ICCJ. Decizia nr. 4047/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4047/2012
Dosar nr. 31742/3/2009
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 10 iunie 2008, sub nr. 7158/301/2008, reclamanţii D.P.V. şi D.P. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi Primăria Municipiului Bucureşti, obligarea acestora la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 635 m.p., situat în sector 3, iar în situaţia în care terenul este afectat de construcţii, au solicitat despăgubiri băneşti, echivalent al acestei suprafeţei de teren.
În motivare, reclamanţii au arătat că sunt proprietarii imobilului compus din construcţie alcătuită din 5 camere, un hol, antreu, două bucătarii, cameră de serviciu, o baie, wc, două magazii şi teren în suprafaţă de 635 m.p., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 1971 de fostul notariat de Stat Local Sector 4; că imobilul a fost expropriat potrivit art. 1 din Decretul nr. 130/1989, în schimbul unei despăgubiri în cuantum de 80.000 ROL primite însă numai pentru construcţie, nu şi pentru teren, terenurile la acel moment nefiind în circuitul civil; că au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, dar nu au primit niciun răspuns.
Prin întâmpinare, pârâtul Municipiul Bucureşti a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 3, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Municipiului Bucureşti şi excepţia inadmisibilitătii acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 7046 din 10 iunie 2009, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei disjunse formulate de către reclamanţii D.P.V. şi D.P., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 1785 din 23 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, faţă de temeiul de drept expres indicat în cererea de chemare în judecată, art. 480 C. civ., nicio acţiune în revendicare propriu-zisă nu poate fi admisă, atâta vreme cât pentru terenul în litigiu s-au emis titluri de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000, în favoarea unor persoane fizice, care nu au fost chemate în judecată, conform adresei depuse la dosar judecătorie.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii D.P.V. şi D.P., arătând că instanţa de judecată a dat dovadă de o atitudine răuvoitoare, întrucât în mod eronat s-a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada înaintării unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, deşi au depus această dovadă.
Prin decizia civilă nr. 517A din 19 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin adresa din 01 octombrie 2010, Primăria Municipiului Bucureşti a comunicat faptul că din verificările efectuate a reieşit faptul că la instituţia menţionată nu se regăsesc cereri de restituire pe numele reclamanţilor, pentru imobilul în litigiu, situat în sector 3.
Instanţa de apel a mai reţinut că, deşi reclamanţii au ataşat la dosar confirmarea de primire din 08 august 2001, aceasta nu face dovada înaintării unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, putând fi transmisă orice altă solicitare către Primăria Municipiului Bucureşti, astfel încât s-a apreciat că în mod corect prima instanţă a reţinut că în cauză nu este îndeplinită cerinţa premisă pentru a se aprecia că există un refuz al unităţii deţinătoare în soluţionarea notificării.
Faţă de temeiul de drept expres indicat prin cererea de chemare în judecată, art. 480 C. civ., nicio acţiune de revendicare propriu-zisă nu poate fi admisă, atâta vreme cât pentru terenul în litigiu s-au emis titluri de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000, în favoarea unor persoane fizice, care nu au fost chemate în judecată, astfel cum reiese din adresa depusă la dosar judecătorie.
Mai mult, potrivit adresei din 18 martie 2009, pentru acelaşi teren, reclamantul D.P.V. a formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr. 18/1991, care încă nu a fost soluţionată, acesta având, aşadar, la îndemână calea reglementată de acest act normativ special pentru a obţine recunoaşterea dreptului de proprietate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii D.P.V. şi D.P., arătând că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală deoarece instanţa a apreciat greşit că nu poate fi admisă nicio cerere de revendicare propriu-zisă, atâta vreme cât pentru terenul în litigiu s-au emis titluri de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000, iar în alineatul următor se reţine că reclamanţii au formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr. 18/1991, care nu a fost soluţionată.
