ICCJ. Decizia nr. 4046/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4046/2012
Dosar nr. 31739/3/2009
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 277 din 26 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiate; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice; a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca nefondată, cererea principală, privind pe reclamanţii M.G. şi G.S., pe pârâtul Municipiul Bucureşti şi chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice, ambii prin D.G.F.P., şi a respins cererea de chemare în garanţie a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Tribunalul a reţinut că legitimarea procesuală activă trebuie a se realiza prin prisma prevederilor art. 480 C. civ., text dă naştere vocaţiei la formularea acţiunii în revendicare pentru persoana care se pretinde proprietar deposedat al imobilului, iar din conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta invocă această calitate de proprietar deposedat abuziv al imobilului. Faţă de aceste considerente, Tribunalul a respins această excepţie ca neîntemeiată.
Tribunalul a apreciat neîntemeiată şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, reţinând că prin decizia nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii, instanţa supremă recunoaşte admisibilitatea acţiunii în revendicare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu privire la cererea de chemare în garanţie, Tribunalul a reţinut că, având în vedere situaţia imobilului în litigiu, de imobil preluat abuziv, are calitate procesuală pasivă numai pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu şi acesta din urmă în nume propriu.
Având în vedere aceste considerente, Tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată. Faţă de faptul că Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu, nu are calitate cu privire la capătul de cerere privind plata despăgubirilor solicitate în subsidiar de reclamantă, Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice şi a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, analizând materialul probator al cauzei, Tribunalul a reţinut următoarele:
Imobilul în litigiu a fost proprietatea reclamantului G.S. care prin actul de donaţie din 27 noiembrie 1979, a donat reclamantei M.G. cota sa de ½ din terenul şi construcţia de pe acesta, situate în Bucureşti, cu menţiunea că, în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, terenul aferent în suprafaţă de 163 m.p. trece în proprietatea statului. Prin decizia nr. 2387 din 27 noiembrie 1979 a Consiliului Popular al Sectorului 3, terenul în suprafaţă de 163 m.p. deţinut de reclamantul G.S. a fost trecut în proprietatea statului conform Legii nr. 58/1974.
Prin dispoziţia din 20 aprilie 2007 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001, reclamantei i-a fost recunoscut numai jumătate din dreptul de proprietate asupra imobilului - teren în suprafaţă de 326 m.p. cu motivarea că în baza actului de donaţie aceasta a dobândit doar dreptul de folosinţă asupra terenului, iar nu un drept de proprietate.
Reclamanta nu a contestat aceasta dispoziţie, dar prin cererea de faţă, în temeiul dreptului comun, respectiv, art. 480 C. civ., solicită obligarea pârâtului la restituirea în natură a suprafeţei de teren intrate în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974 în momentul încheierii contractului de donaţie.
Faţă de această acţiune, tribunalul a constatat că la încheierea contractului de donaţie din anul 1979, terenul în suprafaţă de 163 m.p. a intrat în proprietatea statului conform art. 30 din Legea nr. 58/1974, reclamanta justificând la data preluării bunului în vederea demolării şi sistematizării zonei doar un drept de proprietate asupra construcţiei, întrucât la data încheierii actului de donaţie terenul a trecut din patrimoniul donatorului în patrimoniul statului.
Pe de altă parte, tribunalul a reţinut că terenul în litigiu nu poate face obiectul acţiunii în revendicare, în condiţiile în care reclamanta M.G. nu a avut niciodată în patrimoniu bunul în cauză, iar reclamantul G.S. a înstrăinat dreptul de proprietate asupra terenului prin contractul de donaţie menţionat mai sus.
Prin urmare, acţiunea în revendicare fiind acţiunea proprietarului prin care acesta urmăreşte să reintre în posesia imobilului său, iar în cauză unul dintre reclamanţi nu a avut niciodată imobilul în proprietate, iar celalalt a înstrăinat proprietatea, cererea acestora de restituire a terenului în deplină proprietate este neîntemeiată.
În ceea ce priveşte cealaltă apărare a reclamanţilor în sensul că Legea nr. 58/1974 nu constituie titlu valabil, tribunalul a reţinut că nici aceasta nu poate fi reţinută.
Situaţia juridică a acestor terenuri a fost reglementată de legiuitorul roman prin Legea nr. 18/1991.
Astfel, art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 prevede că „Terenurile atribuite în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor, dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcţiilor, în condiţiile dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosinţă a terenului, proprietari ai locuinţelor”. Din aceste dispoziţii legale rezultă că terenurile din categoria celor revendicate de reclamanţi trec în prezent în proprietatea titularilor dreptului de proprietate asupra construcţiilor. în speţă, terenul nu mai este aferent unei locuinţe, ci este ocupat de reţelele edilitare ale Municipiului Bucureşti (potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză de expert Chirca Florin, fiind ocupat în întregime de Bulevardul Mircea Vodă).
