ICCJ. Decizia nr. 4049/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4049/2012
Dosar nr. 11652/2/2010
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 09 februarie 2007 sub nr. 3589/299/2007, reclamanţii G.M. şi G.V.E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C.F., C.S. şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului situat în Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, să fie obligaţi pârâţii persoane fizice să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acelaşi imobil şi să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanţii au arătat că autoarea lor, G.A., la 29 decembrie 1919, a cumpărat imobilul compus din teren în suprafaţă de 1.018 m.p. pe care se află 4 corpuri de case, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat în 29 decembrie 1919 şi transcris de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat.
Imobilul în cauză a fost naţionalizat în baza prevederilor Decretului nr. 92/1950, anexa pentru Bucureşti, figurând autoarea lor, K.A., cu 16 apartamente în Bucureşti.
La data de 23 aprilie 1973 K.A. a decedat şi i-a instituit moştenitori testamentari, în cote egale, pe reclamanţi, în calitate de fiu de nepoată, G.M. şi G.V.E. în calitate de nepot, aşa cum rezultă din testamentul întocmit la 18 august 1970. Aceştia au depus, după apariţia Legii nr. 112/1995, cerere privind restituirea în natură a imobilului, cerere rămasă fără răspuns; totodată, şi în baza Legii nr. 10/2001 au depus notificările din 03 iulie 2001 şi din 03 august 2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului, cerere, de asemenea, rămasă fără răspuns.
Reclamanţii apreciază că imobilul a fost preluat abuziv de către stat în baza Decretului nr. 92/1950 conform anexei pentru Bucureşti, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, Statul Român nu a dobândit niciodată de jure dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel că nu putea înstrăina ceva al cărui proprietar nu a fost niciodată. Comparând titlurile existente asupra aceluiaşi imobil, se poate constata că unul provine de la fostul proprietar deposedat în mod abuziv, iar celălalt al actualului proprietar care, deşi poate invoca buna-credinţă, aceasta nu poate conduce prin ea însăşi la dobândirea dreptului de proprietate.
Pârâţii au dobândit imobilul de la un non proprietar care l-a preluat în mod abuziv şi cu nerespectarea Constituţiei şi a legilor în vigoare la acea dată. Faptul că actul de vânzare-cumpărare al autoarei pârâţilor nu a fost desfiinţat nu semnifică faptul că pârâţii au vreun drept de proprietate legal dobândit asupra apartamentului în litigiu. Menţinerea acestui contract nu contrazice în niciun fel posibilitatea instanţei de a compara acest contract cu titlul de proprietate al fostului proprietar, după cum buna-credinţă nu valorează proprietate. Legea nr. 10/2001 nu a instituit nicio cauză legală de preferabilitate a titlului chiriaşului cumpărător şi a admite un asemenea punct de vedere, ar însemna limitarea dreptului la un proces echitabil, conform prevederilor art. 6 din Conveţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin sentinţa civilă nr. 16944 din 19 decembrie 2008, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială, a omologat raportul de expertiză întocmit de expert B.A.M.D. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pricina a fost astfel înregistrată la data de 02 martie 2009 la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 8020/3/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 570 din 16 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Constatând ivit conflictul negativ de competenţă a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti, în vederea soluţionării conflictului.
Prin sentinţa civilă nr. 44 din 28 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Împotriva sentinţei civile nr. 570 din 16 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, au declarat recurs pârâţii C.S. şi C.F.
Prin decizia civilă nr. 1693 din 09 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, pronunţată în Dosarul nr. 8020/3/2009 (1766/2009), s-a respins, ca lipsit de interes, recursul formulat împotriva sentinţei sus-menţionate, reţinându-se că, în cauză, conflictul negativ de competenţă a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 44 din 28 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sentinţă care putea fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare.
Cauza a fost înregistrată la data de 02 martie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 8020/3/2009.
Pârâţii C.F. şi C.S. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe dreptul comun după apariţia Legii nr. 10/2001, invocând în susţinere şi decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Aceştia au arătat că acţiunea în revendicare promovată de reclamanţi aduce atingere dreptului lor de proprietate şi afectează securitatea raporturilor juridice civile, contractul de vânzare-cumpărare invocat de pârâţi fiind act autentic care constituie un titlu de proprietate opozabil de la data încheierii sale.
De asemenea, prin întâmpinarea depusă în dosarul iniţial înregistrat pe rolul judecătoriei, pârâţii au mai invocat, pe lângă excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, soluţionată în mod irevocabil conform hotărârilor menţionate, excepţia de netimbrare a cererii, cu motivarea că acţiunea în revendicare, fiind întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, trebuie timbrată la valoare; excepţia lipsei calităţii procesuale active, cu referire la calitatea de moştenitori a reclamanţilor şi dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat; ulterior, s-a invocat excepţia lipsei unanimităţii moştenitorilor în acţiunea de revendicare pe dreptul comun, având în vedere că mai există un alt moştenitor al autoarei reclamanţilor care nu a formulat acţiunea în revendicare.
