ICCJ. Decizia nr. 4043/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4043/2012
Dosar nr. 38820/3/2009
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta B.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi SC H.N. SA, obligarea acestora la plata sumei de 3.217 RON reprezentând preţul locuinţei achitat, reactualizat conform indicelui de inflaţie conform art. 51 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 [art. 50 alin. (3), forma actuală a legii], art. 1073 şi 1084 C. civ. şi, de asemenea, obligarea acestora, cu titlu de daune interese, în baza art. 1341 pct. 4 şi art. 1344 C. civ., la plata sumei de 200.000 euro reprezentând diferenţa dintre preţul de achiziţionare şi valoarea actuală a imobilului.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a formulat cerere de chemare în garanţie a SC H.N. SA, solicitând restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Prin sentinţa civilă nr. 1185 din 13 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata, către reclamantă, a sumei de 65.461,45 RON reprezentând preţul actualizat menţionat în contractul de vânzare-cumpărare din 1996 şi a respins, ca neîntemeiat, capătul doi de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, potrivit raportului de expertiză construcţii efectuat de expert T.I.C., preţul actualizat achitat de către reclamantă în baza contractului de vânzare-cumpărare este de 65.461,45 RON, iar valoarea de piaţă estimată a imobilului este de 982.400 RON, echivalentul a 235.000 euro.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 1.337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat de a răspunde faţă de cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, iar potrivit art. 1341 C. civ. dacă vânzătorul este răspunzător de evicţiune, cumpărătorul are dreptul de a cerere, printre altele, restituirea preţului de la vânzător, precum şi eventualele cheltuieli de judecată.
Dacă acest cumpărător a avut cunoştinţă de pericolul evicţiunii, înseamnă că a acceptat riscul evicţiunii, iar instituţia răspunderii vânzătorului nu este incidentă în acest caz, întrucât contractul are caracter aleatoriu.
Tribunalul a constatat că, în raport de situaţia de fapt şi de drept reţinută prin decizia civilă nr. 1966/2008, rămasă irevocabilă şi care se bucură de putere de lucru judecat, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, dacă aceste contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel cum s-a întâmplat şi în speţa dedusă judecăţii.
Prima instanţă a mai reţinut că din motivarea deciziei civile nr. 1966/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, rezultă că reclamanta a cunoscut cauza evicţiunii, astfel încât, aceasta nu poate beneficia de dispoziţiile legale ce reglementează obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune, atât în privinţa preţului, cât şi în privinţa altor daune interese, inclusiv cheltuieli de judecată.
S-a apreciat că situaţia este identică şi dacă acţiunea ar fi fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 întrucât potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Împotriva acestei sentinţe a fost declarat apelul pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, arătând că nu are calitate procesual pasivă în cauză, aceasta aparţinând unităţii administrativ-teritoriale vânzătoare (în speţă, Municipiul Bucureşti, prin Primar General, prin mandatar SC H.N. SA), atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecaţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât şi pentru dispoziţiile imperative prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Referitor la respingerea cererii de chemare în garanţie formulată împotriva SC H.N. SA, arată că, în ce priveşte comisionul de 1% încasat de respectiva societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, acesta se cuvenea a fi restituit, atâta timp cât l-a încasat la momentul perfectării contractelor de vânzare-cumpărare.
Prin decizia civilă nr. 521A din 17 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul sub aspectul nesoluţionării cererii de chemare în garanţie, a desfiinţat în parte sentinţa şi a trimis cauza la instanţa de fond, pentru soluţionarea cererii de chemare în garanţie formulată de Ministerul Finanţelor Publice împotriva SC H.N. SA; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei, respectiv cu privire la soluţia dată cererii principale.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) (preţul actualizat plătit de chiriaşi) şi alin. (21) (preţul de piaţă al imobilelor) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, astfel încât, această entitate este, în contextul legii, reprezentant al Statului Român, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, fapt ce reiese şi din aceea că se prevede că sursa plăţii nu sunt propriile fonduri ale Ministerului Finanţelor Publice ca instituţie de sine stătătoare, ci este fondul extrabugetar, pe care Ministerul Finanţelor Publice doar îl administrează.