În cauză, faţă de această situaţie de fapt, tribunalul, reţinând că folosinţa imobilului în litigiu nu aparţine reclamantei, a apreciat că aceasta nu mai poate beneficia de prevederile legale menţionate mai sus.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie pentru obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor tribunalul a reţinut următoarele:
Prin contractul de donaţie reclamanta nu a dobândit şi dreptul de proprietate asupra terenului, astfel că, aceasta nu se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, caz în care nu este îndreptăţită la despăgubiri pentru pierderea proprietăţii. Pe de altă parte, reclamantul, prin înstrăinarea imobilului prin donaţie a pierdut dreptul de proprietate asupra acestuia, astfel încât nu este posibil a se reţine că acesta are un bun, în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, pe care o invocă atât în cererea principală cât şi în cererea de chemare în garanţie.
Instanţa a apreciat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. l la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reţinute în cauza de faţă pentru a determina temeinicia acţiunii în revendicare şi, în subsidiar, a cererii de chemare în garanţie, întrucât reclamanţii nu au justificat existenţa unui bun actual privitor la terenul în litigiu în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru a se pune problema vreunei atingeri aduse acestuia, care să atragă incidenţa textului din Convenţie menţionat.
Astfel, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1979, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenţiei) nu intră sub protecţia art. nr. l din Protocolul nr. 1. Convenţia nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. Aprecierea reclamanţilor că dreptul lor de proprietate există şi solicitarea de obligare a chematului în garanţie la plata despăgubirilor nu sunt suficiente pentru a reţine existenţa unui bun actual. Noţiunea autonomă de bun care circumscrie domeniul de aplicare al art. nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului presupune ca reclamanţii să aibă cel puţin o speranţă legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă. În cauza de faţă, reclamanţii nu au nici măcar o asemenea speranţă, atât timp cât regimul juridic al terenurilor din care face parte şi cel în litigiu este reglementat de art. 36 din Legea nr. 18/1991, aşa cum s-a arătat anterior, iar cerinţele prevăzute de această dispoziţie, nu sunt îndeplinite în speţă de către reclamanţi.
împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii M.G. şi G.S., arătând că instanţa fondului a reţinut greşit situaţia de fapt, în discuţie fiind numai dreptul de proprietate al reclamantului G.S. asupra terenului în suprafaţă de 163 m.p. Prima instanţă a reţinut greşit art. 36 din Legea nr. 18/1991, care nu sunt aplicabile prezentei cauze, deoarece reclamantul Grubeanu a pierdut orice drept asupra terenului încă din anul 1974.
Prin decizia civilă nr. 31A din 17 ianuarie 2011, adoptată în majoritate, în cadrul unui complet de divergenţă constituit pentru soluţionarea apelului, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în opinia decisivă, că prin prezenta acţiune în revendicare promovată de reclamanta M.G., personal şi în calitate de mandatară a fratelui său, se urmăreşte redobândirea posesiei imobilului din Bucureşti, Str. Surora nr. 59, sector 3, preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001. Reclamanta a solicitat revendicarea terenului în litigiu prin compararea titlurilor de proprietate opuse de părţi cu privire la asupra imobilul.
S-a apreciat însă că întrucât cererea a fost introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, aceasta nu poate fi soluţionată doar potrivit dreptului comun prin compararea titlurilor de proprietate, ci trebuie soluţionată şi cu respectarea condiţiilor şi prevederilor legii speciale - Legea nr. 10/2001, care altfel ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06.04.1945 - 22.12.1989 s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta.
Instanţa de apel a constatat că legiuitorul de după 1989 a soluţionat problema terenurilor aferente imobilelor ce au trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 58/1974, prin H.G. nr. 250/2007, arătându-se că dreptul/vocaţia de a obţine titluri de proprietate pentru terenul aferent construcţiei cumpărate aparţine dobânditorilor construcţiilor, urmând a se considera că aceste situaţii nu cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Curtea de apel, la rândul său, a reţinut că în cauză, pentru imobilul în litigiu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 apelanta M.G. pentru ½ din teren, notificare ce a fost soluţionată prin dispoziţia din 20 aprilie 2007, potrivit căeia Primarul General a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 163 m.p. şi construcţie demolată, retinându-se că terenul este afectat în totalitate de elemente de sistematizare.
Din notificarea aflată la dosarul de fond, instanţa de apela observat că doar M.G. a notificat Primăria Municipiului Bucureşti pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul trecut ilegal în proprietatea statului.
