ICCJ. Decizia nr. 4040/2012. Civil. Acţiune în concurenţă neloială. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4040/2012
Dosar nr. 3086/118/2009
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 09 august 2006 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia comercială, sub nr. 1999/118/2006, reclamanta SC R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC C.C.R. SA, obligarea pârâtei la încetarea faptei ilicite de concurenţă neloială constând în producerea, importul, distribuirea de tuburi şi ambalaje de super glue inscripţionate PA, din gama produselor PL provenind din Argentina, obligarea acesteia să nu mai importe asemenea produse, respectiv să repare daunele morale pricinuite prin delictul civil; obligarea pârâtei la publicarea, pe cheltuială proprie, în 3 ziare de largă circulaţie, a hotărârii judecătoreşti, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, s-a arătat că în calitate de titular al mărcii PA, reclamanta a formulat cerere de intervenţie la autorităţile vamale - în condiţiile art. 9 din Legea nr. 344/2005 - care a avut ca efect reţinerea în vamă a 71.280 tuburi adeziv instantaneu provenind din China, marfa susceptibilă a aduce atingere unui drept de proprietate industrială, aflată în custodia deţinătorului SC C.C.R. SA.
S-a arătat că reclamanta este unicul importator în România al adezivului amintit, care a dobândit notorietate pe piaţa naţională datorită promovării comerciale (inclusiv prin campanii publicitare) susţinute exclusiv de către importator; în pofida acestui fapt , marfa deţinută de pârâtă este contrafăcută, fiind neconformă cu specificaţiile tehnice şi standardele de calitate ale produsului original, cuprinzând fără drept pe ambalaj datele de identificare ale adevăratului importator; or, importul unor asemenea bunuri a condus la încălcarea firmei şi emblemei - înţelese ca semne de identificare a comerciantului - realizându-se o inducere în eroare a clientelei cu privire la originea adezivului; prin fapta delictuală săvârşită s-a creat un prejudiciu considerabil, pârâta folosindu-se de notorietatea dobândită de reclamantă şi de reţeaua de distribuire a acesteia, saturând piaţa cu un produs falsificat, cu caracteristici tehnice inferioare produsului original; bunul renume şi credibilitatea SC R. SRL sunt, de asemenea, afectate în măsura în care este folosită fără drept denumirea şi celelalte atribute de identificare pe ambalajele mărfurilor contrafăcute.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, arătând că nu se legitimează procesual pasiv întrucât nu este producător, distribuitor sau importator al mărfurilor transportate pe cale maritimă, ci numai agent al armatorului francez C.C. SA din Marsilia; că, în această calitate a depus la autoritatea vamală documentele de transport necesare şi a efectuat activităţile menite a duce la executarea în bune condiţii a contractului de transport încheiat de armatorul francez cu partenerul chinez; operaţiunile s-au derulat, prin urmare, în numele şi pe seama societăţii franceze, iar înscrisurile au purtat menţiunea „as agent only”; marfa a fost încărcată la bordul navei C.C.I. în baza unui conosament la ordin, iar până la preluarea de către destinatar, dreptul de dispoziţie asupra acesteia a aparţinut doar încărcătorului Z.X.G.C.L.
A mai arătat pârâta că societatea menţionată a comunicat transportatorului francez acordul său expres privind abandonul mărfurilor şi distrugerea acestora, datat 18 iulie 2006, şi că în cauză nu sunt întrunite nici condiţiile cerute de lege pentru existenţa unor fapte de concurenţă neloială.
Prin sentinţa nr. 4700/2007, Tribunalul Constanţa, secţia comercială, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C.C.R. SA şi acţiunea reclamantei, pe care a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamantă a fost respins de Curtea de Apel Constanţa prin decizia civilă nr. 44/2008 care, urmare a admiterii recursului reclamantei, a fost casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 342/2009, împreună cu hotărârea Tribunalului, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la această din urmă instanţă.
S-a avut în vedere că acţiunea dedusă judecăţii pune în discuţie protecţia proprietăţii intelectuale asupra mărcii şi reprimarea concurenţei neloiale, iar analiza acestui drept - de a cere înlăturarea faptelor de concurenţă - este subsecventă solicitării de protejare a proprietăţii asupra mărcii; de asemenea, că se urmăreşte, în principal, protecţia dreptului de proprietate intelectuală, circulaţia şi importul mărfii, iar legătura cu faptele de concurenţă neloială a fost invocată de reclamantă în calitate de deţinător al mărcii înregistrate asupra căreia s-au săvârşit acte de concurenţă prin importul mărfii şi prin copierea drepturilor sale. Reţinând că protecţia proprietăţii industriale are ca obiect, printre altele, mărcile de fabrică sau de comerţ, indicaţiile de provenienţă sau denumirile de origine, cât şi faptul că această protecţie, în măsura în care obiectul ei se dovedeşte întemeiat, presupune şi înlăturarea concurentei neloiale, instanţa de recurs a stabilit că soluţionarea cauzei era în căderea instanţei civile, în conformitate cu art. 2 lit. e) C. proc. civ.