Recurenţii-reclamanţi arată că au fost emise titluri de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000 în favoarea altor persoane fizice, deoarece numai reclamanţii au fost proprietarii imobilului teren şi casă, iar acest răspuns eronat nu face altceva decât să-i împiedice să primească despăgubiri pentru teren.
Recurenţii-reclamanţi mai arată că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe art. 480 C. civ. şi nu pe Legea nr. 10/2001, iar prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului au reţinut în mod constant că procedura administrativă instituită de acest act normativ nu este una eficientă, neexistând o formulă urgentă şi echitabilă de despăgubire în natură ori prin echivalent a foştilor proprietari; pe de altă parte, se invocă faptul că potrivit art. 21 pct. 4 din Constituţie: „jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite” astfel că, în cazul în care cetăţeanul doreşte să se adreseze instanţei judecătoreşti accesul la justiţie nu poate fi îngrădit de procedura administrativă.
Recurenţii-reclamanţi precizează că au formulat, conform Legii nr. 10/2001, notificarea din 2001, înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti la data de 08 august 2001, în cuprinsul căreia s-a menţionat doar restituirea în natură a imobilului compus din suprafaţa de 635 m.p. şi construcţia alcătuită din cinci camere, un wc, şi două magazii, imobil situat în Bucureşti, sectorul 3, aşa cum prevede legea.
Recurenţii mai arată că instanţa de judecată nu numai că nu a studiat foarte bine înscrisurile din dosar, dar nici nu sancţionează conduita Primăriei Municipiului Bucureşti care se află în culpă, deoarece nu a format un dosar pentru soluţionarea notificării depuse de către reclamanţi, menţionând că în cauză nu este îndeplinită cerinţa premisă pentru a se aprecia că există un refuz al unităţii deţinătoare în soluţionarea notificării.
Faptul că pârâta-intimată nu a constituit un dosar în baza Legii nr. 10/2001 cuprinzând notificarea din 2001, nu este culpa recurenţilor, şi nici faptul că instanţa le-a pus în vedere acestora să depună dosarul administrativ de la Primăria Municipiului Bucureşti, întrucât un asemenea dosar nu a existat, lucru pe care îl confirmă şi intimata.
Intimatul-pârât Municipiul Bucureşti nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs şi nu s-au administrat alte probe în acesta etapă procesuală.
Recursul formulat urmează a fi admis, pentru cele ce se vor arăta:
Cauza acţiunii formulate de reclamanţi se circumscrie restiturii în natură sau acordării măsurilor reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 635 m.p. situat Bucureşti, sector. 3, ce a fost preluat în proprietatea statului prin expropriere în baza Decretului nr. 130/1989.
Astfel cum au indicat prin motivele cererii de chemare în judecată, recurenţii-reclamanţi şi-au fundamentat demersul juridic pe dispoziţiile art. 480 şi. urm. C. civ., sens în care s-au adresat cu cererea de chemare în judecată Judecătoriei Sector 3 Bucureşti, potrivit dispoziţiilor dreptului comun.
Pe baza criteriului valoric, prevăzut ca atare de dispoziţiile art. 2 lit. b) C. proc. civ. pentru determinarea competenţei de primă instanţă a Tribunalului, Judecătoria Sector 3 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Aşa cum s-a arătat, terenul a cărui restituire o solicită, a fost preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 (06 martie 1945-22 decembrie 1989), iar reclamanţii au apelat la dispoziţiile dreptului comun pentru formularea cererii de chemare în judecată la data de 10 iunie 2008, deci, ulterior intrării în vigoare a legii speciale.
Ca atare, întrucât imobilul intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, rezultă că dispoziţiile legii speciale nu pot fi eludate, conform principiului specialia generalibus derogant, ceea ce presupune că partea nu are dreptul de a opta pentru calea dreptului comun, atunci când în cauză nu intră în concurs un eventual drept de proprietate dobândit de un terţ de la stat şi, deci, imobilul se află în patrimoniul unităţii deţinătoare, în sensul acestei noţiuni din economia Legii nr. 10/2001.