De altfel, apelantul G.S. a donat surorii sale cota sa indiviză de ½ din imobil, în cuprinsul contractului menţionându-se în mod expres că terenul aferent construcţiei în cotă indiviză de ½ urmează regimul juridic stabilit de art. 30 din Legea nr. 58/1974.
Cum reclamantul G.S. nu a formulat notificare conform Legii nr. 10/2001 şi reclamanta M.G. a solicitat măsuri reparatorii doar cu privire la partea sa de proprietatea, primind despăgubiri în urma exproprierii, instanţa de apel a constatat că prin soluţia Tribunalului nu au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece Convenţia garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate.
De altfel, dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului se aplică prioritar faţă de legea specială internă, numai în cazul în care s-ar constata o contrarietate între legislaţia naţională şi Convenţie, aspect ce nu poate fi reţinut în prezenta cauză.
Ulterior, la 01 aprilie 2011 (data poştei, conform art. 104 C. proc. civ.), apelanţii-reclamanţi M.G. şi G.S. au formulat cerere de completare a deciziei pronunţate de instanţa de apel, în temeiul art. 2812 C. proc. civ. prin care au solicitat pronunţarea instanţei de apel cu privire la cererea de chemare în garanţie pe care au formulat-o în faţa instanţei de fond şi prin care au solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Fiananţelor Publice, şi a Ministerului Finanţelor Publice, la desăgubiri în sumă de 136.757 euro reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 163 m.p. din Bucureşti, prevelându-se de dispoziţiile art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Apelanţii-reclamanţi au învederat că prin apelul formulat au criticat soluţia primei instanţei atât sub aspectul soluţiei date cererii principale, cât şi sub aspectul cererii de chemare în garanţie.
Prin decizia civilă nr. 486A din 09 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondată cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 31A din 17 ianuarie 2011 a aceleiaşi instanţe.
Instanţa de apel a apreciat că apelanţii reclamanţi prin cererea formulată solicită de fapt modificarea şi completarea considerentelor deciziei date în soluţionarea apelului, ceea ce ar conduce practic la modificarea soluţiei la care a ajuns completul în urma deliberării.
S-a mai reţinut că dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ. sunt aplicabile în cazul judecăţii în primă instanţă când instanţa se pronunţă asupra cererilor principale, conexe, accesorii sau incidentale cu care a fost învestită sau, în cazul judecării în fond după casare cu reţinere, respectiv după anularea sentinţei în apel.
Instanţa de apel a mai arătat că în cauză s-a pronunţat în sensul respingerii integrale a apelului, cu privire la toate cererile formulate în cauză şi, pentru aceste motive, cererea de completare a deciziei civile nr. 31A din 17 ianuarie 2011 a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva deciziei date de instanţa de apel în soluţionarea apelului (nr. 31A/2011) au declarat recurs reclamanţii M.G. şi G.S., prevalându-se de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea moticelor de recurs, recurenţii au învederat următoarele:
1. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - Hotărârea recurată nu cuprinde motivele ne care se sprijină, singurul argument reţinut de instanţa de apel în respingerea apelului fiind acela că nu au fost încălcate prevederile art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece acest text garantează protecţia unui drept actual, iar G.S. nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Acest argument reprezintă numai concluzia la care instanţa de apel a ajuns, fără să se arate care sunt motivele ce au stat la baza acestei concluzii.
Reclamanţii au invocat atât faptul că M.G. a formulat notificarea atât în nume personal, cât şi în numele lui G.S., dar şi faptul că Legea nr. 10/2001 contravine Convenţiei Europene sub aspectul garantării unor drepturi concrete şi efective şi nu teoretice şi iluzorii; cu privire la aplicabilitatea art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, au învederat că dispun cel puţin de o speranţă legitimă, având în vedere recunoaşterea dreptului lor asupra celeilalte jumătăţi din imobilul care face obiectul cauzei, care reprezintă o valoare patrimonială suficient de caracterizată pentru calificarea acesteia ca fiind un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Conveţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, instanţa de apel nu a răspuns acestor critici, nu a arătat motivele pentru care a înlăturat susţinerilor reclamanţilor şi nici argumentele pe baza cărora şi-a format convingerea.
