ICCJ. Decizia nr. 4053/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4053/2012
Dosar nr. 5486/30/2009
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia civilă, reclamanta C.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 42.000 euro, reprezentând daune morale aferente perioadei de 210 zile în care fostul său soţ, C.R., a fost arestat pe nedrept de organele fostei Securităţi comuniste, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că din documentele ce i-au fost comunicate în anul 2008 de C.N.S.A.S. rezultă că fostul său soţ a fost arestat pe nedrept, timp de 210 zile, între 15 august 1949-01 martie 1950 şi cel puţin încă 12 zile în perioada următoare, pe motiv că a făcut propagandă naţional-ţărănistă, inclusiv cu ocazia alegerilor locale din raionul Călmăţui, judeţul Brăila, şi că era membru al unei organizaţii „subversive”. După ce iniţial a fost reţinut 5 zile la sediul Securităţii din municipiul Brăila, la data de 20 august 1949, soţul său a fost încarcerat la Penitenciarul Brăila, conform fişei de încarcerare din aceeaşi dată, de unde a fost eliberat, fără ca starea sa de detenţie să fie justificată de un document de arestare sau condamnare.
A învederat că soţul său a absolvit Şcoala Normală Galaţi, în anul 1943, obţinând diploma de capacitate pentru învăţător, în acelaşi an fiind admis, prin concurs, la Şcoala Superioară de Cooperaţie Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1945. În perioada 1945-1948, a funcţionat ca învăţător, iar din anul 1949 şi până în anul 1982, când s-a pensionat, cu excepţia perioadei în care a fost arestat, a ocupat succesiv funcţii de contabil, şef serviciu financiar şi contabil şef la diferite întreprinderi de stat. Pe parcursul celor peste 33 de ani de muncă, a avut o retribuţie medie tarifară de 2.703 lei, iar pensia i-a fost calculată la suma de 2.064 lei. Reclamanta a lucrat, până când s-a pensionat, în învăţământ, ca învăţător şi director adjunct de şcoală generală.
A mai arătat că, urmare a faptului că soţului său a fost pur şi simplu hăituit de agenţii fostului regim de dictatură comunistă, care l-au tot căutat şi hărţuit, pentru a-i denunţa pe cei ce făceau politică anticomunistă şi pentru a colabora în vederea întăririi regimului politic nou instalat, iniţial a trebuit să amâne căsătoria din anul 1949 până la 08 ianuarie 1951, apoi a fost nevoit să-şi schimbe locul de muncă la diferite întreprinderi, atât în judeţul Tulcea, cât şi în judeţul Brăila. Nu a fost niciodată membru de partid, nici el, nici părinţii lui şi nici cei 7 fraţi şi surori.
A învederat că, având în vedere că tatăl său a făcut politică liberală, fiind ales şi primar, atât ea, cât şi soţul său au fost urmăriţi pas cu pas de fosta Securitate, context în care s-a văzut nevoită să accepte să devină membru P.C.R., pentru a da astfel şanse fiului său, născut în anul 1954.
S-a mai arătat că, la cererea sa, prin decizia din 20 noiembrie 2008, a Direcţiei de Muncă şi Protecţie Socială Timiş, s-a stabilit că soţul său, decedat la 20 iulie 1987, a fost persecutat politic, conform art. 1 alin. (1) lit. b) din Decretul-Lege nr. 118/1990, modificat prin Legea nr. 55/1998, iar reclamanta a început să primească o indemnizaţie lunară de 200 RON.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (2), (3) şi (4) şi art. 5 alin. (1) lit. a), alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 221/2009, art. 2 alin. (1) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 214/1999 şi art. 1 alin. (1) lit. b) din Decretul-Lege nr. 118/1990, cu modificările ulterioare.
Prin sentinţa civilă nr. 1221 din 17 mai 2010, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis acţiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive constând în privarea de libertate a autorului reclamantei, C.R., în locuri de deţinere sau pentru efectuarea de cercetări şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 63.000 de euro cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele considerente:
Măsura arestării numitului C.R. (soţul defunct al petiţionarei) pentru o perioadă de 210 zile (între 15 august 1949-01 martie 1950) şi mai apoi a încarcerării sale la Penitenciarul Brăila fără ca starea sa de detenţie să fie justificată de un document de arestare sau condamnare nu este reglementată expres de art. 1 alin. (1) şi (2) şi nici de art. 3 din Legea cu nr. 221/2009. Ca atare, Tribunalul a apreciat că se impune a se verifica dacă acestei măsuri abuzive i se poate recunoaşte un caracter politic, pornind de la criteriile prevăzute de această lege, care face trimitere la alte acte normative incidente în acest domeniu, cum se privesc a fi Decreul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
S-a reţinut că un argument suplimentar în susţinerea caracterului politic al măsurii arestării şi mai apoi a încarcerării soţului petiţionarei fără a exista un temei legal (şi nici un act justificativ oficial în acest sens), îl constituie şi acordarea drepturilor prevăzute de art. 1 lit. b) din Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri şi care vizează perioada în care persoana solicitantă „a fost privată de libertate în locuri de deţinere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune”.