Aceste dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 sunt dispoziţii speciale în raport de normele de drept comun conţinute în C. civ. pe care le invocă pârâtul (art. 969, art. 1337, art. 1341 şi urm., art. 1344 C. civ.), iar potrivit regulilor aplicabile concursului dintre legea specială şi legea generală, acestea se aplică prioritar faţă de C. civ.
Instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se justifică pe deplin, având în vedere natura specială a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, faţă de care nu se pot opera regulile de drept comun ale vânzării reglementate de C. civ.
Vânzarea în temeiul Legii nr. 112/1995 nu este o vânzare-cumpărare consensuală „clasică”, astfel cum aceasta este reglementată de dispoziţiile C. civ., bazată pe principiile autonomiei de voinţă şi libertăţii contractuale, ci se realizează în baza unei dispoziţii legale edictate de Statul Român prin care unităţile deţinătoare - în speţă, Municipiul Bucureşti - erau obligate să vândă imobilele către chiriaşi, la anumite preţuri şi în anumite condiţii.
Aşadar, Municipiului Bucureşti, care apare în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în calitate de vânzător al imobilului, nu încasează preţul imobilului, ci acest preţ se vărsa într-un cont extrabugetar constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 şi art. 49 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, fond extrabugetar „la dispoziţia Ministerului Finanţelor”.
Prin urmare, actul de vânzare-cumpărare încheiat în condiţiile Legii nr. 112/1995 de către reclamantă nu a fost perfectat în condiţiile C. civ., ci este un act juridic atipic, prevăzut într-o reglementare specială (Legea nr. 112/1995), în raport de anumite condiţii speciale (sociale şi legale).
În cadrul vânzării efectuate în condiţiile Legii nr. 112/1995 unitatea deţinătoare a acţionat în numele şi pentru Statul Român, la dispoziţia acestuia, după cum şi efectele acestei vânzări nu s-au produs în persoana unităţii deţinătoare Municipiul Bucureşti (care nu a încasat niciun preţ).
Instanţa de apel a mai apreciat că având în vedere aceste trăsături speciale ale contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat în mod expres că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşi se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, acelaşi fond extrabugetar în care a fost vărsat preţul încasat ca urmare a vânzării (Ministerul Finanţelor apărând în acest raport juridic în calitatea sa de reprezentant al Statului Român).
Referitor la criticile privind cererea de chemare în garanţie, instanţa de apel le-a găsit întemeiate, din perspectiva faptului că Tribunalul nu s-a pronunţat deloc asupra acestei cereri, sens în care a dispus trimiterea spre rejudecare a cauzei exclusiv pe acest aspect, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., desfiinţânu-se în parte sentinţa, în aceste limite.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Bucureşti a promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul susţine că instanţa de apel în mod greşit a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi, în consecinţă, a confirmat soluţia asupra calităţii sale procesuale pasive în cererea dedusă judecăţii.
Recurentul arată că înţelege să reitereze prin motivele de recurs excepţia arătată.
În susţinerea acesteia, se prevalează de invocarea principiului relativităţii efectelor contractului, efecte care se produc numai între părţile contractante, întrucât acestea nici nu pot profita, dar nici dăuna unui terţ.
În aceste condiţii, recurentul arată că nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, astfel că are calitatea de terţ faţă de acest raport juridic, fiind doar depozitarul fondului extrabugetar constituit prin vărsarea sumelor încasate de Primăria Municipiului Bucureşti din operaţiunile de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
În baza art. 1337, art. şi urm. 1341 C. civ., recurentul solicită să se instituie obligaţia de restituire a preţului actualizat în sarcina Primăriei Municipiului Bucureşti, prin anagajarea răspunderii sale pentru evicţiune decurgând din fapta unui terţ.
Recurentul susţine că aceste dispoziţii legale nu pot fi înlăturate de la aplicare prin nicio dispoziţie specială contrară, ci sunt pe deplin incidente în speţa de faţă.
Acelaşi recurent opinează că nici prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură a conduce la introducerea sa în cauză şi să îi acorde calitatea procesuală pasivă, cât timp obligaţia de răspundere pentru evictiune are un conţinut mai larg decât restituirea preţului.
