ICCJ. Decizia nr. 4009/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4009/2012
Dosar nr. 1912/96/2009
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Reclamantele M.A.M. şi S.M. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru imobilul naţionalizat şi demolat abuziv, urmare a măsurii administrative cu caracter politic luate împotriva autorului lor M.G.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că imobilul situat în municipiul Miercurea Ciuc, jud. Harghita, nu a fost niciodată restituit şi nici nu au obţinut despăgubiri în temeiul Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005.
La termenul de judecată din 31 martie 2010, instanţa a invocat, din oficiu, şi a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei M.A.M.
Prin sentinţa civilă nr. 2334 din 30 iunie 2010, Tribunalul Harghita a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei M.A.M., a respins acţiunea formulată de reclamantele M.A.M. şi S.M.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că reclamanta M.A.M. este nora fostului proprietar al imobilului în litigiu, astfel că nu are calitate procesuală activă în cauză.
Tribunalul a constatat că reclamanta S.M. este nepoată de fiu a fostului proprietar al imobilului pentru care solicită despăgubiri, dar pentru acest imobil alţi moştenitori, respectiv fiul M.A.C. şi S.I., nepoată de fiu, au solicitat despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, sens în care s-a emis dispoziţia din 2006 de acordare de despăgubiri.
S-a constatat astfel că, deşi reclamanta din prezenta cauza are calitatea de nepoată de fiu şi ar fi fost îndreptăţită la despăgubiri, şi-a pierdut acest drept prin efectul art. 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât alte persoane au dobândit dreptul astfel revendicat.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat apel reclamanta S.M., solicitând admiterea căii de atac formulate şi a acţiunii.
În motivele de apel a arătat că în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 a solicitat să se constate că a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic prin preluarea imobilului bunicului său în baza Decretului nr. 92/1950, că faţă de reclamantă s-a luat măsura administrativă a strămutării în altă localitate în înţelesul prevederilor art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999 şi a art. 1 din Decretul nr. 118/1990 şi a solicitat despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Reclamanta a precizat că în septembrie 2005 în baza Legii nr. 247/2005 a solicitat restituirea imobilului, şi că instanţa de fond ar fi trebuit să facă aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, prin admiterea acţiunii formulate, întrucât dreptul celorlalţi moştenitori nu este afectat.
Reclamanta a mai susţinut că prin precizarea la acţiune a solicitat să fie despăgubită pentru casa de lemn şi teren de 719 m.p., care nu a fost revendicată de ceilalţi doi moştenitori, şi a criticat neefectuarea unei expertize în cauză.
Prin decizia civilă nr. 54/A din 03 mai 2011, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins apelul formulat de reclamanta S.M.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o justă apreciere a stării de fapt şi de drept dedusă judecăţii, întrucât imobilul în litigiu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001.
Reclamantele au formulat şi o notificare în baza Legii nr. 247/2005, înregistrată ]n 29 noiembrie 2005, nesoluţionată până în prezent, referitor la acelaşi imobil avut în proprietate de antecesorul părţilor.
Prin decizia nr. 85/2007 i s-a stabilit reclamantei S.M. calitatea de beneficiar al prevederilor art. 1 lit. e) din Decretul-Lege nr. 118/1990.
Prin dispoziţia din 2006, în baza Legii nr. 10/2001, s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu moştenitorilor M.A.C. şi S.I., reclamantele neurmând procedura specială a Legii nr. 10/2001, pe care ceilalţi moştenitori au urmat-o.
Ca urmare, Tribunalul a făcut o justă aplicare a prevederilor art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, respingând acţiunea formulată.
În apelul declarat s-a susţinut, nefondat de altfel, că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra solicitării de a constata că reclamanta a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic prin aceea că imobilul proprietatea bunicului a fost naţionalizat şi că faţă de reclamantă s-a luat măsura strămutării în altă localitate.
S-a constatat că, prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru imobilul naţionalizat de la bunicul său în baza Decretului nr. 92/1959 la data de 10 iulie 2009.
Imobilul naţionalizat a fost demolat şi în acel loc s-au construit blocuri de locuinţe, cu consecinţa mutării reclamantelor din imobilul supus demolării.
Curtea a constatat că reclamanta a formulat în baza Legii nr. 247/2005 o notificare referitor la imobilul în litigiu, şi, ca urmare, a respins, în baza art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, integral acţiunea formulată prin care aceeaşi reclamantă, beneficiară şi a Decretului nr. 118/1990, a solicitat şi în baza Legii nr. 221/2009 să se constatate caracterul politic al măsurii naţionalizării imobilului de la bunicul său, imobil din care a fost necesar a se muta pentru că a fost demolat pentru construirea de noi blocuri.
