamantei la data de 10 ocotombrie 2006, Consiliul Local al municipiului Sibiu a înştiinţat-o să se prezinte în vederea preluării lor. Aşadar, la data de 02 februarie 2006 reclamanta a cunoscut existenţa pagubei aferente apartamentelor vândute chiriaşilor.

Prin sentinţa civilă nr. 263 din 12 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Sibiu, după un întreg ciclu procesual - fond şi recurs - în care Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale, s-a stabilit irevocabil că răspunderea pentru vânzarea imobilelor preluate abuziv în 1945 de la Universitate cade în sarcina Statului Român, deoarece preluarea de către stat s-a făcut fără un titlu valabil, iar bunurile astfel preluate nu fac parte în temeiul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale.

Prin vânzarea unui bun în privinţa căruia statul nu a avut calitatea de proprietar, vânzătorul şi-a mărit patrimoniul său pe seama patrimoniului adevăratului proprietar, fără existenţa vreunui temei. Faptul că vânzarea s-a înfăptuit de stat prin unitatea administrativ-teritorială rămâne fără relevanţă, devreme ce banii proveniţi din vânzare au fost viraţi bugetului de stat.

În concluzie, în speţă, prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei a început să curgă de la 12 aprilie 2007, dată la care cele două condiţii prevăzute de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 au fost îndeplinite, astfel că acţiunea formulată la 27 mai 2008, prin care Universitatea B.B. a solicitat despăgubiri pentru preluarea abuzivă de către Statul Român a apartamentelor ce i-au aparţinut, nu este prescrisă.

În speţă, adresa din 03 octombrie 2006 a Consiliului Local al municipiului Sibiu nu are efecte întreruptive de prescripţie, pentru că actul de recunoaştere nu vine din partea celui în favoarea căruia curge prescripţia, iar recunoaşterea vizează alte apartamente, cele restituite în natură, nu cele a căror contravaloare este cerută. Aşa fiind, motivarea instanţei de apel este deficitară, însă soluţia de desfiinţare a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond este corectă pentru considerentul că termenul de prescripţie a început opereze, în temeiul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, de la data de 12 aprilie 2007, când reclamanta a luat cunoştinţă de cel chemat să răspundă pentru repararea prejudiciului de a cărui existenţă a aflat la data de 02 februarie 2006, prin adresa Consiliului Local al municipiului Sibiu.

În rejudecare, Tribunalul Sibiu, secţia civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1044 din 26 octombrie 2010, prin care a admis acţiunea şi a dispus obligarea pârâtului să plătească reclamantei suma de 1.501.000 RON, reprezentând despăgubiri la valoarea de circulaţie pentru apartamentele nr. 1, 2, 4, 5, 6, 8, 9, 11 şi 13, situate în imobilul din Sibiu, precum şi suma de 6.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În considerentele acestei sentinţe, s-a reţinut că pârâtul a invocat din nou, prin întâmpinare, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pe care, însă, Tribunalul nu a mai luat-o în discuţie, deoarece a fost soluţionată irevocabil prin deciziile instanţelor de control judiciar.

Pârâtul a invocat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pe care Tribunalul a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, sens în care a reţinut că reclamanta este o instituţie publică, iar bunurile preluate de stat de la aceste persoane juridice nu fac obiectul legii speciale de restituire nr. 10/2001. Ca urmare, în speţă nu se aplică legea specială şi nici decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu a fost proprietatea Universităţii R.F. din Cluj-Napoca, cu titlu de cumpărare din 1943, fiind apoi preluat de Statul Român în temeiul H.C.M. nr. 8/1960 şi dat în administrare operativă Consiliului Popular al municipiului Sibiu, prin I.L.L. Sibiu.

Administratorul imobilului l-a închiriat unor persoane fizice care, ulterior, au cumpărat apartamentele în care locuiau cu chirie.

Prin sentinţa civilă nr. 2346 din 04 aprilie 2001, Judecătoria Sibiu a constatat că reclamanta Universitatea B.B. din Cluj-Napoca este succesoarea în drepturi a fostei proprietare, că imobilul a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român şi nulitatea încheierii de intabulare din 1974 prin care s-a intabulat Statul Român. Prin aceeaşi sentinţă s-a respins cererea de restituire în natură, reţinându-se buna-credinţă a cumpărătorilor. Sentinţa a rămas irevocabilă.