După înregistrarea litigiului în fond după caasare pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active şi pe cea a lipsei calităţii procesuale pasive, cu privire la care a renunţat ulterior, la termenul din 15 septembrie 2010.
Prin sentinţa civilă nr. 1516 din 29 septembrie 2010, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins acţiunea reclamantei, ca nefondată.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut că la data de 09 martie 2006, Z.X.G.C.L. a emis conosamentul stipulat la ordin, în virtutea căruia un container, conţinând 4.200 de cutii cu adeziv instantaneu, urma a fi transportat din portul chinez Chiwan, Shenzen, către portul românesc Constanţa. Transportator a fost desemnată societatea de naţionalitate franceză C.C SA din Marsilia, agentul acesteia din portul de descărcare fiind pârâta SC C.C.R. SA; conosamentul consemna - ca parte de înştiinţat - societatea iordaniană B.L.I.T.
La sosirea în portul Constanţa, autoritatea vamală a procedat la controlul fizic al mărfurilor şi, constatând că sunt susceptibile a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală, a dispus reţinerea lor în baza adeverinţei de reţinere din 12 iulie 2006 şi a procesului-verbal de custodie datat 12 iulie 2006.
Deoarece pârâta a comunicat autorităţii vamale că nu are drept de dispoziţie asupra celor 71.280 tuburi cu adeziv ambalate în 297 de colete a câte 240 de bucăţi şi că acest drept aparţine exclusiv încărcătorului, prin adresa datată 18 iulie 2006, Z.X.G.C.L. a notificat celor interesaţi că este de acord cu abandonul mărfii şi cu distrugerea ei, asumându-şi întreaga responsabilitate pentru aceasta.
Constatând că reclamanta se prevalează de dispoziţiile art. 5 lit. g) din Legea nr. 11/1991, modificată prin Legea nr. 298/2001, dar şi de prevederile art. 6, art. 9 şi art. 4 lit. d) şi e) din acelaşi act normativ, Tribunalul a apreciat că pentru o justă soluţionare a raportului obligaţional dedus judecăţii, se impune stabilirea regimului vamal al bunurilor reţinute.
Sub acest aspect, s-a reţinut că tuburile de adeziv au sosit pe teritoriul României în baza unui conosament stipulat la ordin, înţeles ca un titlu reprezentativ al mărfurilor emis la ordinul unei anumite persoane, care îl poate apoi andosa alteia; prin urmare, până la preluarea lor de către destinatar, ori până la andosarea conosamentului către un terţ, dreptul de dispoziţie asupra bunurilor transportate pe cale maritimă aparţine încărcătorului.
Adezivul de tip super glue a rămas sub supraveghere vamală, ceea ce presupune - faţă de dispoziţiile art. 38 C. vamal - că regimul vamal nu a fost determinat, iar marfa nu a fost supusă operaţiunilor specifice importului şi niciunui regim vamal suspensiv, fiind reţinută de autoritatea vamală în baza cererii de intervenţie din 14 iunie 2006 formulată de titularul dreptului de proprietate intelectuală asupra mărcii PA.
Pârâta a făcut dovada că are calitatea de agent de shipping al transportatorului mărfurilor contrafăcute - C.C. SA din Marsilia - dobândită în temeiul contractului de reprezentare încheiat cu acesta la 03 iunie 2005, iar în raport de specificul drepturilor şi obligaţiilor născute în sarcina părţilor acestui contract s-a concluzionat că raporturile juridice dintre armator şi agent se circumscriu contractului de comision.
Pe cale de consecinţă, s-a constatat că nu se poate reţine în sarcina pârâtei producerea, depozitarea, importul, oferirea spre vânzare sau comercializarea produselor aflate sub supraveghere vamală, fiind dovedit că aceasta a acţionat doar ca agent al armatorului şi transportatorului bunurilor şi că împrejurarea înscrierii fără drept pe ambalajul tuburilor de adeziv a datelor de identificare ale reclamantei nu-i poate fi imputată, în măsura în care singurele operaţiuni efectuate de aceasta se înscriu în sfera de cuprindere a contractului încheiat cu transportatorul francez.