Prioritatea acestei reguli a fost enunţată şi statuată şi prin decizia nr. 33/2008 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii.
În aplicarea acestui principiu, prin recursul în interesul legii s-a dezlegat ca problemă de drept obligatorie pentru instanţe [în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ., forma anterioară a Codului], faptul că persoanele care pretind restituirea unui imobil preluat de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, nu au opţiunea între a recurge la procedura legii speciale şi acţiunea în revendicare de drept comun, după cum nu se poate susţine, pe de altă parte, că legea specială s-ar putea aplica în concurs cu dreptul comun [art. 480 C. civ. şi art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998].
În cuprinsul aceleiaşi decizii, s-a mai constatat că soluţia adoptată (în sensul inadmisibilităţii unor acţiuni în revendicare formulate în instanţă, cu eludarea dispoziţiilor legii speciale) concordă, pentru identitate de raţiune, cu cea cuprinsă în decizia nr. 53 din 04 iunie 2007, dată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii privind inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cel din urmă act normativ fiind lege specială şi în raport de dispoziţiile Legii 33/1994 (cu ref. la art. 35).
În sfârşit, aceeaşi decizie nr. 33/2008 admite două situaţii în care după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedarea bunului litigios, şi anume în cazul:
- persoanelor exceptate de la procedura acestui act normativ şi persoanelor care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale.
Altfel spus, recurenţii-reclamanţi nu puteau recurge la procedura dreptului comun (art. 480 şi urm.) dacă nu se aflau în oricare dintre cele două situaţii anterior eunutate.
În speţă, Înalta Curte constată că instanţele de fond, prin prisma rolului activ în termenii concepuţi prin dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., nu au cenzurat opţiunea recurenţilor-reclamanţi în stabilirea regulilor de drept material incidente pentru soluţionarea cererii de chemare în judecată şi, admiţând necritic temeiul juridic propus de aceştia (art. 480 şi urm. C. civ.) au încălcat principiul specialia generalibus derogant.
Ca atare, judecătorii fondului aveau nu numai posibilitatea, dar şi obligaţia de a pune în discuţia părţilor încadrarea în drept a faptelor prezentate prin motivele cererii de chemare în judecată şi, prin aceasta, potrivit art. 84 C. proc. civ., să realizeze calificarea cererii, chiar în contra poziţiei oscilante a reclamanţilor de a se prevala fie de dreptul comun, fie de invocarea Legii nr. 10/2001, să stabilească regulile de drept material din cuprinsul Legii nr. 10/2001 ca fiind cele aplicabile speţei; de altfel, şi în cadrul prezentului recurs, recurenţii-reclamanţi, deşi au beneficiat de asistenţă juridică acordată de avocat, au invocat în acelaşi timp prevederile dreptului comun, dar şi cele ale Legii nr. 10/2001, cele două căi procedurale neputând coexista.
Prin urmare, cererea este supusă normelor legii speciale, norme de ordin procedural [necesitatea formulării notificării în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1), dată fiind sancţiunea decăderii prevăzută de alin. (5) din aceeaşi normă], dar şi de drept material (soluţionarea raportului juridic de acordare a măsurilor reparatorii).
Cu toate că instanţele de fond nu au determniat regimul juridic al cererii, au dispus respingerea cererii de chemare în judecată, deşi sub o formă disimulată, pe calea excepţiei inadmisibilităţii, întrucât s-a reţinut fie reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea unor terţi în procedura Legii nr. 18/1991, fie împrejurarea că reclamanţii înşişi au formulat cerere în baza legilor fondului funciar şi deci, sunt ţinuţi să urmeze acea procedură; în consecinţă, se reţine că instanţele de fond nu au intrat în cercetarea fondului cauzei.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că în mod nelegal instanţa de apel a confirmat soluţia sub aspectul inadmisibilităţii cererii, cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În ce priveşte impedimentul de ordin procedural de a se adresa direct instanţei de judecată cu cererea de acordare a măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent pentru terenul preluat prin expropriere în 1989, Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi au făcut dovada formulării notificării adresate intimatului prin intermediul executorului judecătoresc, notificare din 8 august 2001.