În anul 2006, pe baza sentinţei nr. 1139/2006 a Tribunalului Cluj, Municipiul Sibiu a retrocedat reclamantei apartamentele 3, 7, 10 şi 12 din imobil, apartamente ce au rămas în proprietatea statului.

Pentru apartamentele 1, 2, 4, 5, 6, 8, 9, 11 şi 13, reclamanta solicită despăgubiri echitabile, întrucât acestea au fost înstrăinate către chiriaşi şi nu se mai pot restitui.

Având în vedere practica Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Atanasiu contra României, Străin şi alţii contra României etc.), Tribunalul a constatat că reclamanta are un bun în sensul Convenţiei, întrucât există o hotărâre irevocabilă ce recunoaşte caracterul nelegal al preluării la stat, dar şi o retrocedare parţială. Ca urmare, imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunurilor sale vândute unor terţi, împreună cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului său, drept garantat de art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Întrucât reclamanta nu are posibilitatea de a urma procedura specială, Tribunalul a conchis că singura cale deschisă acesteia este cea a dreptului comun şi că pentru a nu i se încălca dreptul de proprietate, acţiunea este întemeiată şi se impune a fi admisă. Cât priveşte valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru apartamentele preluate abuziv de stat, aceasta este cea stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

La data de 03 ianuarie 2011, reclamanta a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale sau de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 1044/2010, solicitând obligarea pârâtului la plata despăgubirilor indexate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 228 din 28 februarie 2011, Tribunalul Sibiu, secţia civilă, a admis această cerere şi a dispus completarea sentinţei civile nr. 1044 din 26 octombrie 2010, în sensul că pârâtul va fi obligat să plătească reclamantei despăgubirile stabilite, indexate cu indicele de inflaţie de la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 1044/2010 şi până la data plăţii efective.

Calificând cererea reclamantei drept o cerere de completare a dispozitivului hotărârii, Tribunalul a apreciat că aceasta întruneşte cerinţele art. 2811 C. proc. civ., întrucât instanţa a omis să se pronunţe asupra acestei cereri accesorii cererii principale.

Cererea este întemeiată, în condiţiile în care moneda suferă o fluctuaţie continuă (în principal în sensul deprecierii), astfel că despăgubirea reclamantei, pentru a fi efectivă, se impune a fi indexată până la plata efectivă, indexarea se va acorda de la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 1044/2010, întrucât doar la acea dată obligaţia de plată a despăgubirii devine executorie.

Împotriva ambelor hotărâri pronunţate de Tribunal a declarat apel, în termen legal, pârâtul.

Prin decizia nr. 122 din 13 mai 2011, Curtea de Apel Alba, secţia civilă, a respins apelurile pârâtului, sens în care a reţinut următoarele:

Critica referitoare la prescripţia dreptului la acţiune nu poate fi primită, fiind soluţionată irevocabil în primul ciclu procesual al cauzei. Astfel, în primul ciclu procesual, instanţa de fond a apreciat acţiunea ca fiind prescrisă, iar această soluţie a fost cenzurată în căile de atac, atât instanţa de apel, cât şi cea de recurs considerând că reclamanta a formulat acţiunea înăuntrul termenului de prescripţie. Instanţele de control judiciar au stabilit că, raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie a început să curgă de la dată de 12 aprilie 2007, astfel că acest termen nu era împlinit la data introducerii acţiunii.

Critica în discuţie tinde astfel să readucă în discuţie problema prescripţiei dreptului material la acţiune, care însă în rejudecare nu poate fi reanalizată, pentru că aceasta ar însemna nesocotirea deciziei de casare, obligatorie pentru judecătorii fondului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Nici criticile referitoare la inadmisibilitatea acţiunii nu pot fi primite. Este de necontestat că reclamanta este o persoană juridică cu capacitate de exerciţiu, ceea ce înseamnă că este subiect de drepturi şi obligaţii şi are un patrimoniu propriu.

Reclamanta este succesoarea în drepturi a Universităţii R.F. Cluj-Napoca, care a avut în proprietate imobilul în litigiu, preluat ulterior fără titlu valabil de Statul Român.

Ca urmare, reclamanta a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra acestui imobil, astfel că justifică legitimare procesuală activă în promovarea acţiunii de faţă, neavând calitate de persoană îndreptăţită în accepţiunea Legii nr. 10/2001, fapt ce atrage inaplicabilitatea dispoziţiilor acestei legi în cauză, ci a normelor de drept comun, pe care prezenta acţiune a şi fost întemeiată.