2. Art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. - Hotărârea recurată este dată cu schimbarea naturii şi înţelesului mai multor acte juridice, şi anume:
Cu privire la obiectul acţiunii, instanţa de apel reţine că „prin prezenta acţiune în revendicare se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat (...) reclamanta a solicitat revendicarea terenului în litigiu prin compararea titlurilor de proprietate asupra imobilului”. Or, instanţa de apel nu face nicio referire la cererea de chemare în garanţie, având ca obiect obligarea chemaţilor în garanţie la plata despăgubirilor. Prin urmare, dincolo de faptul că nu este motivată, hotărârea instanţei de apel porneşte de la premisa greşită că acţiunea reclamanţilor ar urmări exclusiv redobândirea imobilului, pe calea unei acţiuni în revendicare, de vreme ce cuprinde şi o cerere de chemare în garanţie având ca obiect obligarea Statului Român la plata de despăgubiri. Prin urmare, instanţa de apel a interpretat greşit actul procedural al sesizării primei instanţe, constând în cererea principală şi cererea de chemare în garanţie, apreciind greşit că în realitate ar fi vorba numai despre o acţiune în revendicare.
Cu privire la notificarea în baza Legii nr. 10/2001, instanţa de apel reţine că „pentru imobilul în litigiu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 apelanta M.G. pentru cota de ½ din teren”.
Or, conform notificării din 09 august 2001 aflată la dosarul cauzei, M.G. a solicitat despăgubiri pentru suprafaţa totală de 326 m.p., iar potrivit dispoziţiei din 2007 au fost propuse măsuri reparatorii numai pentru ½ din teren, respectiv 163 m.p.
Totodată, conform procurii autentificate din 26 iulie 2001 aflată la dosarul cauzei, G.S. a împuternicit-o pe M.G. în vederea susţinerii şi apărării drepturilor şi intereselor sale legate de redobândirea imobilului în litigiu.
Prin urmare, faţă de obiectul notificării, respectiv suprafaţa de 326 m.p. (2 x 163 m.p.), rezultă, evident, că M.G., în nume personal şi în numele fratelui său, a formulat notificare nu numai pentru suprafaţa de 163 m.p. (pentru care a primit despăgubiri), ci pentru întreaga suprafaţă de 326 m.p.
3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - Hotărârea recurată este dată cu greşita interpretare şi aplicare a legii, în sensul că, deşi instanţa de apel invocă prevederile H.G. nr. 250/2007, nu urmăreşte raţionamentul şi nu concluzionează în vreun sens cu privire la situaţia juridică în cauză. Conform dispoziţiilor din Normele metodologice, în ipoteza în care, ulterior înstrăinării, construcţia proprietatea dobânditorului a fost preluată şi mai apoi demolată, acesta din urmă neavând dreptul/vocaţia de a obţine titlu de proprietate pentru terenul aferent construcţiei cumpărate, regimul juridic al acestor categorii de terenuri rămâne supus incidenţei prezentei legi în favoarea persoanei îndreptăţite - proprietar al terenului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.
Prin urmare, rezultă că în cauză G.S. este îndreptăţit să primească măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafaţă de 163 m.p. Or, reclamantul G.S. are o speranţă legitimă suficient de caracterizată pentru a constitui „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Conveţia Europeană a Drepturilor Omului.
Obiectul litigiului este un imobil - teren în suprafaţă de 163 m.p. - care face parte dintr-un imobil - teren+construcţie situat în Bucureşti. Cu privire la acest întreg imobil s-a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, soluţionată prin dispoziţia din 20 aprilie 2007 emisă de Primarul General prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul construcţie şi pentru imobilul teren de 163 m.p. aparţinând anterior reclamantei M.G. şi s-a respins notificarea pentru imobilul teren în suprafaţă de 163 m.p. aparţinând anterior reclamantului G.S., cu motivarea că reclamanta M.G. nu a deţinut în proprietate această parte din teren.
Prin urmare, autorităţile competente au stabilit deja că imobilul respectiv a fost preluat abuziv, dispunându-se restituirea prin echivalent a întregului imobilul, cu excepţia părţii care face obiectul prezentului litigiu.
Faptul că prin dispoziţia din 20 aprilie 2007 s-a respins restituirea prin echivalent şi a părţii revendicate în prezenta cauză nu prezintă nicio relevanţă, de vreme ce această cerere s-a respins ca fiind formulată de reclamanta M.G., care, într-adevăr, nu a deţinut niciodată terenul respectiv în proprietate, deşi pentru această parte acţionase ca mandatar a reclamantului G.S.
Prin urmare, cererea formulată de G.S. pentru imobilul teren de 163 m.p. deţinut anterior nu s-a soluţionat nici până în prezent, coroborat cu faptul că cererea formulată de M.G. este deja soluţionată favorabil, reţinându-se că aceasta nu a pierdut calitatea de proprietar asupra cotei sale părţi din imobilul respectiv.
Având în vedere aceste aspecte, rezultă că reclamantul G.S. deţine cel puţin o „speranţă legitimă” şi deci un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce face acest text convenţional aplicabil.