Cum adezivul nu a intrat în circuitul comercial, ci a fost indisponibilizat în vamă, urmând a fi distrus din ordinul emitentului conosamentului, s-a constatat că nici susţinerile referitoare la producerea unui prejudiciu cauzat prin saturarea pieţii cu un produs contrafăcut nu pot fi primite şi că, prin urmare, situaţia premisă pe care s-a întemeiat acţiunea - îndeplinirea formalităţilor vamale de import şi comercializarea bunurilor - nu îşi regăseşte corespondent în ansamblul probatoriu, iar acţiunea nu este întemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC R. SRL., arătând că Tribunalul nu a luat în considerare constatările şi concluziile expertizei în materie de proprietate industrială efectuată în cauză asupra produselor în litigiu, respectiv, faptul că expertul a constatat că pe ambalajul acestora sunt înscrise în limba română toate datele apelantei - care sunt atribute de identificare ale persoanei juridice şi, totodată, elementele a căror încălcare se reclamă prin acţiune - şi faptul că acestea reprezenta false indicaţii de provenienţă - pentru că produsele nu sunt fabricate în locaţia arătată, nu au ca distribuitor pe reclamantă şi sunt contrafăcute deoarece expeditorul le-a abandonat imediat ce au fost depistate de organele vamale şi a consimţit expres la distrugerea lor pentru a nu suporta consecinţele.
Reclamanta a mai arătat că s-a ignorat adresa din 14 iulie 2006 a A.N.V.-D.R.V. Constanţa care confirmă faptul că pe cele 71.280 tuburi adeziv primite şi comandate de intimata pârâtă din China sunt inscripţionate datele de identificare ale acesteia, cu intenţia de a crea un aspect identic cu cel al produselor originale, precum şi a declaraţiei încărcătorului chinez, care cuprinde acordul de abandon şi de distrugere a mărfii în discuţie, prin care se recunoaşte implicit caracterul contrafăcut al mărfurilor.
Instanţa de fond a interpretat restrictiv noţiunea de import, fără a aprecia, în concret, şi asupra activităţilor adiacente sau conexe importului, respectiv transportul, manipularea, tranzitarea mărfii, adică totalitatea operaţiunilor care se pot realiza pe teritoriul României odată cu finalizarea procedurilor de import, deşi aceste operaţiuni au fost stopate în cauză prin intervenţia organelor vamale, iar starea de pericol s-a creat prin simpla inscripţionare a produselor cu menţiuni înşelătoare.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta SC C.C.R. SA a arătat că nu are calitatea de producător, importator sau distribuitor al mărfurilor care fac obiectul prezentei cauze, că abandonul lor a fost consimţit de expeditorul chinez, nu de pârâtă, cum în mod nejustificat susţine reclamanta, şi că obiect al contractului în temeiul căruia a fost implicată în activitatea de transport a mărfurilor în litigiu este containerul în care acestea s-au aflat, privit ca utilaj de transport, iar nu marfa în sine.
Referitor la solicitarea reclamantei, de a i se interzice transportul, manipularea şi tranzitarea mărfii - cu motivarea că aceste fapte ar fi adiacente ori conexe operaţiunii de import - s-a arătat că prin hotărârea instanţei nu îi pot fi impuse obligaţii negative în legătură cu activităţi care exced obiectului său de activitate, pentru că societatea are calitatea de agent de navă şi doar reprezintă transportatorul maritim francez pe teritoriul României în faţa oricăror persoane, dar în mod special în faţa autorităţilor portuare şi/sau vamale, depunând la aceste autorităţi documentele de transport furnizate de transportator.
Prin decizia civilă nr. 305/C din 19 mai 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că argumentul pe care s-a întemeiat soluţia atacată nu îl constituie inexistenţa caracterului contrafăcut al produselor existente în container, cum în mod nefondat susţine reclamanta, ci lipsa calităţii pârâtei intimate, de debitor al obligaţiei prevăzută de dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, în raport de sfera atribuţiilor ce-i reveneau în calitatea sa de agent de navă, dobândită în temeiul contractului de reprezentare încheiat la 03 iunie 2005 cu C.C. SA.
Potrivit primului text de lege menţionat, „titularul mărcii înregistrate poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului, un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată”, iar conform alin. (3) lit. a), b) şi c) „titularul mărcii poate cere să fie interzise terţilor, în special, următoarele acte: (...) aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje; oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor, sub acest semn; importul sau exportul produselor sub acest semn”.
Activitatea pe care pârâta o desfăşoară este reglementată de O.G. nr. 22/1999 privind administrarea porturilor şi a căilor navigabile, precum şi desfăşurarea activităţilor de transport naval în porturi şi desfăşurarea activităţilor de transport naval în porturi şi pe căi navigabile.
Potrivit art. 53 din acest act normativ „agenturarea navelor se efectuează numai de operatori economici specializaţi şi autorizaţi, denumiţi în continuare agenţi, care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prevederile legale în vigoare”, iar în art. 54 alin. (1) şi (2) se arată că agentul reprezintă nava, precum şi pe comandantul, proprietarul sau operatorul acesteia în faţa autorităţilor publice, a administraţiilor, a tuturor operatorilor economici care prestează servicii pentru navă, echipaj, proprietar sau operator şi acţionează în limitele mandatului de împuternicire dat de aceştia şi are obligaţia să asiste nava şi pe comandantul acesteia în toate acţiunile sale, de la sosire şi până la plecarea din port.