Excepţia de necompetenţă este nefondată. Astfel, acţiunea formulată de reclamantă este una în despăgubiri, al cărei obiect are o valoare de peste 500.000 RON. Ca urmare, faţă de prevederile art. 2 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., această cerere revine spre competentă soluţionare în primă instanţă secţiei civile a Tribunalului Sibiu, aşa cum corect a fost soluţionată.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul, care a formulat următoarele critici:

1. Acţiunea reclamantei este tardivă, având în vedere dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 coroborat cu dispoziţiile din Legea nr. 10/2001. Dreptul la acţiune se stinge prin prescripţie şi începe să curgă la data când persoana păgubită a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi persoana care răspunde de ea.

În speţă, termenul de prescripţie a început să curgă la data la care a încetat cauza care a împiedicat-o pe reclamantă să conteste măsura considerată ca fiind ilegală, această dată fiind 18 februarie 2003 şi nu data de 19 mai 2005, cum în mod eronat au reţinut instanţele inferioare în grad, respectiv data la care Primăria municipiului Sibiu a respins notificarea reclamantei prin dispoziţia din 18 februarie 2003.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, neexercitarea dreptului la acţiune de către reclamantă, în termenul legal, atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

Mai mult decât atât, legiuitorul a repus în drepturi pe foştii proprietarii ai imobilelor preluate în mod abuziv, astfel că după anul 1989 au fost consacrate proceduri speciale în vederea obţinerii de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 1945-1989. Această consacrare a avut drept scop însăşi „crearea unei securităţi şi stabilităţi a circuitului civil, pentru a se soluţiona şi rezolva definitiv problema retrocedării proprietăţilor în România”, tocmai pentru a se evita prelungirea la nesfârşit a termenului înăuntrul căruia foştii proprietari puteau efectua demersuri în vederea restituirii imobilelor.

Până la apariţia Legii nr. 10/2001, singura modalitate de a obţine măsuri reparatorii a fost acţiunea în justiţie întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., jurisprudenţa fiind unanimă în sensul admiterii unor astfel de acţiuni, în lipsa unui act normativ de reparaţie.

La data de 14 februarie 2001 a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, care a impus urmarea unei proceduri administrative obligatorii şi care a instituit un termen imperativ, de 12 luni, pentru depunerea cererilor de reparaţie.

Reclamanta a îndeplinit procedura administrativă prealabilă şi obligatorie, formulând notificarea prevăzută de lege, ceea ce impunea urmarea acestei căi până la capăt. Or, reclamanta, în urma notificării, a primit dispoziţia din 18 februarie 2003 emisă de Municipiul Sibiu, astfel că dacă era nemulţumită de această dispoziţie, avea calea contestaţiei.

Dreptul la acţiune se stinge prin prescripţie în cazul faptelor ilicite, cum este şi situaţia preluărilor abuzive de imobile şi a vânzărilor ulterioare de către stat. În acest caz, prescripţia începe să curgă la data când persoana păgubită a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi persoana care răspunde de ea.

În situaţia preluărilor abuzive de imobile, păgubitul putea şi trebuia să cunoască paguba cauzată de la data de 22 decembrie 1989 (conform Decretului nr. 167/1958) şi de la data de 18 februarie 2003 (în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001), pe când reclamanta a promovat acţiunea abia la data de 02 martie 2010, cu mult peste termenul legal.

Reclamanta a cunoscut paguba la momentul modificării Legii nr. 10/2001 prin O.U.G. nr. 184/2002, respectiv la data când prin lege acesta a pierdut dreptul de a-şi recupera prejudiciul potrivit legii speciale, Universitatea fiind exclusă de la beneficiul legii.

Astfel, art. 1 din Decretul nr. 167/1958 prevede că „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.

Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.”

Art. 3 din acelaşi decret prevede că „Termenul prescripţiei este de 3 ani, iar în raporturile dintre organizaţiile socialiste, de 18 luni.”

Decizia recurată este criticabilă şi pentru faptul că reţine în mod eronat că termenul de prescripţie curge de la data de 12 aprilie 2007, întrucât toate demersurile efectuate de reclamantă până la aceea dată nu sunt opozabile pârâtului şi nu au ca efect întreruperea sau suspendarea termenului de prescripţie.