Conform unei jurisprudenţe constante, culminând cu hotărârea pronunţată în cauza pilot Atanasiu, Curtea Europeană reţine că, deşi Legea nr. 10/2001 deschide reclamanţilor accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul, şi de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, restituirea imobilului sau plata unei indemnizaţii în favoarea persoanelor îndreptăţite.
Hotărârea pilot arătată este pronunţată la data de 21 septembrie 2010, devenind accesibilă la data de 12 octombrie 2010, fiind aplicabilă prezentei cauze şi prevalând faţă de dispoziţiile legale interne.
Faţă de principiul subsidiarităţii protecţiei internaţionale a drepturilor omului, se impune înlăturarea dispoziţiilor interne din cuprinsul Legii nr. 10/2001, constatate de Curtea Europeană ca nefiind corespunzătoare cu drepturile consacrate şi garantate prin Convenţia Europeană, respectiv cu prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi cu art. 6 din Convenţie.
În acest context, reclamanţii arată că au invocat dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană, ca normă direct aplicabilă în dreptul intern şi că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 are două dimensiuni - una substanţială şi una procedurală.
Sub aspect substanţial, reclamanţii deţin un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, respectiv o valoare patrimonială certă determinabilă, ceea ce face ca textul convenţional invocat să fie aplicabil, iar sub aspect procedural, teoretic, aceştia au la dispoziţie căile de atac recunoscute de dreptul intern - respectiv de Legea nr. 10/2001 - însă aceste căi trebuie ignorate complet faţă de constatarea Curţii Europene în sensul că sunt iluzorii.
4. Recurenţii mai arată că în mod nelegal opinia separată reţine că cererea de chemare în garanţie ar fi nefondată, deoarece nu s-a dovedit un raport juridic de garanţie între unitatea administrativ teritorială a Municipiului Bucureşti şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Această soluţie este dată cu greşita interpretare şi aplicare a legii, întrucât cererea de chemare în garanţie este formulată de reclamanţi şi nu de pârâtul Municipiul Bucureşti.
Statul Român, prin ratificarea Convenţiei Europene, s-a obligat „să respecte drepturile omului”, în sensul de a recunoaşte „oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile” garantate de Convenţie, între care dreptul la respectarea bunurilor sale”, conform art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În executarea obligaţiei de a respecta dreptul de proprietate, Statul Român a înţeles să adopte Legea nr. 10/2001, însă aceasta contravine Convenţiei Europene, aceasta reţinând explicit, în numeroase hotărâri, ineficacitatea mecanismului restituirii în natură şi prin echivalent.
Consecinţa neîndeplinirii obligaţiei Statului Român constă în angajarea răspunderii acestuia, potrivit principiului subsidiarităţii protecţiei internaţionale a drepturilor omului, conform căruia statele însele sunt chemate să pună în valoare la nivel intern drepturile şi libertăţile pe care ele însele s-au obligat să le recunoască persoanelor aflate sub jurisdicţia lor.
Faţă de aceste aspecte, procedând la aplicarea directă a dispoziţiilor convenţionale invocate, trebuie reţinut că sunt îndeplinite condiţiile pentru obligarea chemaţilor în garanţie la plata de despăgubiri egale cu valoarea reală de circulaţie a terenului.
Aceiaşi reclamanţi, la 02 iunie 2011, au formulat recurs şi împotriva deciziei civile nr. 486A din 09 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care a fost respinsă cererea lor de completare a deciziei date în soluţionarea apelului, invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate împotriva acestei decizii, recurenţii învederează că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că în fapt, prin cererea de completare, au solicitat modificarea şi completarea considerentelor deciziei recurate „de o manieră care ar modifica practic soluţia la care a ajuns completul în urma deliberării”.
În opinia recurenţior, dispoziţiile art. 281 C. proc. civ. au în vedere ipoteza în care, existând mai multe capete de cerere sau mai multe cereri, instanţa omite să se pronunţe la fiecare dintre ele, iar persoana interesată poate solicita completarea hotărârii, prin pronunţarea unei hotărâri separate, prin care să soluţioneze şi cererile omise în prima hotărâre.
Ca atare, o astfel de cerere poate fi admisă ori respinsă, astfel încât nu se poate ajunge la concluzia că prin admiterea ei, se ajunge automat la modificarea soluţiei iniţial pronunţate; pe de altă parte, dacă instanţa de apel ar fi constatat caracterul întemeiat al cererii de chemare în garanţie, nu presupunea automat respingerea cererii de completare a deciziei.