Prin sentinţa civilă nr. 983 din 08 iulie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţiile invocate, ca neîntemeiate, şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut că, în cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau tară titlu valabil, întrucât titlul subdobânditorului nu a fost anulat; pe de altă parte, s-a apreciat de prima instanţă că măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, astfel încât urmează să se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri băneşti egale cu valoarea de piaţă a bunului.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii G.M. şi G.V.E., arătând că, deşi instanţa a respins formal, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare în raport de Legea nr. 10/2001, motivarea în fond a respingerii acţiunii este o inadmisibilitate mascată; că instanţa de fond face apărări părţilor şi invocă aplicarea principiului error communis facit jus, susţinând că aceştia au dobândit imobilul de la un proprietar aparent şi au fost de bună-credinţă, câtă vreme acets principiu nu este aplicabil în cauză (art. 1898 C. civ.); buna-credinţă nu conduce la dobândirea dreptului de proprietate, în lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar; prima instanţă nu a înţeles că intenţia legiuitorului a fost tocmai în sensul de a restabili situaţia anterioară regimului comunist; s-a mai susţinut de apelanţi că Legea nr. 10/2001 nu a instituit nicio cauză legală de preferabilitate a titlului chiriaşului cumpărător; faptul că actul de vânzare-cumpărare al pârâţilor nu a fost desfiinţat, iar reclamanţilor lui s-a emis o dispoziţie privind propunerea de acordare de măsuri reparatorii, nu semnifică faptul că pârâţii au vreun drept de proprietate legal dobândit.
Prin decizia civilă nr. 458A din 28 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, invocată de pârâţi, cu referire la caracterul subsidiar al acţiunii prin raportare la obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile administrative instituite de Legea nr. 10/2001, lege specială în materie, instanţa de apel a reţinut că astfel de argumente nu pot fi luate în considerare drept fine de neprimire a prezentei acţiuni, în condiţiile în care nicio dispoziţie a legii speciale nu înlătură, expressis verbis, dreptul reclamanţilor de a se adresa instanţei pentru valorificarea drepturilor sale legitime, invocând prevederile dreptului comun, art. 480 C. civ.
Chiar dacă nu ar fi uzat de procedura prevăzută de legea specială, nu poate fi contestat dreptul reclamanţilor de a solicita instanţei să procedeze la compararea de titluri, specifică unei acţiuni în revendicare de drept comun, o altă interpretare fiind de natură să le obstrucţioneze accesul liber la o instanţă, stabilit cu valoare de principiu atât de Constituţie, cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ca atare, s-a apreciat de instanţa de apel că Tribunalul a examinat preferabilitatea unuia sau altuia din titlurile exhibate de părţi ca o chestiune de fond; totodată, s-a reţinut că nu poate fi ignorată împrejurarea că reclamanţii au urmat procedura prevăzută de legea specială care a fost finalizată prin emiterea unor dispoziţii prin care s-au stabilit măsuri reparatorii atât în natură, cât şi prin echivalent.
Astfel, s-a constatat că prima instanţă respingând excepţia inadmisibilităţii acestui capăt de cerere, a soluţionat pe fond cauza pornind de la constatarea că autoarea reclamanţilor a deţinut în proprietate imobilul revendicat, ce a fost preluat de către stat prin efectul naţionalizării în baza Decretului nr. 92/1950; acesta a fost ulterior înstrăinat către foştii chiriaşi, pârâţii din cauză, care opun actului de proprietate exhibat de reclamantă, titlul lor reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 06 iulie 2000, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Apelanţii-reclamanţi pretind că deţin un titlu preferabil întrucât provine de la verus dominus, spre deosebire de titlul pârâţilor care, fără a fi nevalabil, provine de la un neproprietar care a dobândit imobilul prin uzurparea proprietăţii autoarei reclamanţilor.
Faţă de cele statuate prin decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi aplicarea acestor dezlegări la speţă de prima instanţă, Curtea de apel a reţinut că acţiunea de faţă, întemeiată pe compararea de titluri se impune a fi respinsă, ca nefondată, ceea ce nu contravine prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sau jurisprudenţei constante a Curţii Europene în materie.
Pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie este necesar, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.