2. Acţiunea reclamantei este inadmisibilă.

Legea nr. 10/2001 este o lege specială, derogatorie de la prevederile dreptului comun în materie de revendicare imobiliară. Potrivit principiului „lex specialia, generalibus derogant”, între o normă specială şi o normă generală se aplică legea specială.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instituţiile publice nu au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul legii.

În aceste condiţii, dacă Universitatea B.B. nu are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, orice acţiune în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun este inadmisibilă.

În situaţia în care intenţia legiuitorului ar fi fost aceea de reglementare, pe viitor, a regimului juridic al imobilelor care au aparţinut instituţiilor publice, ar fi putut stipula expres acest lucru chiar în cuprinsul Legii nr. 10/2001, aşa cum a facut-o prin art. 8 alin. (2) pentru reglementarea regimului juridic al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase, facându-se trimitere la acte normative speciale care urmau să fie adoptate. Prin urmare, Legea nr. 10/2001 are în vedere numai restituirea bunurilor preluate abuziv de la persoane fizice şi juridice de drept privat. A considera altfel, ar însemna introducerea unor contrarietăţi de interese „statul versus statul”.

Deci, trebuie avut în vedere faptul că Universitatea B.B. este o instituţie publică, de stat, care are bunurile imobile în administrare şi nu în proprietate şi că aceasta există din bani publici, care îi sunt alocaţi anual prin legea bugetului de stat. Astfel, apare cu evidenţă că intenţia legiuitorului nu a fost aceea de stabilire de măsuri reparatorii în favoarea organelor şi instituţiilor de stat sau ale unităţilor administrativ-teritoriale şi nici a altor persoane juridice cu capital de stat.

3. Acţiunea reclamantei este netemeinică şi nelegală, având în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 184/2002, dispoziţii care prevăd că instituţiile publice nu au calitatea de persoane îndreptăţite să solicite măsuri reparatorii în baza acestei legi.

În mod greşit, instanţa a apreciat că dreptul reclamantei de a solicita despăgubiri este imprescriptibil, faţă de dispoziţiile art. 480-481 C. civ. şi ale art. 44 din Constituţie, şi a ajuns la concluzia că se impune obligarea statului la despăgubiri, luând în considerare prejudiciul suferit de reclamantă prin privarea acesteia de bunul său.

Pornind de la obiectul acţiunii civile, înseamnă că o altă condiţie pentru exercitarea acţiunii şi dobândirea calităţii de parte în procesul civil este „dreptul”.

Pentru a putea fi valorificat pe cale de acţiune, dreptul, la rândul lui, trebuie să respecte anumite cerinţe:

- să fie recunoscut şi ocrotit de lege, adică să nu intre în conţinutul unui raport juridic ilegal, care să contravină ordinii publice sau bunelor moravuri. Aceasta este însă o condiţie de fond a dreptului, nu de exerciţiu a acţiunii, astfel că instanţa sesizată cu o acţiune prin care se încearcă valorificarea unui asemenea drept o va respinge, ca şi în cazul în care constată că dreptul afirmat de reclamant nu există;

- să fie exercitat potrivit scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut de legi;

- să fie exercitat cu bună-credinţă;

- să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau unei condiţii suspensive. Există un moment pentru a acţiona. Înainte ca acest moment să apară este prea devreme, după ce acest moment s-a scurs este deja prea târziu, astfel încât cererea prematură/tardivă nu este admisibilă, pentru că dreptul de a acţiona nu s-a născut/s-a stins.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca tardivă, formulată de o persoană fără calitate procesuală, inadmisibilă, netemeinică şi nelegală.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neindicarea, în cererea de recurs, a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Este adevărat că art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, însă art. 306 alin. (3) C. proc. civ. prevede că această sancţiune nu operează dacă dezvoltarea criticilor formulate face posibilă încadrarea acestora într-unui din motivele prevăzute de art. 304.

Criticile formulate de recurent aduc în discuţie modul de aplicare a legii la speţă, astfel că recursul poate fi încadrat în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată, nu poate fi primită.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:

1. Criticile din cadrul primului motiv de recurs vizează prescripţia dreptului material la acţiune, or această chestiune a fost tranşată, în mod irevocabil, în primul ciclu procesual al cauzei, aşa încât ea nu mai putea fi repusă în discuţie în rejudecarea cauzei, după cum corect s-a reţinut şi prin decizia recurată.