Or, deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, iar această împrejurare este de natură a conduce la angajarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune totală, deci a Primăriei Muncipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile formulate privind restituirea preţului actualizat.
Recurentul mai învederează că în speţă nu se verifică în niciun fel culpa sa, astfel că solicită instanţei de recurs a avea în vedere cele ce se dispun prin art. 1344 C. civ.
Intimaţii-reclamanţi nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs şi nici nu au fost administrate alte probe în această etapă procesuală, dintre cele permise de art. 305 C. proc. civ. (înscrisuri).
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează:
Analizând materialul probator al cauzei, văzând criticile susţinute prin motivele de recurs şi, examinând, pe baza acestora, legalitatea deciziei recurate, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite cerinţele presupuse de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar aceleaşi critici, fiind suceptibile de încadrare şi în dispoziţiile art. 304 pct. 7, vor avea efectul substituirii parţiale a considerentelor deciziei recurate, întrucât nu se impune modificarea acesteia.
Astfel, obiectul pricinii de faţă priveşte cererea reclamanţilor de restituire a preţului actualizat, preţ pe care la 13 ianuarie 1998 l-au achitat integral, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 09 decembrie 1996 având ca obiect apartamentul din Bucureşti, în baza Legii nr. 112/1995; totodată, prin cererea formulată, într-un al doilea capăt de cerere, reclamanţii au solicitat cu titlu de daune interese, în aplicarea dispoziţiilor art. 1341 pct. 4 şi art. 1344 C. civ., obligarea pârâţilor la plata diferenţei dintre valoarea actuală de piaţă a apartamentului şi preţul de achiziţionare (acest capăt de cerere a fost respins de prima instanţă, iar reclamanţii nu au formulat apel).
Cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice şi cu Muncipiul Bucureşti, prin Primar General; de asemenea, prima instanţă a respins cererea formulată în contradictoriu cu cel de-al doilea pârât, astfel că cererea privind restituirea preţului actualizat a fost admisă doar în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, sens în care s-a dispus obligarea acestuia la efectuarea acestei plăţi către reclamanţi; soluţia a fost criticată în apel doar de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Din punct de vedere obiectiv, cauza a privit şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Fianţelor Publice împotriva SC H.N. SA prin care a solicita ca în cazul în care va cădea în pretenţii să fie obligată să îi restituie procentul de 1% din preţul vânzării, reţinut în baza dispoziţiilor legale (art. 41 din Normele metodologice de aplcare a Legii nr. 112/1995), ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 09 decembrie 1996 în calitate de reprezentant al vânzătorului, unitate specializată prin intermediul căreia Municipiul Bucureşti a realizat aceste vânzări.
Această cerere de chemare în garanţie nu a fost soluţionată de prima instanţă, fiind motivul pentru care, instanţa de apel, în aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a dispus desfiinţarea în parte a sentinţei apelate şi trimiterea cauzeila prima instanţă pentru soluţionarea cererii de chemare în garanţie; în acelaşi timp, instanţa de apel a confirmat legalitatea şi temeinicia sentinţei asupra primului capăt de cerere, confirmând calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministrul Finanţelor Publice în raportul de restituire a preţului actualizat către reclamanţi.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, se constată că aceasta a fost invocată de recurent încă de la prima instanţă, prin întâmpinarea formulată în cauză, excepţia fiind soluţionată de Tribunal prin încheierea interlocutorie din 07 ianuarie 2010, în sensul respingerii ei ca neîntemeiată, în aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată.
Ca atare, deşi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este o excepţie procesuală de fond, peremptorie şi absolută al cărei regim juridic permite invocarea ei în orice etapă a procesului, aceasta, odată ce a fost susţinută în faţa primei instanţe nu poate fi repusă în discuţie decât prin motivele de apel, iar nu prin reiterarea ei în calea de atac; similar, dacă a fost invocată pentru prima dată în apel, partea care a invocat-o poate critica respingerea ei (dacă este cazul) doar invocând motive de nelegalitate în recurs, în raport cu dezlegarea dată acesteia de instanţa de apel (fie că a fost învestită prin motivele de apel, fie prin invocarea ei ca motiv de ordine publică în calea devolutivă de atac).