În speţă, instanţa de apel a constatat că, în baza notificării formulate de reclamanţi în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, s-au emis dispoziţiile din 30 noiembrie 2007 prin care s-a restituit în natură reclamanţilor imobilul situat în Bucureşti, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, printre care şi cel în litigiu, pentru acestea din urmă propunându-se acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că şi pârâţii beneficiază de protecţia dreptului lor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, întrucât titlul de proprietate asupra apartamentului în litigiu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost atacat în condiţiile art. 45 alin. (2) şi alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ceea ce le conferă, de asemenea, un „bun”.
În condiţiile în care ambele părţi au opus titluri de proprietate, rămâne de analizat în ce măsură privarea de proprietate a reclamanţilor, prin înstrăinarea bunului lor de către stat către chiriaşi, corespunde cerinţelor primului alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv dacă această „ingerinţă” a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă există un just echilibru între cerinţele protejării unui interes general al comunităţii şi imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensaţii rezonabile şi efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.
Astfel, câtă vreme cât reclamanţii, urmând calea legii speciale, au beneficiat de măsuri de reparaţie în echivalent pentru apartamentul în litigiu, fiindu-le asigurat accesul liber la justiţie în cadrul procedurii prevăzute de legea specială, iar pârâţilor care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995 li se recunoaşte în virtutea jurisprudenţei Curţii exprimate în hotărârea Raicu contra României din 19 octombrie 2006 un „bun” ce trebuie protejat de orice ingerinţă, instanţa de apel a apreciat că prevalează astfel titlul exhibat de pârâţi, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând, în acest caz, că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună-credinţă, constituit în baza Legii nr. 112/1995 şi validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă şi executorie (fie prin neatacarea lui în justiţie în temeiul legii speciale), este protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: „Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate (...) astfel încât persoanele care şi-au dobândit bunurile să nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri”.
Instanţa de apel a mai reţinut că dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autoarei reclamanţilor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar acest principiu a fost stabilit încă din anii 1970, sens în care Curtea europeană a stabilit că „Speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerat ca un «bun» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1”.
Potrivit definiţiei date în literatura de specialitate în absenţa unei definiţii legale, acţiunea în revendicare este acţiunea reală imobiliară prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanţei să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului şi să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină şi în jurisprudenţă se consideră că în cadrul unei asemenea acţiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părţi, stabilindu-se mai multe reguli, printre care şi aceea ca în situaţia în care titlurile emană de la autori diferiţi, să se compare drepturile autorilor de la care provin titlurile.
Însă, în cazul imobilelor naţionalizate există însă dispoziţii legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâţilor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât şi instituţiile competente să dispună restituirea şi să exercite controlul asupra deciziilor luate.
Prin acest act normativ, legiuitorul a înţeles să dea o rezolvare legală situaţiei create prin statuarea asupra caracterului legal sau nelegal al naţionalizării, iar soluţia legislativă de a se da câştig de cauză uneia sau alteia dintre părţi, în acest caz, a fost determinată de soarta contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu fostul chiriaş, care şi-a exercitat un drept recunoscut la acea dată de Legea nr. 112/1995.
Prin art. 45 din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut menţinerea contractului de vânzare-cumpărare în situaţia în care chiriaşul a fost de bună-credinţă, necunoscând că titlul statului este contestat. Admiterea acestei acţiuni, conducând la reintrarea dreptului de proprietate în patrimoniul statului, deschide calea restituirii în natură de către unitatea deţinătoare, decizia acesteia fiind supusă controlului judiciar, iar cumpărătorului urmează a i se restitui preţul actualizat.
Dacă însă se constată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare sau actul respectiv nu a fost atacat în justiţie, bucurându-se astfel de prezumţia de valabilitate, măsurile reparatorii în favoarea fostului proprietar deposedat abuziv se stabilesc numai în echivalent, notificarea fiind adresată tot unităţii deţinătoare, soluţia dispusă putând fi atacată în justiţie. Prin urmare, există o reglementare legală şi pentru situaţia în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş, proprietarul deposedat beneficiind de o justă despăgubire.
În acelaşi timp, în ceea ce priveşte măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul „Proprietatea” după cotarea acestuia la Bursă, Curtea de apel a mai reţinut că instanţa europeană a apreciat în mod constant că acest fond colectiv de valori mobiliare nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (cauza Jujescu contra României, cauza Johanna Huber contra României, etc.).
Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil (pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat), şi întrucât măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, instanţa de apel a reţinut, la rândul său, că urmează să se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri băneşti egale cu valoarea de piaţă a bunului.