Prevederile art. 56 din aceeaşi ordonanţă dispun că „Pentru navele pe care le agenturează, agentul garantează plata tarifelor, a taxelor şi a celorlalte cheltuieli portuare către autorităţile publice, administraţiile şi agenţii economici care prestează servicii de siguranţă, stabilite în conformitate cu reglementările în vigoare sau prevăzute în contractele încheiate”.
Din înscrisurile depuse de pârâtă rezultă că la 03 iunie 2005 a încheiat cu C.C. SA, în calitate de „armator”, un contract de reprezentare a liniilor de transport maritime prin care SC C.C.R. SA s-a obligat să fie agentul de shipping al C.C. SA pentru zona de reprezentare.
Din conosamentul încheiat la 09 martie 2006 rezultă că expeditorul Z.X.G.C. China a încredinţat transportatorului C.C. SA Marsilia, Franţa, un container cu 4.200 cutii conţinând adeziv pentru a fi transportat în Constanţa, România, şi că la rubrica „destinatarul mărfii” este menţionat „la ordin”.
Din răspunsul pârâtei la interogatoriul administrat în cauză rezultă că mărfurile din container nu au fost introduse pe teritoriul României, nefiind efectuate formalităţi vamale de tranzit intern sau import şi că aceasta nu are calitatea de importator al mărfurilor în litigiu, care urmau a fi eliberate persoanei ce prezenta originalul conosamentului.
În calitate de titular al dreptului de proprietate asupra mărcii PA aşa cum este acesta definit în art. 3 lit. h) din Legea nr. 84/1998, reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată să înceteze producerea, importul şi distribuirea de tuburi şi ambalaje ale produselor ce poartă semnele protejate prin marca PA, ce-i aparţin.
Deşi SC C.C.R. SA poate avea calitatea de debitor al obligaţiei reglementată de art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, în sensul că ar putea săvârşi fapte de natură să încalce dreptul exclusiv la marcă al reclamantei, dată fiind calitatea sa de comerciant în cadrul raporturilor stabilite cu titulara acţiunii prin prisma obiectului său de activitate, răspunderea sa nu poate fi antrenată în niciun caz prin activităţi de natura celor reclamate în litigiul de faţă, ci doar prin fapte de comerţ specifice obiectului său de activitate.
Calitatea de agent al expediţionarului implică pentru pârâtă obligaţia principală de organizare a transportului mărfurilor, în numele şi pe seama beneficiarului. Astfel, din perspectiva actelor comerciale la care este îndreptăţită cu privire la mărfurile confiscate (exclusiv operaţiuni de transport), potrivit legii şi convenţiei încheiate cu armatorul, pârâta nu poate fi obligată să înceteze producerea, importul şi distribuirea produselor ce poartă numele protejate prin marca PA aparţinând reclamantei pentru că în sfera activităţilor desfăşurate de aceasta nu se regăsesc şi operaţiuni de import sau de comerţ şi, prin urmare, nici nu ar putea să deţină produse contrafăcute în vederea comercializării (ci doar în vederea transportului în beneficiul altei persoane).
Instanţa de apel a constatat ca neîntemeiată şi cererea de obligare a pârâtei de a distruge, pe cheltuiala sa, toate produsele pe care le deţine şi care poartă semnele protejate prin marca aparţinând reclamantei pentru că din notificarea din 14 iulie 2006 emisă D.R.V. Constanţa către SC C.C.R. SA. Constanţa şi procesul-verbal de custodie din 12 iulie 2006 rezultă că mărfurile suspectate că aduc atingere dreptului de proprietate intelectuală privind marca PA au fost reţinute la data de 12 iulie 2006 şi ulterior lăsate în custodia SC S. SA, iar reclamanta nu a probat că pârâta ar deţine şi alte produse contrafăcute prin încălcarea dreptului său, ca urmare a unor fapte anterioare.
Dată fiind natura obligaţiilor pârâtei în relaţia cu reclamanta, în calitatea acesteia de agent în cadrul activităţilor de transport maritim şi având în vedere şi faptul că legislaţia vamală nu prevede obligaţia transportatorului de a verifica documentele de însoţire a mărfii şi de a deschide containerele, iar actele pe care acesta este obligat să le deţină (contract de transport, conosamente, manifestul încărcăturii etc.) nu conţin obligatoriu date privind originea mărfurilor şi reţelele de distribuţie, instanţa de apel a constatat că în mod corect s-a apreciat şi asupra netemeiniciei solicitării de obligare a pârâtei de a nu mai importa pe viitor produse de natura celor aflate în litigiu.