Astfel, în primul ciclu procesual, pricina a fost soluţionată, în primă instanţă, pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, prin sentinţa civilă nr. 1015 din 28 octombrie 2008 a Tribunalului Sibiu reţinându-se că acţiunea dedusă judecăţii a fost formulată cu depăşirea termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, iar prin decizia civilă nr. 15/A din 06 februarie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, reţinând că acţiunea nu este prescrisă, operând o cauză de întrerupere a prescripţiei.

Recursul declarat de pârât împotriva deciziei din apel a fost respins, ca nefondat, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care prin decizia nr. 8290 din 14 octombrie 2009 a confirmat soluţia că acţiunea nu este prescrisă, cu substituirea motivării instanţei de apel, sens în care a reţinut că termenul de prescripţie a început să curgă, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, de la data de 12 aprilie 2007, când reclamanta a luat cunoştinţă de cel chemat să răspundă pentru repararea prejudiciului, de a cărui existenţă a aflat la data de 02 februarie 2006, prin adresa Consiliului Local al municipiului Sibiu.

Rezultă că, prin decizia din recursul din primul ciclu procesual al cauzei s-a tranşat, în mod irevocabil, chestiunea prescripţiei, statuându-se că acţiunea dedusă judecăţii nu este prescrisă, întrucât în conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie, aplicabil în cauză, a început să curgă de la data de 12 aprilie 2007.

Decizia din recurs fiind o hotărâre irevocabilă, ea se bucură de putere de lucru judecat, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 şi 1202 alin. (2) C. civ. vechi [texte în vigoare şi în prezent, conform art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 79/2011], iar ca efect al puterii de lucru judecat, o hotărâre irevocabilă este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre, aşa încât nu mai era posibilă reluarea judecăţii pe aspectul prescripţiei, în al doilea ciclu procesual.

Pe de altă parte, decizia din apel, de desfiinţare cu trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanţă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, este obligatorie pentru judecătorii fondului sub aspectul chestiunii de drept dezlegate, aceea a prescripţiei.

În consecinţă, în mod corect prin decizia recurată nu s-a reluat analiza prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel făcând trimitere la dezlegarea irevocabilă dată acestei chestiuni în primul ciclu procesual al cauzei.

În aceste condiţii, criticile din recurs privitoare la condiţiile în care operează prescripţia nu pot fi analizate, pe de o parte, pentru că nu au legătură cu argumentele pentru care instanţa de apel nu a primit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, astfel cum s-a arătat mai sus, iar, pe de altă parte, pentru că la reluarea judecăţii pe acest aspect se opune puterea de lucru judecat a hotărârilor date în căile de atac din primul ciclu procesual al cauzei.

2. Criticile referitoare la inadmisibilitatea acţiunii nu sunt fondate.

În speţă, instanţa a fost învestită cu o acţiune în despăgubiri de drept comun.

De altfel, natura juridică a acţiunii a fost stabilită în primul ciclu procesual al cauzei, încă de la fond acţiunea fiind calificată ca o acţiune în despăgubiri de drept comun şi tot astfel ea a fost analizată în căile de atac.

Cât priveşte legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, aceasta nu este Legea nr. 10/2001, cum eronat susţine recurentul, ci dreptul comun, reclamanta întemeindu-şi acţiunea pe dispoziţiile art. 481 C. civ., art. 998, art. 1003 C. civ. şi art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea statului la plata de despăgubiri pentru apartamentele pe care i le-a preluat abuziv şi pe care le-a înstrăinat. În motivare, reclamanta a arătat că este proprietara acestor bunuri, că prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat preluarea lor fără titlu valabil de către stat şi că nu le-a putut recupera în procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia s-a constatat că nu îi este aplicabilă legea specială de reparaţie.

Într-adevăr, reclamanta a iniţiat procedura Legii nr. 10/2001, formulând notificare de restituire pentru imobilul din care fac parte apartamentele în litigiu. Notificarea a fost respinsă prin dispoziţia din 18 februarie 2003 emisă de Primarul municipiului Sibiu, reţinându-se că potrivit O.U.G. nr. 184/2002, reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptăţită şi că astfel cererea sa nu face obiectul Legii nr. 10/2001. Această soluţie a fost confirmată, cu aceeaşi motivare, de instanţa de judecată învestită cu contestaţia împotriva dispoziţiei primarului, sens în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 883 din 10 septembrie 2003 a Tribunalului Sibiu, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 267/A din 24 februarie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia şi irevocabilă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4136 din 19 mai 2005.