Reţinând, aşadar, că reclamanţilor din prezenta cauză li s-a stabilit în condiţiile Legii nr. 10/2001 dreptul de a obţine măsuri reparatorii în echivalent, fiind emisă şi o dispoziţie în acest sens, că şi pârâţii la rândul lor, deţin un bun în sensul Convenţiei, obţinut în baza unui act juridic valabil încheiat, Curtea de apel a apreciat că modalitatea concretă în care reclamanţii pot beneficia de măsurile reparatorii prin echivalent propuse prin dispoziţiile emise în aplicarea Legii nr. 10/2001, excede examinării din cauza de faţă, statul, prin autorităţile competente, având obligaţia identificării soluţiilor corespunzătoare pentru eficientizarea sistemului de despăgubire apreciat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind în prezent „iluzoriu”.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii G.M. şi G.V.E., arătând că instanţa de apel în mod greşit a apreciat ca acţiunea în revendicare pe dreptul comun se impune a fi respinsă, ca nefondată, fără a contraveni prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sau jurisprudenţei constante a Curţii Europene în materie, prin raportare la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recursul în interesul legii, întrucât în cauză operează înlăturarea aplicării legii speciale prin efectul prevalentei Convenţiei Europene, urmând să se dispună în sensul înlăturării cauzei de privare de proprietate a adevăraţilor titular care îi împiedică în redobândirea posesiei.
Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că, în baza priorităţii Convenţiei, a ingerinţei constatate şi a cauzei acestei privări, care a fost vânzarea către chiriaş - ceea ce a dus la compromiterea justului echilibru între interesele generale şi imperative ale respectării drepturilor individului recunoscute şi garantate de Convenţie, cu referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie - se impune restabilirea dreptului de proprietate al acestora, prin obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul în litigiu.
De asemenea, recurenţii arată că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că intimaţii sunt subdobânditori de bună-credinţă, conform titlului constituit în baza Legii nr. 112/1995 şi validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă şi executorie, fie prin neatacarea lui în justiţie în temeiul legii speciale, întrucât este de notorietate că, la vremea respectivă, statul vindea cu rea-credinţă casele naţionalizate, iar pârâţii au acceptat să semneze cu orice risc contractul de vânzare-cumpărare, cu toate că ştiau că imobilul este naţionalizat.
Recurenţii-reclamanţi fac trimiteri la jurisprudenţă şi doctrină, precum şi la decizii ale Curţii Constituţionale.
Pe de altă parte, aceştia mai arată că pârâţii nu au depus minime diligente pentru a înlătura „cel mai mic dubiu” şi a verifica dacă cineva a depus cerere pentru retrocedarea imobilului în litigiu la Comisia Locală pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 a Sectorului 1; or, recurenţii au formulat cerere de restituire în natură a imobilului în baza Legii nr. 112/1995, înregistrată în 19 iunie 1996, înainte de data de 29 iulie 1996, care reprezenta expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995 prevăzut în favoarea foştilor proprietari, cerere rămasă fără răspuns până în prezent.
Art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 consacră legislativ principiul error communis facit jus, dar principiul aparenţei în drept este aplicabil numai dacă ambele părţi au falsa reprezentare că încheie un act valabil, îndeplinirea doar a uneia din cele două condiţii nefiind suficientă pentru aplicarea acestei reguli.
Recurenţii învederează că buna credinţă la momentul întocmirii actului este irelevantă în cauză, întrucât buna-credinţă poate fi analizată numai în situaţia în care niciuna dintre părţi nu are titlu de proprietate, situaţie în care se dă câştig de cauză celui care are posesia mai bine caracterizată. Or, buna-credinţă nu duce, prin ea însăşi, în lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar, la dobândirea dreptului de proprietate.
Pe de altă parte, în aplicarea principiului de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nu se poate reţine că buna credinţă se referă doar la subdobânditorul de buna credinţă, ci la părţile semnatare ale actului de înstrăinare. Astfel, actul de înstrăinare este un act juridic bilateral, un contract, care se încheie valabil prin acordul de voinţă a două părţi, respectiv înstrăinătorul şi dobânditorul. Pentru ca acest act bilateral să fie considerat încheiat cu bună-credinţă este absolut necesar ca buna-credinţă să caracterizeze atât atitudinea psihică a înstrăinătorului, cât şi atitudinea psihică a dobânditorului.
Contrar celor statuate de instanţa de apel, prin adoptarea Legii nr. 10/2001, nu s-a reglementat nimic în cadrul raportului juridic dintre persoana îndreptăţită şi cumpărătorul în baza Legii nr. 112/1995, nu se arată ce se întâmplă între aceste două categorii de subiecte după expirarea termenului limită pentru atacarea în justiţie a contractelor de vânzare-cumpărare - 14 august 2002, nu se interzice în niciun mod acţiunea în revendicare şi, în consecinţă, rezultă că sunt aplicabile prevederile C. civ.