Constatarea netemeiniciei solicitărilor expuse anterior conduce în mod evident la concluzia că nu există temei nici pentru obligarea pârâtei să aducă la cunoştinţă tuturor distribuitorilor din România sentinţa pronunţată şi să dispună publicarea în presă, pe cheltuiala proprie, a hotărârii judecătoreşti în 3 ziare din presa de notorietate şi nici pentru obligarea acesteia la plata daunelor menite să acopere prejudiciul moral cauzat reclamantei - a cărui existenţă nu poate fi reţinută în absenţa faptei prejudiciabile imputabilă intimatei-pârâte.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC R. SRL, formulând următoarele critici:
1. Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, în sensul că, deşi, reclamanta nu este titulara mărcii înregistrate, instanţa îi atribuie această calitate.
De asemenea, instanţa de apel face o serie de afirmaţii străine de natura pricinii, în sensul că reclamanta, în calitate de titular al dreptului de proprietate asupra mărcii PA ar fi solicitat ca pârâta să poarte semnele protejate prin marca ce ar aparţine reclamantei; referitor la „Dreptul exclusiv la marcă al reclamantei”; referitor la „Numele picătura protejat prin marca aparţinând reclamantei”; referitor la „semnele protejate ca marcă aparţinând reclamantei”.
2. Hotărârea instanţei de apel e dată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, cu schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, în sensul că, în loc să soluţioneze cauza apreciind în mod corespunzător obiectul acesteia, prin prisma reglementarilor legale aplicabile şi a dovezilor administrate, instanţa de apel face o pledoarie în favoarea pârâtei, prin invocarea unor reglementări legale care nu au legătură cu cauza, respectiv la anumite activităţi de transport naval pe care le-ar desfăşura pârâta, fără să existe vreo dovadă în acest sens.
3. Hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că în hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în Dosarul nr. 13090/118/2009, instanţa, cu privire la aceleaşi mărfuri, aplică în mod corect legea, admite acţiunea altei reclamante (titulara mărcii înregistrate SC S. SA) şi dispune ca aceeaşi pârâtă (SC C.C.R. SA) să înceteze transportul şi manipularea mărfurilor protejate prin marca PA aparţinând reclamantei (precum şi să distrugă pe cheltuiala sa aceste mărfuri).
În respectiva hotărâre instanţa constată faptul că pârâta este cea care prin aducerea mărfurilor contrafăcute pe teritoriul României, trebuie să suporte consecinţele faptelor sale, astfel încât, o obligă să înceteze transportul şi manipularea mărfurilor şi să distrugă, pe cheltuiala sa, aceste mărfuri.
Cu toate acestea, în prezenta cauză instanţa, nu a avut aceeaşi reprezentare a faptelor şi nici aceeaşi interpretare a reglementărilor legale, împrejurare faţă de care hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală.
4. Instanţa nu s-a pronunţat asupra unei dovezi administrate, care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv asupra expertizei în materie proprietate industrială care a fost efectuată asupra produselor în discuţie.
În cuprinsul raportului de expertiză se regăseşte un ambalaj preluat din containerul în discuţie, ambalaj pe care se află scris în limba română inscripţionarea „Importator şi distribuitor unic în România SC R. SRL”, aspect ce nu a fost avut în vedere de instanţele anterioare.
În decizia atacată se consemnează doar că „Prin concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de expert F.M., s-a constatat că pe ambalajele produselor existente în containerul din terminalul de containere din portul Constanţa, în data de 24 martie 2010, că pe prima parte roşie a cutiei, pe care este prezentat şi un tub de adeziv, există inscripţionarea „Importator şi distribuitor unic în România SC R. SRL”, fără a se mai consemna datele esenţiale care rezultă din cuprinsul raportului de expertiză, care sunt atribute de identificare ale persoanei juridice, ce constituie indicii false de provenienţă, pentru că respectivele bunuri nici nu sunt produse în locaţia arătată, cu care producătorul nu a avut vreodată legături comerciale, şi nu au ca distribuitor pe reclamantă, care distribuie exclusiv produse originale, acestea fiind contrafaceri, pe care cel care le-a expediat le-a abandonat imediat ce a fost prins asupra faptului de organele vamale şi a dat acordul expres să fie distruse tocmai pentru a nu suporta consecinţele legale.
5. Hotărârea se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, în sensul că, deşi este fără putinţă de tăgadă faptul că pârâta este cea care a transportat mărfurile contrafăcute şi le-a adus în România, aşa cum au constatat autorităţile vamale, care au emis documente în acest sens, instanţa nu a acordat eficienţă juridică acestor probatorii.