Dacă în ce priveşte criticarea soluţionării ei de prima instanţă, recurentul-pârât s-a conformat acestei reguli procedurale, formulând critici prin motivele de apel, în recurs însă acesta nu critică legalitatea soluţionării acestui motiv de apel referitor la excepţia lipsei calităţii sale procesaule pasive, ci prin motivele de recurs practic o reiterează.
Aşa fiind, dintre aceste motive de recurs, Înalta Curte va avea în vedere doar acele argumente care combat cele statuate de instanţa de apel în rezolvarea acestei critici prin decizia recurată.
Astfel, se constată că în ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare în discuţie s-a constatat nulitatea absolută a acestuia, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 1966 din 01 noiembrie 2006 a instanţei de recurs - Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, hotărâre irevocabilă.
Contrar celor susţinute de recurent prin motivele de recurs, ca şi celor arătate de instanţa de apel, având în vedere situaţia de fapt reţinută în cauză, chiar în absenţa dispoziţiilor din legea specială nu era incidenţă răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, în temeiul art. 1337 şi urm. C. civ., întrucât garanţia pentru evicţiune este o răspundere de natură contractuală şi, ca atare, aceasta este incompatibilă cu desfiinţarea operaţiunii juridice pe care, potrivit dispoziţiilor legii, o însoţeşte câtă vreme aceasta produce efecte valabile.
Or, prin constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, operaţiunea juridică se defiinţează cu efect retroactiv - ex tunc, situaţie în care devin incidente principiile care guvernează efectele nulităţii actului juridic civil, între care şi restitutio in integrum, privind restituirea presaţiilor reciproce ale părţilor, antrenate prin încheierea contractului desfiinţat.
Şi acest principiu (ca şi garanţia pentru evicţiune, dacă era cazul), potrivit dreptului comun operează între părţile contractante.
Însă, contrar celor susţinute de recurentul cauzei, având în vedere că apartamentul în legătură cu care poartă pricina de faţă face parte dintre cele cu privire la care a fost adoptată o legislaţie reparatorie de statului român, întrucât acesta a fost preluat de la autorul proprietarului prin Decretul nr. 92/1950, pentru soluţionarea cererii deduse judecăţii nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun (art. 1337 şi urm. C. civ.), ci, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, cele din cuprinsul Legii nr. 10/2001, ca lege specială în această materie.
În consecinţă, în ce priveşte criticile ce au ca obiect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a confirmat că recurentul are calitatea de parte obligată în raportul juridic soluţionat în cauză, date fiind dispoziţiile derogatorii ale legii speciale, norme care înlătură de la aplicare dispoziţiile dreptului comun.
Or, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că restituirea preţului actualizat [ipoteza de la art. 50 alin. (2), la care textul face trimitere] se realizează de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Contrar celor susţinute de recurent, această obligaţie de dezdăunare a chiriaşului cumpărător nu revine, în acest caz, vânzătorului (potrivit soluţiei din dreptul comun), ci Ministerului Finanţelor Publice, întrucât legea specială instituie prin norma derogatorie invocată, o subrogaţie legală a persoanei debitorului obligat la restituirea preţului actualizat.
Această prevedere legală îşi are raţiunea în respectarea unei simetrii între destinaţia finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea adminsitrativ-teritorială Municipiul Bucureşti) cu titlu de preţ de la chiriaşii cumpărători şi sursa fondurilor pentru restituirea către aceştia a preţului actualizat (sau de piaţă, după caz), pentru ipoteza constatării nulităţii contractului (ori a producerii evicţiunii prin admiterea acţiunii în revendicare, în cealaltă ipoteză), precum în speţă, aceste sume fiind vărsate în fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, parte din considerentele deciziei recurate urmând a fi substituite prin prezentele considerente potrivit celor arătate, în baza art. 304 pct. 7.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Bucureşti, împotriva deciziei nr. 521A din 17 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4042/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4045/2012. Civil. Revendicare mobiliară. Recurs → |
|---|