Prin urmare, după apariţia Legii nr. 10/2001, proprietarul deposedat abuziv are, într-adevăr, la dispoziţie, două mijloace procedurale de protecţie a drepturilor sale, dar care sunt separate în timp, funcţie de raportarea la de data de 14 august 2002, de temeiul de drept, precum şi de subiectul juridic cu care se înfruntă, respectiv până la 14 august 2002 - se putea solicita restituirea în natură de la unitatea deţinătoare, dacă bunul nu fusese înstrăinat de aceasta în baza Legii nr. 112/1995, prin notificare depusă în baza Legii nr. 10/2001; se putea solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 în contradictoriu cu unitatea deţinătoare şi cumpărătorul în baza acestei legi, iar imobilul se reîntorcea în patrimoniul unităţii deţinătoare, care îl restituia apoi prin dispoziţie în baza Legii nr. 10/2001; însă, în opinia recurenţilor, după 14 august 2002 - proprietarii se pot adresa direct instanţei de judecată cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile C. civ., în contradictoriu cu persoana fizică cumpărătoare în baza Legii nr. 112/1995.
De altfel, chiar Legea nr. 10/2001 [art. 2 alin. (2)] prevedea în mod expres că persoanele proprietare de imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar. Nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a supravieţuirii dreptului de proprietate, legea nefăcând nicio deosebire între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor şi imobilele rămase în patrimoniul statului.
Acţiunea în revendicare este o acţiune imprescriptibilă, avându-şi izvorul în prevederile art. 480, 481 C. civ., iar prin promulgarea Legii nr. 10/2001, nu s-a dorit decât să se aducă completări textelor C. civ. şi nicidecum ca acest text să fie abrogat.
Recurenţii mai susţin că în mod greşit instanţa de apel arată că în cazul imobilelor naţionalizate există dispoziţii legale exprese instituite prin Legea nr. 10/2001 care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâţilor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât şi instituţiile competente să dispună restituirea.
Legea nr. 10/2001 nu a instituit nicio cauză legală de preferabilitate a titlului chiriaşului cumpărător, dispoziţiile art. 46 din lege vizând exclusiv aspecte legate de valabilitatea actului de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Această procedură operează în cazul în care imobilele preluate abuziv nu au fost înstrăinate, deci care sunt libere sau asupra cărora exista contracte de închiriere. Numai în această situaţie, foştii proprietari au posibilitatea de a nu mai urma calea judecătorească, restituirea fiind de competenţa unităţii deţinătoare.
Legea nr. 10/2001 prevede cazul de „restituire în natură” prin procedura administrativă, numai în cazul în care se revendică un imobil de la Statul Român prin unitatea deţinătoare, nu şi de la o persoană fizică.
Acţiunea în revendicare între două persoane fizice, chiar dacă are drept obiect un imobil naţionalizat, are loc pe calea dreptului comun, iar nu în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001.
Faptul că actul de vânzare-cumpărare al pârâţilor nu a fost desfiinţat şi că, pe de altă parte, reclamanţilor li s-a emis o dispoziţie privind propunerea de acordare de măsuri reparatorii, nu semnifică faptul că pârâţii au vreun drept de proprietate legal dobândit asupra apartamentului în litigiu, neputându-se concepe situaţia în care asupra unui bun există doi adevăraţi proprietari, cu excepţia proprietăţii comune pe cote părţi, ci doar situaţia în care asupra unui bun există două titluri de proprietate.
Realizând distincţia dintre titlu (act juridic) şi dreptul propriu-zis, nu există nicio contradicţie între situaţia menţinerii titlului invocat de pârâţi şi constatarea că aceştia nu au niciun drept de proprietate asupra apartamentului, deşi actul juridic nu a fost desfiinţat.
Acordul de voinţă realizat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, rămâne valabil în sensul existenţei consimţământului, obiectului şi al cauzei, dar acest act juridic nu produce efectul transmiterii dreptului de proprietate, întrucât vânzătorul nu are dreptul pe care s-a obligat să îl transmită.
Menţinerea acestui contract nu contrazice în niciun fel posibilitatea instanţei de a compara acest contract cu titlul de proprietate al fostului proprietar, iar buna-credinţă de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, ce ar putea fi invocată de paraţi, nu valorează proprietate.
A admite un asemenea punct de vedere ar însemna a se limita dreptul la un proces echitabil, conform prevederilor art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului amendată prin Protocolul nr. 1, mai cu seamă că reclamanţii valorifică pentru întâia oară acest drept în instanţa de judecată, în ciuda faptului că au depus la primărie cerere de retrocedare pe Legea nr. 112/1995.
Compatibilitatea acestei vânzări a imobilului cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie analizată prin prisma justificării ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamanţilor.