În aceste condiţii, conchid recurenţii, soluţia instanţei de apel care s-a limitat la verificarea consecinţelor admiterii apelului împotriva soluţeiei de respingere a cererii de chemare în garanţie, deşi trebuia să procedeze la verificarea cererii de completare, este nelegală.
Ambele recursuri formulate sunt nefondate, potrivit celor ce succed:
Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs, luând în considerare şi cele supuse dezbaterii din oficiu sau invocate de recurenţi cu titlu de motive de ordine publică (aplicabilitatea la speţă a celor dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia în interesul legii nr. 27/2011 etc.), Înalta Curte constată că în cauză nu se verifică, prin prisma acestora, cerinţele pentru casarea sau modificarea deciziilor recurate.
Astfel, potrivit situaţiei de fapt a cauzei, astfel cum a fost reţinută de instanţele de fond, imobilul situat în Bucureşti, compus în întregul său din construcţie şi teren în suprafaţă de 326 m.p. a aparţinut autoarei recurenţilor-reclamanţi, G.M.V.; potrivit certificatului de moştenitor din 1972 a fost moştenit de cei doi recurenţi-reclamanţi, fiecăruia revenindu-i o cotă de ½ din această proprietate; ulterior, prin contractul de donaţie autentificat în 1973, G.S. a donat surorii sale, M.G., cota dobândită prin succesiune; ca atare, recurenta-reclamantă a adăugat cotei sale de proprietate dobândită în calitate de moştenitor, ceea ce a dobândit prin contractul de donaţie, astfel că aceasta a devenit proprietar exclusiv asupra construcţiei în întregul său; cu privire la teren era proprietar asupra cotei de ½ dobândită prin moştenire, în timp ce cealalată cotă de ½ din teren, ca efect al aplicării art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu ocazia încheierii contractului de donaţie, a trecut în proprietatea statului; cu privire la această din urmă cotă, până la exproprierea dispusă prin Decretul nr. 130/1989, recurenta-reclamantă a avut doar un drept de folosinţă, în condiţiile actului normativ menţionat.
Pentru proprietatea preluată de stat prin expropriere, recurenta reclamantă M.G. a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, doar în nume propriu, iar în soluţionarea acesteia, s-a emis dispoziţia din 20 aprilie 2007 de Primarul General al Municipiului Bucureşti prin care s-a recunoscut în favoarea sa dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, sens în care i s-au propus despăgubiri în sensul legii speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul de 163 m.p. şi construcţia demolată de la adresa menţionată.
Prin urmare, în procedura Legii nr. 10/2001 au fost obţinute măsuri reparatorii pentru proprietatea preluată abuziv de stat de la recurenta reclamantă - teren de 163 m.p. şi construcţie care ulterior a fost demolată.
Pentru celalaltă cotă de ½ din teren (163 m.p.), trecută în proprietatea statului la momentul încheierii contractului de donaţie în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974 (aferentă unei construcţii ulterior demolate), măsurile reparatorii s-ar fi cuvenit donatorului G.S., dacă acesta ar fi formulat notificare în temeiul aceleiaşi legi reparatorii, în nume propriu sau prin mandatar, sens în care dispun prevedrile art. 1 lit. c) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001; norma invocată prevede că persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii, într-o astfel de situaţie, este fostul proprietar al terenului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.
Această cotă de proprietate din teren constituie obiectul cauzei de faţă.
Dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost contestată de către reclamantă, unica sa beneficiară şi singura care a formulat notificare.
Deşi se susţine, dincolo de limitele judecăţii în prezenta cauză, că recurentul G.S. i-a acordat procură pentru a solicita şi în numele său măsurile reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, din copia dosarului înaintat primei instanţe de Primăria Municipiului Bucureşti, în baza solicitării Tribunalului în acest sens, nu rezultă că M.G. ar fi depus la dosarul administrativ şi procura acordată de fratele său, dimpotrivă, notificarea ce se regăseşte la dosar fond certifică solicitarea măsurilor reparatorii doar în nume propriu; pe de altă parte, chiar dacă ar fi anexat-o notificării formulate şi aceasta ar fi fost ignorată de emitentul dispoziţiei, o astfel de critică era suceptibilă de soluţionare exclusiv pe calea contestaţiei formulate de M.G. împotriva dispoziţiei din 2007, în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată, iar nu în cauza de faţă.