Astfel fiind, Tribunalul a apreciat că în speţă sunt întrunite condiţiile de admisibilitate cerute de imperativul art. 4 din Legea nr. 221/2009, în vederea constatării caracterului politic al deportării autorului petiţionarei în perioada 15 august 1949-01 martie 1950.
Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, petiţionara a optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În ce priveşte cuantumul daunelor, instanţa a reţinut că legiuitorul nu a stabilit nici criterii de individualizare, şi nici limite minime/maxime de cuantificare a acestora, lăsând deplină libertate instanţelor judecătoreşti în identificarea unor criterii şi, mai apoi, în aprecierea echivalentului bănesc al compensaţiilor cuvenite pentru prejudiciul moral suferit.
Printre criteriile generale identificate de instanţă, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale se numără cele referitoare la importanţa valorilor lezate şi măsura lezării (în speţă îngrădirea libertăţii prin arestarea şi mai apoi deţinerea ilegală), consecinţele negative suferite de autorul petiţionarei pe plan fizic şi psihic (rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viaţă ostil, în condiţii aproape imposibile, fiind afectate, totodată, şi acele atribute care influenţează relaţiile sociale, onoare, demnitate, reputaţie) intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării (prin raportare şi la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială (instanţa având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieţii umane, cum ar fi relaţiile familiale, cele cu prieteni, apropriaţi, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupaţii, după întoarcerea acasă).
Toate aceste vătămări îşi găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic, şi care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor enunţate, nicidecum prin administrarea probei testimoniale (dat fiind caracterul intern, psihic, imposibil de exteriorizat al acestui prejudiciu moral).
De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor ce se cuvin reclamantei, Tribunalul a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra României, Sabău şi Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situaţia concretă a fiecărui caz, dar şi la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile şi în raport cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral, pe cât posibil, susceptibilă a înlocui valorile lezate.
Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel pârâtul şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş.
Prin decizia civilă nr. 852/A din 05 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelurile, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii.
În motivarea acestei soluţii, Curtea de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică, lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării apelurilor.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Curtea Constituţională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existenţa unor reglementări paralele, cu aceleaşi conţinut şi finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituţională.
De asemenea, Curtea Constituţională a mai reţinut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag şi încalcă regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariţia unor soluţii judiciare total diferite, pronunţate în cauze care au acelaşi temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existenţa unei norme de drept accesibile precise şi previzibile, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 05 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei).
Faţă de această motivare şi mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, descrisă mai sus, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelurilor nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către prima instanţă.
S-a reţinut că nu poate subzista nici susţinerea că, anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost titularul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorul legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului, cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege, se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta susţine că la data introducerii cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, aceasta fiind legea aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Se susţine că la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, reclamanta avea o hotărâre, prin care i-au fost acordate despăgubiri, întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că deţinea o „speranţă legitimă” şi, prin urmare, un „bun”, în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Chiar dacă s-ar considera că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, recurenta susţine că este îndreptăţită să primească despăgubiri, în raport de dispoziţiile dreptului comun, respectiv, art. 998 C. civ.
Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 14 din Convenţie.
Recurenta susţine că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, pronunţată în timpul soluţionării cauzei în apel, nu poate fi aplicată în speţă.
Efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice născute după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituţionale, iar aplicarea acesteia prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, instanţa fiind obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
Recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelurilor, cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi ţinând seama de decizia nr. 12/2011 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamant în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Contrar susţinerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
Este vorba, aşadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statelor.
În speţă, însă, drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naţionale şi convenţionale anterior analizate.
Susţinerea recurentei privind temeinicia pretenţiilor sale, întemeiate pe dispoziţiile art. 998 C. civ., a fost invocată pentru prima dată în recurs, omisso medio, astfel că nu poate fi primită, faţă de dispoziţiile art. 316 rap. la art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
În consecinţă, nefiind întrunite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.E. împotriva deciziei nr. 852/A din 05 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4049/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4054/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