O privare de proprietate rezultând din această normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condiţiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.
În ceea ce priveşte prima condiţie, principiul legalităţii implică în egală măsură existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile care să prevadă o astfel de ingerinţă.
Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate şi nicio altă dispoziţie internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul său.
Împrejurarea că Legea nr. 112/1995 foloseşte noţiunea de „imobile trecute în proprietatea statului cu titlu” fără a defini în mod clar ce înseamnă sintagma „cu titlu”, aspect ce a condus la interpretări eronate ale acestei sintagme din partea autorităţilor statului, nu este de natură să confere caracter previzibil legii, ci, dimpotrivă, constituie un motiv de a se reţine că legea nu conţine o normă suficient de accesibilă şi previzibilă care să reglementeze o ingerinţă în dreptul de proprietate al titularilor imobilelor preluate, în realitate, fără titlu.
Astfel, la momentul vânzării, statul nu avea titlu asupra apartamentului revendicat, ingerinţa litigioasa fiind lipsită de bază legală, din moment ce Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.
În aceste condiţii, ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamanţilor este lipsită de bază legală, încălcându-se astfel art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât, se impune analizarea cauzei din prisma prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei europene împotriva României în materia protecţiei dreptului de proprietate, analiză care a fost impusă instanţelor naţionale inclusiv prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Noţiunea autonomă de „bun” în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional acoperă atât „bunurile actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a beneficia efectiv de un drept de proprietate; pârâţii au „un bun actual”, iar reclamanţii au „un interes de ordin patrimonial” de a li se restitui imobilul de către cumpărători.
Întrucât după anul 2001 acţiunile în revendicare au fost admise, iar art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (înaintea modificării prin Legea nr. 1/2009) prevedea expres că persoanele proprietare ale imobilelor preluate fără titlu îşi păstrează calitatea de proprietar, „nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a supravieţuirii vechiului drept”.
În aceste condiţii, recurenţii susţin că sunt titularii unui interes patrimonial recunoscut în dreptul român şi care este protejat de art. 1 Protocol nr. 1 la Convenţie. (Păduraru c. României, parag. 85-86)
Imobilul în cauză a fost înstrăinat în 1997, după ce fusese depusă notificarea din 1996, situaţie faţă de care administraţia avea obligaţia de a verifica situaţia juridică a acestuia şi putea acţiona numai după ce era soluţionată cererea în baza Legii nr. 112/1995.
În ipoteza în care cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 sunt evinşi sau titlul le este desfiinţat, dreptul intern le oferă posibilitatea obţinerii preţului actualizat sau chiar preţul de piaţă al imobilului (Tudor şi Tudor c. României din 24 martie 2009), în schimb, mecanismul reparatoriu pentru proprietarii deposedaţi abuziv „nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă de despăgubiri”.
Recurenţii mai arată că respingerea acţiunii în revendicare pe care au formulat-o, combinată cu imposibilitatea de a primi despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 datorită disfuncţionalităţii mecanismului reparatoriu prevăzut de Legea nr. 247/2005, constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai mult de 50 de cauze, ar avea drept consecinţă în ce-i priveşte, suportarea, unei sarcini excesive şi exorbitante, prin transformarea dreptului de proprietate într-un drept lipsit de efectivitate şi concreteţe, cu încălcarea, de către Statul Român, a obligaţiilor pozitive care îi revin în materia dreptului garantat de către art. 1 din primul Protocol adiţional Ia Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Păduraru c. României, parag. 112).
Deşi instanţa de apel a reţinut că măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, sunt iluzorii, respectiv titluri de participare la Fondul „Proprietatea” după cotarea acestuia la Bursă, instanţa europeană a apreciat, în mod constant, că acest fond colectiv de valori mobiliare nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (cauza Jujescu contra Romanici, cauza Johanna Huber contra României), totuşi, în mod greşit instanţa de apel arată că singura posibilitate de a repara naţionalizarea abuzivă a imobilului în litigiu este obţinerea de despăgubiri băneşti actuale şi egale cu valoarea de piaţă a imobilului de la Statul Român prin autorităţile competente, care trebuie să identifice soluţii corespunzătoare pentru eficientizarea sistemului de despăgubire.
În art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se prevede că „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”, reiese că în ipoteza în care s-ar admite acţiunea în revendicare, securitatea raporturilor juridice nu ar fi în vreun fel afectată, ci ea este restabilită cu celeritate dată fiind vocaţia concretă, efectivă şi imediată a pârâţilor la dobândirea în echivalent bănesc a valorii de piaţa a imobilului.