În consecinţă, dată fiind omisiunea recurentului-reclamant de a formula notificare sau, după caz, a recurentei-reclamante de a se prevala în procedura administrativă şi de procura autentificată în 2001 acordată de fratele său, recurentul G.S., la data promovării prezentei acţiuni în justiţie acesta era decăzut din dreptul de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru cota de ½ din terenul situat în Bucureşti, preluat preluat de stat în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, măsura fiind pusă în aplicare potrivit procesului-verbal din data de 27 noiembrie 1979; soluţia decurge din aplicarea prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, acţiunea de faţă nu reprezintă decât o modalitate de eludare a dispoziţiilor legii speciale, având în vedere că terenul preluat de la recurentul G.S. (asupra acestei cote recurenta M. nejustificând vreun drept) intra în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, lege care asigură destinatarilor ei o cale eficientă, adecvată şi efectivă, contrar celor susţinute prin motivele de recurs; în acelaşi sens (al inadmisibilităţii acţiunii în revendicare potrivit dreptului comun pentru o situaţie ca cea de faţă) a decis şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia pronunţată în interesul legii nr. 33/2008.
Cauza Faimblat c. României din 13 ianuarie 2009 pronunaţă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu mai este incidentă la acest moment, dat fiind faptul că Legea nr. 10/2001 a devenit o procedură efectivă ca urmare a depăşirii blocajelor apărute în aplicarea ei, prin pronunţarea deciziei nr. 9/2006 şi a deciziei nr. 20/2007 date în soluţionarea unor recursuri în interesul legii.
Lipsa de funcţionalitate a Fondului Proprietatea este un argument ce nu poate fi invocat în legătură cu Legea nr. 10/2001 (al cărei punct final este emiterea unei decizii fie de restituire în natură, fie de propunere de acordare de despăgubiri ori alte măsuri reparatorii în echivalent, în cadrul procedurii administrative sau în etapa judiciară a contestaţiei), ci în sancţionarea disfuncţiilor apărute în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005; or, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 constituie un act normativ distinct, iar procedura derulată în temeiul acestuia este ulterioară finalizării procedurii Legii nr. 10/2001 şi se declanşează la iniţiativa persoanei îndreptăţite care este beneficiară a unei dispoziţii emise în aplicarea Legii nr. 10/2001, prin care i s-au propus despăgubiri în condiţiile Titlului VII.
În plus, nefuncţionarea Fondului Proprietatea nici nu ar putea fi sancţionată pe temeiul Convenţiei Europene la acest moment, în legătură cu aplicarea dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dată fiind perioada de graţie acordată autorităţilor Statului Român de Curtea Europeană, pentru a se conforma celor dispuse prin hotărârea pilot Maria Atanasiu ş.a. c. României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010.
Cum însă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a fost respinsă încă de la prima instanţă, Înalta Curte, în absenţa unor critici de nelegalitate formulate de partea care a invocat-o, nu o poate reţine, date fiind dispoziţiile art. 316 rap. la art. 296 teza finală C. proc. civ., dezlegarea dată de prima instanţă fiind intrată în puterea lucrului judecat şi ea operează în beneficiul recurenţilor; drept urmare, Înalta Curtea va analiza criticile privind fondul cauzei.
Acţiunea în revendicare a fost legal soluţionată de instanţele de fond, întrucât, aşa cum s-a arătat, recurentul G.S. nu a redobândit dreptul de proprietate asupra cotei de teren în suprafaţă de 163 m.p. preluată de stat în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, printr-o decizie administrativă sau hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să fi fost emisă sau pronunţată după anul 1994 al aderării României la Convenţia Europeană; în consecinţă, recurentul nu este titularul unui „bun actual” în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, cum corect au stabilit şi instanţele de fond.
Pe de altă parte, acelaşi recurent reclamant nu beneficiază nici de o „valoare patrimonială” în înţelesul autonom al noţiunilor dezvoltate de jurisprudenţa Curţii în aplicarea art. 1 din Protocol.
Astfel, „valoarea patrimonială” ce antrenează şi ea garanţiile art. 1 Protocolul nr. 1, reprezintă echivalentul unui drept de creanţă în temeiul căruia un reclamant poate pretinde că are speranţa legitimă de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate decurgând din existenţa unei legislaţii de restituire (ceea ce constituie baza suficientă în dreptul intern), confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor - parag. 137 din cauza Atanasiu.
Jurisprudenţa Curţii mai stabileşte expres că „speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât ea reprezintă o creanţă condiţională care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei (vezi Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei, parag. 82 şi 83, cauza Ţeţu din 07 februarie 2008, parag. 43).
Totodată, cum art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu garantează un drept de a dobândi bunuri şi el nu impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate, autorităţilor naţionale recunoscându-li-se o largă marjă de apreciere în alegerea măsurilor care să reglementeze raporturile de proprietate (cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, parag. 164, 166, 172).