În legătură cu acest aspect, instanţele de fond au adresat o solicitare Primăriei Municipiului Bucureşti pentru a se confirma înregistrarea notificării reclamanţilor în evidenţele sale şi, pe cale de consecinţă, constituirea dosarului administrativ; în răspunsul înaintat instanţei, respectiv prin adresa din 16 ianuarie 2009 s-a comunicat că până la data emiterii adresei nu figurează cerere de restituire în natură pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 3.
Pe baza acestei adrese, instanţa de fond a înlăturat notificarea însăşi depusă de reclamanţi şi dovada comunicării ei către Primărie, deşi adresa menţionată nu era de natură să infirme faptul că notificarea a fost formulată, ci doar confirma neînregistrarea ei de către pârât în evidenţele de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte, deşi intimatul nu a făcut o atare susţinere, instanţa a reţinut că prin intermediul notificării de la dosar nu se dovedeşte că a fost comunicată chiar notificarea, reclamanţii putând să adreseze orice altă cerere la Primărie; chiar aşa de ar fi, se constată că într-o astfel de situaţie, susţinerea reclamanţilor nu putea fi înlăturată în absenţa unei dovezi din partea Primăriei că în cursul anului 2001 au înregistrat o altă solicitare cu un alt conţinut provenind de la reclamanţi.
În aplicarea dispoziţiilor art. 1203 C. civ., cel ce contestă trebuie să facă dovada faptului vecin şi conex pe care se întemeiază susţinerea (formularea unei alte cereri către Primărie cu un alt conţinut) care poate conduce la înlăturarea faptului afirmat şi dovedit de recurenţii-reclamanţi (formularea şi comunicarea notificării în baza Legii nr. 10/2001).
În sfârşit, de vreme ce recurenţii-reclamanţi au făcut dovada formulării unei notificări adresate intimatului cauzei prin înscrisul de la dosar primă instanţă, se poate prezuma că aceasta are conţinutul înscrisului de la fila următoare, dată fiind lipsa unei dovezi contrare din partea pârâtului, dar şi în aplicarea regulii de interpretare in dubio pro reo, astfel cum ea este consacrată prin dispoziţiile art. 983 C. civ., principiu care transcende sferei convenţiilor în care este reglementat.
Drept urmare, cererea reclamanţilor, calificată în baza Legii nr. 10/2001 are ca finalitate sancţionarea pasivităţii culpabile a intimatului-pârât nu numai de a le soluţiona notificarea, ci, mai mult decât atât, chiar de a o înregistra, astfel că cererea adresată instanţei este nu numai admisibilă, date fiind cele statuate prin decizia nr. 20/2007 în recurs în interesul legii, ci, în aplicarea efectelor acestuia, se impune soluţionarea pe fond a raportului juridic privind solicitarea de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul formulat de reclamanţi, şi, constatând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 480 C. civ. de instanţa de apel care, pe această cale, a confirmat soluţia pronunţată fără a se intra în cercetarea fondului, se va modifica în tot decizia recurată, iar în conformitate cu prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. se va admite apelul reclamanţilor, se va desfiinţa sentinţa apelată, iar cauza va fi trimisă primei instanţe pentru a se pronunţa asupra fondului cauzei, potrivit calificărilor realizate prin prezenta decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii D.P.V. şi D.P., împotriva deciziei nr. 517A din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia recurată, în sensul că:
Admite apelul formulat de aceiaşi reclamanţi, împotriva sentinţei civile nr. 1785 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă.
Desfiinţează sentinţa apelată şi trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi Tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4046/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4049/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