Dispoziţia din 30 noiembrie 2007 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii nu a primit până în prezent nicio decizie din partea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar pentru alte 4 apartamente din acest imobil instanţele au admis irevocabil acţiunea in revendicare prin comparare de titluri.
Recursul este nefondat potrivit celor ce succed:
Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs şi examinând, în baza acestora, decizia recurată, Înalta Curte constată că nu se verifică premisele modificării hotărârii instanţei de apel pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 sau 9 C. proc. civ.; deşi s-a invocat şi ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 8, această susţinere este una formală, dat fiind şi cadrul procesual al cauzei ce nu a presupus, sub raport obiectiv, un act juridic dedus judecăţii care să fi fost desluşit în mod eronat de instanţa de apel, prin deturnarea clauzelor sale de la voinţa interioară a părţilor sau în raport cu înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia.
Potrivit circumstanţelor de fapt ale cauzei, astfel cum au fost reţinute de instanţele anterioare, recurenţii-reclamanţi au iniţiat demersuri circumscrise finalităţii obţinerii măsurilor reparatorii în natură privind imobilul din Bucureşti, în care se află şi apartamentul dobândit de pârâţi în baza Legii nr. 112/1995 (parterul corpului B), formulând atât cerere în baza Legii nr. 112/1995 (nesoluţionată până la apariţia Legii nr. 10/2001), şi ulterior, notificare în temeiul celei din urmă legi speciale în materie; nu au formulat acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 06 iulie 2000 încheiat de intimaţi, în temeiul dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, ultima formă republicată a legii, după cum nici nu au obţinut pe calea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile obligarea vreunei autorităţi a statului la restituirea în natură a apartamentului din această cauză.
Dacă demersurile în baza Legii nr. 112/1995 nu au avut niciun rezultat, demersurile în baza Legii nr. 10/2001 au fost soldate cu emiterea a două dispoziţii motivate de Primarul General al Municipiului Bucureşti, dispoziţii din 30 noiembrie 2007 prin care au obţinut restituirea în natură a unei părţi din imobil şi, în parte, s-a făcut propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile legii speciale, anume Titlul VII din Legea nr. 247/2005; în ce priveşte apartamentul ce face obiectul pricinii de faţă, acesta este cuprins în dispoziţia din 30 noiembrie 2007, astfel că, recurenţilor-reclamanţi li s-a făcut propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Totodată, se constată că recurenţii au făcut uz de dreptul de a formula contestaţie împotriva acestei dispoziţii, contestaţie care a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 297 din 04 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, dispunându-se completarea dispoziţiei atacate, în sensul introducerii la art. 2 a măsurilor reparatorii constând în propunerea de despăgubiri şi pentru apatamentul vândut în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 1999 ca şi pentru cota de teren aferentă acestuia; în cadrul acestui dosar, intimaţii-pârâţi din prezenta cauză (ca şi alţi cumpărători, de altfel) au formulat cereri de intervenţie în interes propriu care au fost respinse ca inadmisibile de prima instanţă, la termenul din 21 ianuarie 2009; sentinţa a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 543A din 02 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 5011 din 06 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, atât apelul, cât şi recursul fiind respinse ca nefondate; în ce priveşte motivul contestaţiei vizând nerestituirea în natură a apartamentelor vândute, instanţele au reţinut, în conformitate cu dispoziţiile legii speciale, că nu poate fi primit.
Acţiunea în revendicare de faţă a fost promovată de recurenţii-reclamanţi împotriva intimatului Municipiului Bucureşti (în contradictoriu cu care s-a solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului) ca şi împotriva intimaţilor, C.F. şi S. la data de 09 februarie 2007, aşadar, anterior emiterii dispoziţiilor la care s-a făcut anterior referire (din 30 noiembrie 2007); cu toate acestea, recurenţii-reclamanţi au învederat încă de la prima instanţă derularea paralelă a procedurii legii speciale şi, mai mult decât atât, au depus la dosar aceste două dispoziţii, ambele instanţe de fond reţinând finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 şi împrejurarea că, pentru apartamentul de la parterul corpului B, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare de către intimaţii C. în baza Legii nr. 112/1995, recurenţilor li s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În consecinţă, atât prin cererea de faţă, cât şi prin notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001, recurenţii-reclamanţi au urmărit aceeaşi finalitate a obţinerii restituirii în natură a apartamentului vândut în baza Legii nr. 112/1995, urmând două căi procedurale diferite, niciuna dintre ele nefiind interzisă în mod expres de lege, la nivel individual şi exclusiv; dacă până la finalizarea uneia dintre ele respectarea regulii nu poate fi impusă pe calea invocării unei excepţii, odată finalizată una dintre ele, principiul electa una via non datur recursus ad alteram devine unul efectiv, astfel încât, în procedura nefinalizată nu se pot ignora efectele căii procedurale deja parcurse.