Probele administrate în cauză (actele provenite de la autorităţile vamale, constatările şi concluziile raportului de expertiză, acordul de abandonare a mărfurilor şi de distrugere a acestora) şi neluate în considerare de instanţe dovedesc temeinicia susţinerilor reclamantei şi cele susţinute şi solicitate prin acţiunea introductivă de instanţă.
Recursul este nefondat potrivit celor ce succed:
Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs, luând în considerare şi probele noi adminisitrate de recurentă în prezenta cale de atac, în conformitate cu dispoziţiile art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază nefondate criticile susţinute de aceasta, dată fiind puterea lucrului judecat a deciziei civile nr. 8279 din 22 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, depusă azi în şedinţă publică de recurenta-reclamantă, aspect invocat cu valoarea unui motiv de ordine publică de instanţă din oficiu, dar şi constatând cele susţinute de recurentă prin motivul nr. 3 de recurs.
Se impune precizarea că motivele recurentei sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 7 (motivul nr. 1), pct. 8 (motivul nr. 2), pct. 9 (motivul nr. 3), pe când cele din urmă două critici nu mai au un corespondent în reglementarea actuală a C. proc. civ., respectiv art. 304 pct. 10 şi 11, acestea fiind abrogate prin Legea nr. 219/2005 şi O.U.G. nr. 138/2000, în timp ce recursul de faţă este declarat la 11 iulie 2011; ca atare, motivele de recurs întemeiate pe aceste ultime două ipoteze nu ar putea fi analizate, întrucât textele care le-ar permite nu pot ultraactiva.
În plus, cele susţinute de recurentă pe temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt improprii din perspectiva acestei ipoteze de nelegalitate, câtă vreme în pricina de faţă nu există un act juridic dedus judecăţii care să poată fi obiect al unei interpretării greşite date de instanţa de apel.
Înalta Curte constată că instanţa anterioară a reţinut în mod eronat că recurenta-reclamantă este titulara dreptului de proprietate intelectuală asupra mărcii PA, în realitate, acest drept fiind atribuit către titularul SC S. SA, potrivit certificatului de înregistrare a mărcii, titlu care îi conferă acesteia drepturi exclusive de exploatare a semnului pe teritoriul României pentru produsele susceptibile de încadrare în Clasa 1 - adezivi (materiale pentru lipit) a Clasificării de la Nisa, în timp ce recurenta-reclamantă este unic distribuitor autorizat al produselor acesteia pe teritoriul României.
Această constatare, în principiu, antrenează incidenţa ipotezei de la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă, dată fiind ponderea ei în ansamblul circumstanţelor factuale ale pricinii şi reţinând puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 8279 din 22 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, Înalta Curte apreciază că nu este de natură a vicia legalitatea deciziei recurate; reţinerea caracterului întemeiat al unei critici din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu determină în mod necesar modificarea deciziei, întrucât este egal posibilă şi consecinţa substituirii acelor motive străine sau neconcordante, cu cele adecvate.
Premisa necesară a soluţionării prezentului recurs priveşte observarea derulării paralele a litigiului iniţiat de titularul mărcii PA, anume SC S. SA, la data de 09 august 2006 (cererea de faţă fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia comercială, la aceeaşi dată), în contradictoriu cu aceeaşi intimată pârâtă a pricinii de faţă – SC C.C.R. SA Constanţa.
La momentul soluţionării apelului în cauza de faţă prin decizia recurată, litigiul purtat de titularul mărcii al cărei unic distribuitor în România este recurenta-reclamantă, nu era soluţionat irevocabil, finalizarea acestuia fiind reflectată în decizia civilă nr. 8279 din 22 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, depusă la dosar de recurenta-reclamantă la termenul de azi; totodată, se constată că susţinerea motivului de recurs încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 s-a întemeiat pe soluţia definitivă, nu şi irevocabilă a Curţii de Apel Constanţa, pronunţată în Dosarul nr. 13090/118/2009, decizie care însă, a fost modificată în recurs, în sensul respingerii cererii reclamantei SC S. SA în contradictoriu cu SC C.C.R. SA Constanţa, ca neîntemeiată.
Din considerentele deciziei menţionate se reţine că titularul mărcii PA a acţionat-o în judecată pe aceeaşi pârâtă, solicitând obligarea acesteia să înceteze importul, comercializarea şi deţinerea în vederea comercializării a produselor ce poartă semnele protejate prin marca PA; să distrugă pe cheltuiala sa produsele pe care le deţine şi care poartă semnele protejate prin aceeaşi marcă; să aducă la cunoştinţa hotărârea judecătorească ce se va pronunţa a cunoştinţa distribuitorilor din România, prin publicarea ei în presă; pârâta să fie obligată la despăgubiri în cuantum de 1.000 euro, în echivalent RON la data plăţii; să furnizeze date, informaţii etc. legate de reţeaua distribuitorilor produselor importate şi pretins contrafăcute, inscripţionate PA, fără acordul reclamantei.