Despăgubirile solicitate sunt în cuantum de 500.000 RON în precizarea la acţiune, şi reprezintă valoarea terenului şi a construcţiei demolate.
Împotriva deciziei mai sus menţionată, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta S.M., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat că, aşa cum rezultă din acţiune şi din precizări la acţiunea introductivă, a solicitat ca în temeiul prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 instanţa de judecată să constate că a fost supusă unor măsuri administrative cu caracter politic prin aceea că două imobile, respectiv o casă cu două nivele, parter şl etaj, aşa cum este în fotografia depusă la dosar, precum şi o casă de lemn şi 791 m.p. teren intravilan au fost naţionalizate, solicitând despăgubiri pe temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
A arătat că pentru casa din lemn şi cei 719 m.p. teren, instanţele de fond trebuiau să-i admită cel puţin în parte acţiunea întrucât acestea nu au făcut obiectul Legii nr. 10/2001.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a făcut o justă apreciere a stării de fapt dedusă judecăţii, motivat de faptul că imobilul în litigiu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, atât timp cât în speţă este vorba despre două imobile.
Instanţele au denaturat obiectul acţiunii, care a fost motivată în drept şi fapt pe dispoziţiile art. 4 alin. (2), art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Cu toate acestea, instanţa de fond s-a pronunţat numai pe capătul de cerere prind despăgubirile, fiind încălcate prevederile imperative ale art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Se critică şi faptul că în mod greşit instanţele de fond au reţinut că nu au urmat procedura de restituire în baza Legii nr. 10/2001, întrucât a depus la dosarul cauzei solicitarea în scris împreună cu plicul original prin care s-a înregistrat la Primăria Miercurea Ciuc solicitarea sa de restituire în temeiul Legii nr. 247/2005, în luna septembrie 2005.
La data emiterii dispoziţiei din 2006 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri, măsuri reparatorii prin echivalent celor doi moştenitori, primăria era în cunoştinţă de cauză că şi reclamanta este moştenitoare şi cu toate acestea prin dispoziţia emisă a fost exclusă în mod abuziv de la acordarea dreptului.
La data judecării în fond a cauzei, cei doi moştenitori nu primiseră despăgubiri, dosarul lor nefiind nici măcar în lucru la Fondul Proprietatea, aşa cum rezultă din comunicarea acestei instituţii, deci bunul revendicat, sau după caz, contravaloarea lui, nu au fost dobândite cu succes de cei doi moştenitori.
Prin respingerea acţiunii, instanţa a încălcat prevederile art. 1 alin. (1) din Protocolul la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Consideră că instanţa de fond în cunoştinţa stării de fapt concrete, ar fi trebuit să aplice dispoziţiile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, admiterea acţiunii formulate de reclamantă neafectând dreptul celorlalţi doi moştenitori. Solicită să fie despăgubită alături de ceilalţi doi moştenitori cărora le-a fost emisă dispoziţia în baza Legii nr. 10/2001, în cote egale.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Un prim aspect ce urmează a se reţine în analiza recursului este acela că nu poate constitui motiv al cercetării judecătoreşti în această cale extraordinară de atac modul în care instanţa de apel interpretând probele cauzei a stabilit o anumită situaţie de fapt, întrucât nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
În actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., reformarea unei hotărâri în recurs nu se poate face decât pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Pe cale de consecinţă, criticile legate de stabilirea situaţiei de fapt nu pot fi încadrate în cazurile de modificare ale deciziei atacate şi, prin urmare, nu pot fi primite.
Criticile ce vizează soluţia pronunţată de Tribunal, respectiv cele referitoare la faptul că Tribunalul s-a pronunţat doar pe petitul referitor la despăgubiri nu pot fi, de asemenea, primite întrucât nu au făcut obiect al cercetării judecătoreşti în apel.
Întrucât reclamanta nu a înţeles să se plângă de acest lucru prin intermediul motivelor de apel, valorificarea lor direct în recurs omisso medio nu este posibilă, raportat la dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ.
Problema de drept care se pune prioritar în speţă este dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamantă în prezenta cauză.
Astfel, potrivit textului de lege sus-menţionat, persoanele prevăzute de lege pot solicita „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare”.
Prin urmare, prima din condiţiile impuse de textul de lege citat se referă în mod expres la bunuri care au fost confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative abuzive dispuse în regimul comunist.