Mai mult decât atât, astfel cum instanţele de fond au reţinut, prin decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost tranşat raportul dintre legea specială şi dreptul comun, statuându-se în sensul admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de proprietari împotriva chiriaşilor cumpărători, însă, pe baza principiului specialia generalibus derogant, s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării unor neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice.
În acest context, Înalta Curte constată că şi în cadrul soluţionării prezentei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, contrar celor susţinute de recurenţi, aplicarea prevederilor de drept material din legea specială este inerentă, astfel că restituirea în natură nu poate fi dispusă, date fiind dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, ceea ce, de altfel, deja s-a constatat în procedura administrativă, iar legalitatea acestei soluţii a fost confirmată în căile de atac, aşa cum s-a arătat; în plus, dată fiind legătura dintre materiile litigioase (suprapunerea acestora, de fapt), aceste constatări, se impun şi în cauza de faţă cu puterea lucrului judecat.
Totodată, Înalta Curte urmează a înlătura ca nefondate şi criticile recurenţilor referitoare la nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 2000 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de intimaţii C., întrucât ele exced cadrului pocesual de faţă (care nu a privit şi nulitatea contractului, acţiune care, de altfel, putea fi formulată până la data de 14 august 2002); în plus, acestea nu sunt critici de nelegalitate chiar dacă recurenţii le-au plasat în contextul unei reguli de drept, anume principiul error communis facit jus.
Înalta Curte apreciază că motivele de recurs dezvoltate din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sunt lipsite de interes la acest moment, întrucât, pe de o parte, procedura Legii nr. 10/2001 este finalizată, iar recurenţii nu ar putea obţine o dublă reparaţie pentru că prin dispoziţia din 2007 (contestată ulterior în instanţă) le-au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent şi pentru aparatamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 2000, iar pe de altă parte, nici din perspectiva Convenţiei nu aveau vocaţia obţinerii măsurii reparatorii în natură cu privire la acest apartament, aşa cum se va arăta, date fiind cele statuate în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene, cu referire la cauza Atanasiu ş.a. c. României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. 778/22.11.2010.
Astfel, în analiza concursului dintre legea internă şi Convenţia Europeană instanţele, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, sunt ţinute constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană.
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Aşa fiind, este util a se observa că, în jurisprudenţa actuală a avut loc o schimbare în raţionamentul Curţii Europene faţă de cel construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 01 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, în jurisprudenţa anterioară cauzei Atanasiu, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, parag. 39; cauza Porţeanu, parag. 35; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii - hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag. 20, pentru a da un exemplu recent).
S-a apreciat, în acelaşi gen de cauze, că reclamanţii au chiar un „bun actual” în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură (însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual, în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1), în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, parag. 83-87, precum şi în cauza Porţeanu, parag. 33).
Dacă s-ar fi menţinut această practică a Curţii, ar fi trebuit să se aprecieze, în speţă, că recunoaşterea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat (în baza Decretului nr. 92/1950), unită şi cu practica instanţelor care se prevala în mod constant şi de efectele dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (acestea fiind abrogate la acest moment, prin Legea nr. 1/2009), era suficientă pentru existenţa unui interes patrimonial al recurenţilor în sensul restituirii în natură, fără a mai fi fost necesară pronunţarea anterioară a unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună restituirea bunului.
În cauza Atanasiu şi alţii contra României se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speţă, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
Aşadar, în speţă, reclamanţii sunt beneficiarii unui drept de creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, ce se vor acorda, în condiţiile în care vor iniţia demersuri în acest sens în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie stabilită de Curte în acest scop), recunoaştere care, de altfel, s-a şi produs direct în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condiţiilor legale pentru obţinerea de măsuri reparatorii în echivalent, potrivit dispoziţiei din 2007 emisă de Primarul General al Muncipiului Bucueşti.
Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârât, în condiţiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă, nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, finalizată chiar de către reclamanţi. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului „Proprietatea”, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni (solicitat deja a fi pelungit), măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ.
Stabilirea obligaţiei statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, chiar dacă principiul electa una via nu s-ar fi opus şi, deci, procedura Legii nr. 10/2001 nu ar fost finalizată deja (obţinerea efectivă a titlurilor de despăgubire la Fondul „Proprietatea” fiind o chestiune ce excede Legii nr. 10/2001 şi se plasează în sfera de aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, act normativ distinct), reclamanţii nu aveau un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanţiile art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat, ce nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.M. şi G.V.E., împotriva deciziei nr. 458A din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4047/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4053/2012. Civil → |
|---|