Obiectul pricinii de faţă a fost deja redat în expozeul prezentei decizii şi priveşte pretenţii prin care recurenta-reclamantă tinde la protejarea drepturilor sale de distribuitor unic al produselor marcate prin semnul PA cu privire la care SC S. SA este titularul exclusiv al drepturilor de proprietate intelectuală, recurenta reclamantă acţionând pe teritoriul României în numele şi pe seama titularului mărcii, astfel încât aceasta nu este în măsură să invoce drepturi proprii în legătură cu semnul, cu excepţia celor adiacente ţinând de indicarea calităţii sale - distribuitor unic autorizat şi a datelor de identificare: firmă, adresă, etc.; cele din urmă drepturi, însă, deşi drepturi proprii ale recurentei, au caracter accesoriu faţă de cele ale titularului mărcii şi sunt în legătură cu calitatea sa de distribuitor.
Pornind de la această calitate a recurentei reclamante (distribuitor unic al produselor societăţii SC S. SA) şi prin raportare la dispoziţiile art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 (forma anterioară a legii) rezultă că acţiunea în contrafacere poate fi pornită de titularul exclusiv al dreptului asupra mărcii, în timp ce distribuitorul unic autorizat al unui produs marcat prin marca titularului poate avea calitate procesuală activă doar în legătură cu protejarea drepturilor sale de distribuitor.
Astfel, distribuitorul unor produse marcate cu un semn aflat în patrimoniul unei persoane fizice sau juridice nu exercită decât indirect drepturi în legătură cu marca (menţionarea sa în calitate de distribuitor al produsului pretins contrafăcut) şi în absenţa unei acţiuni în contrafacere iniţiate de însuşi titularul mărcii.
Pe de altă parte, nimic nu se opune ca titularul exclusiv al mărcii să delege sub forma unei procuri speciale exercitarea acţiunii în contrafacere împotriva terţilor care ar folosi în mod neautorizat marca în limitele teritoriale în cadrul cărora distribuitorul nu are competitori, fiind distribuitor unic.
De aceea, sfera drepturilor unui distribuitor unic al unor produse marcate cu un semn protejat este alta decât cea a drepturilor unui licenţiat exclusiv/neexclusiv al mărcii, conform art. 42 din Legea nr. 84/1998 sau a unui cesionar cu privire la o parte din produsele marcate prin acelaşi semn, potrivit art. 40 din lege, forma în vigoare la data introducerii acţiunii; prin cesiune operează o transmitere a drepturilor asupra mărcii [art. 40 alin. (2)], pe când în ipoteza licenţei exclusive cât şi neexclusive, titularul mărcii păstrează dreptul de a-şi proteja drepturile sale de proprietate intelectuală prin formularea acţiunii în contrafacere, ceea ce în temeiul şi în limitele contractului de licenţă, este în măsură sa facă şi cel licenţiat, în condiţiile legii.
Regimul juridic al acţiunii în contrafacere în cazul partajării drepturilor exclusive asupra unei mărci prin încheierea unor contracte de licenţă este stabilit prin dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 84/1998, astfel: „Dacă în contractul de licenţă nu este stipulat altfel, licenţiatul nu poate introduce în justiţie o acţiune în contrafacere fără consimţământul titularului mărcii.
Titularul unei licenţe exclusive poate introduce o acţiune în contrafacere, dacă, după ce a notificat titularului mărcii actele de contrafacere de care a luat cunoştinţă, acesta nu a acţionat în termenul solicitat de licenţiat.
Când o acţiune în contrafacere a fost pornită de către titular, oricare dintre licenţiaţi poate să intervină în proces, solicitând repararea prejudiciului cauzat prin contrafacerea mărcii.”
Fără a dezlega în cuprinsul prezentului recurs excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentei-reclamante în contradicţie cu cele statuate de instanţele anterioare asupra acestei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile de faţă, Înalta Curte apreciază că cele anterior redate în sensul sublinierii diferenţelor de regim juridic, s-au impus a fi clarificate în justificarea şi argumentarea reţinerii puterii de lucru judecat a celor dezlegate prin decizia civilă nr. 8279 din 22 noiembrie 2011 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în acţiunea pornită de SC S. SA (titularul mărcii şi al drepturilor exclusive pe care acest titlu le conferă) împotriva aceleiaşi intimate ca şi cea din prezenta cauză.
Cum în pricina de faţă, recurenta-reclamantă nu s-a prevalat de alte drepturi decât cele decurgând din calitatea sa de distribuitor unic al adezivilor marcaţi prin aplicarea mărcii PA al cărei unic titular este SC S. SA, rezultă că recurenta nu poate invoca alte drepturi în contra intimatei decât cel pe care îl reprezintă pe teritoriul României le-a invocat în litigiul paralel (mandantul recurentei).