Subsecvent acestei cerinţe, aria sa de aplicare vizează exclusiv bunuri, care, totodată, fac şi obiectul legilor speciale de reparaţie menţionate în text şi pentru care încă nu s-au obţinut măsuri reparatorii.
Aceasta deoarece în cuprinsul dispoziţiei enunţate se arată că pot fi solicitate daune materiale constând în echivalentul bunurilor confiscate „ (...) dacă bunurile respective nu i-aufost restituite (...) în temeiul Legii nr. 10/2001 sau al Legii nr. 247/2005”.
În acest context al analizei, se reţine că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a textului legal întrucât prin niciun mijloc de probă reclamanta nu a dovedit că imobilul naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost confiscat de la autorul său ca urmare a unei condamnări penale sau ca efect al unei măsuri administrative cu caracter politic.
De altfel, în baza decretului de naţionalizare nr. 92/1950 au fost naţionalizate imobilele din fondul de locuinţe aparţinând celor consideraţi ca făcând parte din marea burghezie şi a exploatatorilor, în baza criteriilor conţinute de acest act normativ al regimului politic comunist.
Legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită reglementărilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere voinţa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaşte şi de a condamna aceste fapte.
În acest sens au fost iniţiate şi adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile şi imobile preluate abuziv şi, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensaţii pentru acestea, reabilitarea celor condamnaţi din motive politice, acordarea de indemnizaţii, de despăgubiri pentru daunele morale suferite şi de alte drepturi.
În materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naţionalizate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Pronunţând Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a constatat că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
De asemenea, s-a reţinut că, în ceea ce priveşte reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice, prin O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare - s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 06 martie 1945-14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă putând fi folosită ca probă în faţa instituţiilor abilitate, în ceea ce priveşte aprecierea caracterului politic al infracţiunilor a căror săvârşire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracţiuni săvârşite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea Constituţională a constatat că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice şi etnice.
Prin urmare, Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire şi nu înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară; acordarea de despăgubiri morale, daca reparaţiile obţinute prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente.
În aceeaşi măsură, dată fiind întreaga legislaţie adoptată în materia retrocedărilor imobiliare şi acordarea de măsuri reparatorii pentru preluarea abuzivă a unor bunuri, Legea nr. 221/2009 îşi păstrează caracterul de complinire.
În acest context al analizei, bunurile care se circumscriu ariei de referinţă ale art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 vizează cele două legi de reparaţie, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, sub imperiul cărora partea interesată trebuie să nu fi obţinut deja o reparaţie.
Prin urmare, obiectul pretenţiilor materiale formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu pot fi decât imobile prin natura lor sau prin destinaţie preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de regimul totalitar comunist sau ca efect al unei masuri administrative şi care nu au fost restituite la încetarea măsurii abuzive.
Critica reclamantei referitoare la ipoteza că imobilele solicitate nu au făcut obiect al reparaţiei acordate prin Legile nr. 10/2001 şi nr. 247/2005 întrucât deşi a iniţiat demersul necesar în temeiul acestor acte normative nu a manifestat diligenta necesară obţinerii măsurilor reparatorii, astfel încât este îndreptăţită la o reparaţie egală cu a co-moştenitorilor, nu prezintă relevanţă în contextul în care cerinţa cadru a Legii nr. 221/2009, anterior menţionată, nu se identifică în speţă.
Faptul că imobilele au fost naţionalizate în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi nu ca măsură accesorie sau ca urmare a unei condamnării politice şi/sau măsuri administrative cu caracter politic, înlătură de la aplicare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Aşa fiind, nu poate fi cenzurată în actualul cadru procesual nici critica reclamantei referitoare la calitatea sa de persoană îndreptăţită la despăgubiri materiale care nu se referă la argumentele deciziei recurate, în limitele în care s-a pronunţat curtea de apel, nemulţumirile reclamantei privitoare la modul de soluţionare a notificării putând fi analizate în alt cadru procesual.
Aceasta nu echivalează cu o nerecunoaştere a preluării abuzive a imobilului sau o denegare de dreptate, ci doar cu o cale procesuală inadecvată, aleasă de reclamantă în scopul obţinerii de despăgubiri pentru cota sa succesorală din imobilul naţionalizat de statul comunist.
În consecinţă, Înalta Curte va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.M. împotriva deciziei civile nr. 54/A din 03 mai 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4006/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... | ICCJ. Decizia nr. 4039/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