Or, terenul în cauză a fost preluat de stat de la recurentul reclamant anterior ratificării Convenţiei, respectiv prin efectul aplicării art. 30 din Legea nr. 58/1974 în anul 1973 la momentul perfectării donaţiei, măsura fiind pusă în aplicare în anul 1979.
Instanţa europeană a reţinut în numeroase cauze că „atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX)” - parag. 135, 136 din cauza Atanasiu.
Aşa cum s-a arătat, recurentul-reclamant nu a urmat dispoziţiile legii speciale ce îi dădea vocaţia la măsuri reparatorii, pentru a se putea prevala de speranţa legitimă pe care aceasta i-o putea genera şi, ca atare, nici nu poate invoca garanţiile art. 1 Protocolul nr. 1 de vreme ce a fost pasiv în procedura Legii nr. 10/2001.
Ca atare, instanţele de fond în mod legal au respins cererea de restituire în natură, reţinând lipsa a unui „bun actual” şi chiar a unei „speranţe legitime” în patrimoniul recurentului, astfel încât nu a mai fost necesar a se verifica posibilitatea de restituire efectivă, anume dacă terenul era liber şi îi putea fi transferată posesia.
Cererea de chemare în garanţie a fost concepută ca alternativă la restituirea în natură, astfel că ea devenea operantă dacă cererea de restituire în natură era întemeiată, dar se constata existenţa unui impediment la transmiterea posesiei către cel ce justifica dreptul la restituirea în natură.
Or, cum cererea principală este neîntemeiată, acordarea despăgubirilor ca modalitatea subsidiară de a se asigura repararea ingerinţei prin acordarea unei satisfacţii echitabile (în sensul art. 41 din Convenţie), nu intră în discuţie.
Înalta Curte apreciază ca fiind lipsite de obiect şi celelalate critici dezvoltate de recurenţi împotriva deciziei de soluţionare a apelului şi de completare a deciziei date în apel, precum şi apărările invocate cu titlu de motive de ordine publică în dezbaterea recursului - neconvenţionalitatea Titlului VII sau a deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curţi pronunţată în interesul legii -, întrucât niciunul dintre recurenţi nu se află în posesia unei dispoziţii de propunere de acordare a despăgubirilor pentru cealaltă cotă de teren de 163 m.p. ce excede obiectului dispoziţiei din 2007 emise în favoarea recurentei M.G.; prin urmare, incidenţa normelor Titului VII nu poate fi reţinută în raport cu obiectul cauzei.
În plus, cele arătate în considerentele opiniei separate nu pot face obiectul criticilor din recurs, întrucât opinia separată nu conduce la adoptarea deciziei ce este supusă controlului judiciar şi, ca atare, nu are nicio pondere în pronunaţarea hotărârii ce este înzestrată cu puterea lucrului judecat.
Referitor la motivele de recurs formulate împotriva deciziei de completare a hotărârii pronunţate în soluţionarea apelului, Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a pronunţat de o menieră implicită asupra criticilor formulate împotriva soluţiei date de prima instanţă cererii de chemare în garanţie formulată de reclamanţi, astfel că în mod legal, prin decizia civilă nr. 486A din 09 mai 2011 s-a dispus respingerea cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ.
Pe de altă parte, o cerere de completare a unei hotărâri judecătoreşti, contrar celor arătate de instanţa de apel, va aduce o modificare a hotărârii pe care o completează, întrucât, dacă este întemeiată, instanţa care a pronunţat hotărârea omisivă, este obligată, întru respectarea limitelor învestirii [art. 129 alin. (6) C. proc. civ.] să adauge acesteia soluţia (pronunţare şi motivare) asupra cererii pe care nu a soluţionat-o în prima hotărâre şi pe care o va întregi.
Cu toate acestea, se impune precizarea că dacă această cerere de completare a hotărârii judecătoreşti se adresează instanţei de apel căreia i se impută omisiunea de soluţionare a unei cereri, procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ. nu este compatibilă cu soluţia de respingere a apelului, pentru că, în acest caz, instanţa de apel nu a evocat fondul prin soluţia pronunţată.
Altfel spus, procedura nu permite a fi utilizată dacă instanţei de apel i se impută omisiunea de soluţionare a unei sau unor critici formulate prin motivele de apel, ci este prevăzută în legătură cu respectarea limitelor obiective ale învestirii prime instanţe (cererile formulate în cauză - principale, accesorii, incidentale) dacă devoluţiunea în apel în legătură cu acestea a operat.
Faţă de toate cele anterior redate, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanţi împotriva deciziilor instanţei de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.G. şi G.S., împotriva deciziilor nr. 31A din 17 ianuarie 2011 şi nr. 486A din 09 mai 2011 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4045/2012. Civil. Revendicare mobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4047/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