În aceste condiţii, fiind statuat cu putere de lucru judecat că reclamanta nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, acţiunea sa de drept comun pentru valorificarea dreptului la despăgubire pentru apartamentele preluate abuziv de stat nu poate fi considerată inadmisibilă.

Astfel, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.”

Prin urmare, calea dreptului comun nu este închisă atunci când bunurile preluate de stat fără un titlu valabil nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, ceea ce este şi cazul în speţă, unde este dovedit că apartamentele pentru care reclamanta solicită despăgubiri fac parte din imobilul proprietatea sa, preluat de stat fără titlu valabil şi că nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

Astfel, calitatea de proprietară a reclamantei asupra imobilului din care fac parte apartamentele în litigiu, ca şi nevalabilitatea titlului statului asupra acestui imobil au fost constatate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv sentinţa civilă nr. 2346 din 04 aprilie 2001 pronunţată de Judecătoria Sibiu.

În ce priveşte exceptarea reclamantei de la beneficiul Legii nr. 10/2001 pentru acest imobil, aceasta a fost stabilită, după cum s-a arătat deja, prin sentinţa civilă nr. 883 din 10 septembrie 2003 a Tribunalului Sibiu, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 267/A din 24 februarie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia şi irevocabilă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4136 din 19 mai 2005.

În concluzie, cât timp reclamantei nu îi este aplicabilă legea specială de reparaţie, aceasta are deschisă calea acţiunii de drept comun pentru valorificarea dreptului la despăgubiri pentru imobilele preluate de stat fără titlu valabil şi, în consecinţă, acţiunea dedusă judecăţii este admisibilă, criticile formulate pe acest aspect nefiind fondate.

3. Recurentul invocă dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, susţinând că reclamanta este o instituţie publică, aşa încât ea nu are calitatea de persoană îndreptăţită să solicite măsuri reparatorii în baza acestei legi.

Într-adevăr, reclamanta este exceptată de la beneficul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 10/2001 de art. 3 alin. (2) din acest act normativ, numai că textul este străin raportului juridic dedus judecăţii, care este guvernat de dreptul comun, cum s-a arătat deja.

În ce priveşte susţinerea că reclamanta nu ar fi proprietara bunurilor în litigiu întrucât, ca instituţie publică, are bunurile imobile numai în administrare, nu şi în proprietate, aceasta nu se confirmă.

Astfel, potrivit celor statuate cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 2346 din 04 aprilie 2001 pronunţată de Judecătoria Sibiu, definitivă şi irevocabilă, imobilul situat în Sibiu, a fost proprietatea Universităţii R.F. Cluj-Napoca, fiind preluat de Statul Român, fără titlu valabil, iar reclamanta este succesoarea în drepturi a Universităţii „Regele Ferdinad I” Cluj-Napoca.

Prin urmare, reclamanta este titulara dreptului de proprietate, iar nu a dreptului de administrare asupra apartamentelor în litigiu, care fac parte din imobilul la care se referă sentinţa sus-menţionată şi, în această calitate, se legitimează procesual activ în cauză, criticile pe acest aspect nefiind fondate.

Dreptul de proprietate fiind recunoscut şi garantat de lege - art. 480-481 C. civ., art. 44 Constituţie, nu se poate reţine că nu putea fi valorificat de reclamantă pe calea acţiunii ce face obiectul prezentului litigiu, astfel că nici criticile în acest sens nu sunt fondate.

Având în vedere toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.

Întrucât recurentul a pierdut procesul, aflându-se astfel în culpă procesuală, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga la plata sumei de 550 RON către intimata-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată; aceste cheltuieli au fost efectuate cu transportul la instanţă şi cu cazarea avocatului intimatei pentru termenul de dezbatere a recursului, din 18 mai 2012, fiind dovedite cu bonul fiscal şi factura de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Sibiu, împotriva deciziei nr. 122 din 13 mai 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.

Obligă pe recurent să plătească intimatei-reclamante suma de 550 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 4009/2012. Civil  ICCJ. Decizia nr. 4040/2012. Civil. Acţiune în concurenţă... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4039/2012. Civil. Pretenţii. Recurs