În plus, drepturile recurentei-reclamante sunt accesorii drepturilor titularului exclusiv al mărcii, astfel că soluţia din prezenta cauză rezultă şi din aplicarea principiului accesorium sequitur principale.
Având în vedere că raporturile juridice dintre recurenta reclamantă din acest litigu şi reclamanta din Dosarul nr. 13090/118/2009 sunt specifice unui contract de mandat, reiese că cele dezlegate de instanţa anterioară printr-o hotărâre irevocabilă se impun în pricina de faţă ca efect al lucrului judecat, iar nu cu valoarea unui mijloc de probă în contra căruia recurenta SC R. SRL ar putea produce dovada contrară; ca atare, recurentei-reclamante i se opun cele stabilite de instanţa anterioară faţă de mandantul său, în virtutea efectului pozitiv al puterii lucrului judecat, în legătură cu drepturile asupra mărcii referitor la pretinsele încălcări imputate intimatei pârâte prin transportarea containerului conţinând adezivii marcaţi cu semnul PA; în legătură cu aceste mărfuri pretins contrafăcute, SC S. SA a făcut cerere de intervenţie la autorităţile vamale, urmată de introducerea acţiunii în contrafacere, potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 344/2005.
Or, aşa cum s-a reţinut la nivelul situaţiei de fapt, la 03 iunie 2005 C.C. SA din Marsilia, Franţa, în calitate de „armator”, a încheiat un contract de reprezentare pe liniile de transport maritime cu pârâta SC C.C.R. SA, ca agent de shipping al acesteia, pentru zona de reprezentare.
Pe de altă parte, din conosamentul încheiat la 09 martie 2006, expeditorul Z.X.G.C. China a încredinţat transportatorului C.C. SA din Marsilia, Franţa, - un container cu 4.200 cutii conţinând adeziv pentru a fi transportat în Constanţa, România; la rubrica „destinatarul mărfii” era menţionat „la ordin”.
Dat fiind caracterul accesoriu al drepturilor recurentei reclamante (indicarea sa în calitate de distribuitor unic pe ambalajele produselor pretins contrafăcute) în raport cu însuşi titularului drepturilor asupra mărcii - SC S. SA (marcarea adezivilor cu marca PA asupra căreia are drepturi exclusive), instanţa de faţă nu ar putea statua, pe baza unor evaluări proprii, în contra celor stabilite prin decizia civilă nr. 8279 din 22 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Astfel, prin hotărârea anterioară irevocabilă s-a reţinut că pârâta SC C.C.R. SA este o societate de agenturare, iar întinderea atribuţiilor şi competenţelor sale sunt prevăzute prin dispoziţii legale (art. 56, 58 din O.G. nr. 22/1999).
Ca atare, aplicând aceste norme la situaţia de fapt reţinută în Dosarul nr. 13090/118/2009, instanţa de recurs, prin decizia invocată, a reţinut că agentul nu are şi atribuţii de transport sau manipulare a mărfurilor şi, în consecinţă, pârâta SC C.C.R. SA nu aduce atingere drepturilor la marcă invocate de reclamanta SC S. SA, pârâta neavând în legătură cu marfa pretins contrafăcută atribuţii de natură a o prejudicia pe reclamantă.
Aceeaşi instanţă de recurs a apreciat că obligarea pârâtei de a înceta transportul şi manipularea mărfurilor protejate prin marcă şi reţinute la vamă (pe care sunt aplicate şi menţiunile privind distribuitorul autorizat al acestora în România, respectiv recurenta din cauza de faţă) este o măsură lipsită de finalitate şi, totodată, nelegală, întrucât nu are nicio consecinţă din punct de vedere al protejării dreptului la marcă, de vreme ce activităţile menţionate nu au fost şi nu sunt exercitate de pârâtă.
În consecinţă, ca efect al infirmării calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C.C.R. SA Constanţa în litigiul principal purtat de titularul mărcii, întemeiat pe dispoziţiile art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 în legătură cu mărfurile marcate cu semnul PA, în pricina de faţă se impune aceeaşi soluţie în legătură cu aceleaşi mărfuri, pârâta neavând atribuţii de transport şi manipulare a mărfurilor protejate prin marcă în favoarea societăţii SC S. SA, mărfuri reţinute la vamă prin acelaşi proces-verbal din 12 iulie 2006 - 71.280 buc. tuburi adeziv, având inscripţionată nu numai denumirea PA, ci şi purtând menţiunea distribuitorului unic autorizat, recurenta pricinii.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC R. SRL împotriva deciziei nr. 305/C din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4039/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4042/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
