ICCJ. Decizia nr. 4054/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4054/2012
Dosar nr. 7127/30/2009
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia civilă, reclamantul H.C. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata echivalentului în RON la cursul B.N.R. din data plăţii a sumei de 400.000 euro, reprezentând daune morale.
În motivare, reclamantul a arătat că, în fapt, împotriva sa şi a familiei sale, s-a adoptat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I. în noaptea de 18 iunie 1951, a fost pusă în mişcare cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România şi Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945, astfel că în jur de 45.000 de persoane au fost ridicate din căminele lor şi deportate în Bărăgan. Au fost duşi români, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei, aromâni.
A mai arătat că este născut în data de 04 decembrie 1943, fiul lui H.F. şi H.A.N., împreună cu părinţii săi, ambii decedaţi, cu fraţii H.A.D. şi H.F., au fost deportaţi din judeţul Timiş, în Câmpia Bărăganului, iar prejudiciile care le-au fost aduse ca urmare a măsurii administrative abuzive a stabilirii domiciliului forţat pentru familia sa au fost multiple.
În privinţa prejudiciului moral, a arătat că, nu de puţine ori, acesta nu poate fi disociat de cel material, astfel că a solicitat admiterea cererii şi acordarea de despăgubiri morale şi materiale, deoarece împotriva sa şi a familiei sale s-a adoptat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.
În drept, a invocat art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a) şi b), alin. (2) şi alin. (4) teza I din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1562 din 14 iunie 2010, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 150.000 euro, cu titlu de despăgubiri ce i se cuvin pentru prejudiciul moral suferit de al şi autorii lui, respingând restul pretenţiilor.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele considerente:
Reclamantul legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind deportat împreună cu familia sa (compusă la acea epocă din petiţionar, fraţi şi părinţi) dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar legăturile de rudenie cu persoanele menţionate în corpul cererii introductive.
Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţului sau descendenţilor acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
În ceea ce priveşte încadrarea măsurii administrative a deportării în Bărăgan în cazurile reglementate de deja constant evocata Lege nr. 221/2009, Tribunalul a constatat că măsura luată faţă de petiţionar şi familia se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) din Legea cu nr. 221/2009, care menţionează expres Decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor, s-a reţinut că legiuitorul nu a stabilit criterii de individualizare, însă prin O.U.G. nr. 62/2010 a fost stabilită expres limita maximă de cuantificare a acestora, în funcţie de categoria de persoană îndreptăţită care se adresează instanţei.
Suma de bani fixată ca echivalent bănesc are scopul, nu atât de a repune victima sau descendenţii acesteia ori soţul supravieţuitor într-o situaţie similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată, instanţa raportându-se la a) importanţa valorilor lezate şi măsura lezării (în speţă îngrădirea libertăţii de mişcare prin deportarea obligatorie şi fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule); b) consecinţele negative suferite reclamanţi pe plan fizic şi psihic (rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viaţă ostil, în condiţii aproape imposibile, la limita imaginaţiei, fiind afectate totodată şi acele atribute care influenţează relaţiile sociale, onoare, demnitate, reputaţie); c) intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării (prin raportare şi la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză); d) gradul în care le-afost afectată situaţia familială, profesională şi socială (respectiv toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieţii umane, cum ar fi relaţiile familiale, cele cu prietenii, apropiaţii, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupaţii, după întoarcerea acasă).
Toate aceste vătămări îşi găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic şi care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor supra anunţate şi nicidecum prin administrarea probei testimoniale (dat fiind caracterul intern, psihic, imposibil de exteriorizat al acestui prejudiciu moral).
Totodată, instanţa a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiaşi art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamanta şi antecesorii ei au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999. În speţă petiţionarul a beneficiat de drepturile conferite de ambele acte normative.
Faţă de cele menţionate, Tribunalul a apreciat că suma de 150.000 euro reprezintă o satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral suferit atât personal de petiţionar, cât şi pentru cel încercat bunicii săi.
Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel reclamantul şi pârâtul.
La termenul din 07 aprilie 2011 au formulat cerere de intervenţie în interes propriu intervenientele H.E.A.N., P.M. şi P.A., prin care au solicitat obligarea Statului Român la plata echivalentului în RON, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, a sumei de 400.000 euro reprezentând daune morale pentru suferinţele îndurate în perioada deportării în Bărăgan.
Prin decizia civilă nr. 854/A din 05 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul respingerii acţiunii şi a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientele H.E.A.N., P.M. şi P.A.
În motivarea acestei soluţii, Curtea de apel a reţinut că motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantului, şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu se poate reţine nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Pentru aceleaşi motive a fost respinsă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de către intervenientele H.E.A.N., P.M. şi P.A.
Decizia Curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant şi interveniente.
I. Reclamantul a formulat următoarele critici:
I. Efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituţionale.
Acţiunea reclamantelor a fost declanşată anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, astfel încât îi sunt aplicabile dispoziţiile legale în vigoare la data învestirii instanţei.
O concluzie contrară ar însemna că decizia de declarare a neconstituţionalităţii retroactivează, fapt ce contravine regulilor aplicării legii civile în timp şi dispoziţiilor constituţionale. Aşadar, pe de o parte, raportul juridic de drept civil substanţial se naşte ca urmare a manifestării de voinţă a persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile în vigoare la momentul declanşării litigiului, conform regulii tempus regit actum, iar, pe de altă parte, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, de la data publicării, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi ou putere numai pentru viitor.
Din economia prevederilor art. 147 din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că efectele deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unui act normativ sau a unei dispoziţii legale constau în încetarea efectelor actului normativ sau dispoziţiei legale declarate neconstituţionale, respectiv aplicarea ex nunc (numai pentru viitor).
În speţă, temeiul juridic al acţiunii deduse judecăţii a fost declarat neconstituţional în timp ce cauza se afla în curs de soluţionare, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 fiind publicată în M.Of. la data de 15 noiembrie 2010. În termenul de 45 de zile prevăzut de Legea fundamentală, puterea legislativă nu a acţionat în vederea respectării deciziei Curţii Constituţionale, respectiv nu a intervenit în scopul compatibilizării cu dispoziţiile Constituţiei a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituţionale.
Într-o atare situaţie, sancţiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul juridic al acţiunii deduse judecăţii în prezenta cauză.
Faţă de efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale, care înseamnă aplicarea lor doar pentru viitor, rezultă că prezumţia de neconstituţionalitate a legii atacate este înlăturată numai odată cu publicarea deciziei Curţii Constituţionale. Este motivul pentru care, aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare şi constatarea neconstituţionalităţii nu poate fi înlăturată.
Prin urmare, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca neconstituţionale şi nu poate produce efecte asupra speţei de faţă, deoarece cererea noastră a fost introdusă anterior adoptării deciziei Curţii Constituţionale.
II. Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şl tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanţa este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României
1. Persoanele prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pot pretinde o speranţă legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern şi fiind recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne, anterioară intervenirii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi chiar ulterioară acesteia.
Atât timp cât voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menţionat, putem aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în nod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare de către instanţele interne.
Tot astfel, analizând calitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile şi previzibile, se observă că persoanele prevăzute de aceste dispoziţii legale pot pretinde o speranţă legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern şi fiind recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curţii Constituţionale şi chiar ulterioară acesteia (decizia nr. 9096 din 06 noiembrie 2010, decizia nr. 407 din 21 ianuarie 2011 şi decizia nr. 408 din 21 ianuarie 2011 pronunţate de instanţa supremă).
2. Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esenţială a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, impune respectarea principiului egalităţii părţilor în procesul civil şi interzice, în principiu, intervenţia legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
Curtea a arătat că principiul preeminenţei dreptului şi însăşi noţiunea de proces echitabil consacrată de art. 6 se opun, în afara unor motive imperioase de interes general, exercitării vreunei ingerinţe a puterii legislative în administrarea justiţiei, în scopul influenţării soluţiei ce urmează a se da într-un anumit litigiu. Într-o cauză în care reclamanţii au susţinut că anularea pe cale legislativă a unei sentinţe arbitrale ce constata existenţa unei creanţe pe care ei o aveau împotriva statului a constituit privarea lor de dreptul la un tribunal şi la un proces echitabil, Curtea a decis în sensul că, prin intervenţia de o manieră decisivă pentru a orienta în favoarea sa soluţia procesului la care era parte, statul a adus atingere drepturilor reclamanţilor garantate de art. 6 parag. 1 din Convenţie.
Curtea Europeană a atras atenţia asupra pericolelor inerente în folosirea legislaţiei cu efect retroactiv, care poate influenţa soluţionarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislaţii este acela de a transforma litigiul într-unui imposibil de câştigat.
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, în jurisprudenţa instanţei europene, aceasta semnifică tratarea egală a părţilor pe toată desfăşurarea procedurii în faţa unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui just echilibru între interesele părţilor.
Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârât este statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispoziţiile constituţionale, apreciem că această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectarii dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în acord cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil.
Or, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în soluţionarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Un alt drept garantat de Convenţie este dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
De asemenea, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie impune o sferă suplimentară de protecţie, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice, în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta într-o anumită manieră.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat”.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În acelaşi sens, în doctrină se consideră că intervenţia inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru una dintre părţile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanţei acestui drept.
În consecinţă, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României. Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.
III. Temeiurile juridice invocate în apel au caracter de complinire a temeiului de drept indicat în faţa primei instanţe, iar cauza acţiunii constând în răspunderea statului pentru prejudiciul suferit de noi rămâne neschimbată.
În faţa primei instanţe s-a invocat ca temei de drept al cererii de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale prevederile Legii nr. 221/2009. În faţa instanţei de apel, s-a menţinut ca temei juridic aceleaşi prevederi ale Legii nr. 221/2009 şi, cu caracter de complinire, au fost indicate prevederile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 şi urm. C. proc. pen. şi art. 52 din Constituţie.
Prin urmare, ipoteza prevăzută de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. nu este incidentă, deoarece aceasta nu constituie o modificare inadmisibilă a unui element esenţial al judecăţii, ci doar o completare a temeiului juridic iniţial, rămânând în cadrul juridic determinat al răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat.
Exigenţele impuse de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. vizează elementele caracteristice ale autorităţii lucrului judecat, ce pot conduce la vicierea legalităţii judecăţii în apel, întrucât în acest mod, părţile sunt private de beneficiul celor două grade de jurisdicţie.
Aceste exigenţe nu sunt nesocotite atunci când apelantul recurge la o nouă argumentaţie juridică sau invocă şi alte dispoziţii legale, atât timp cât scopul urmărit de parte rămâne acelaşi.
IV. Adoptarea Legii nr. 221/2009 şl raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România reprezintă recunoaşteri ale Statului Român a responsabilităţii sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic, consecinţa recunoaşterii responsabilităţii Statului Român a prejudiciului moral cauzat, potrivit prevederilor art. 1838 şi urm. C. civ., este aceea că acesta nu mai poate opune excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru a solicita repararea prejudiciului moral cauzat.
În cauza de faţă, prin adoptarea Legii nr. 221/2009, Statul Român a renunţat tacit, în sensul prevăzut de art. 1839 alin. (2) C. civ., la dreptul de a invoca prescripţia dreptului de a solicita, în temeiul prevederilor art. 998-999 C. civ. coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituţie şi ale art. 504 şi urm. C. proc. pen., repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a aplicării măsurilor prevăzute de Decizia nr. 200/1951.
V. Decizia civilă recurată este neîntemeiată întrucât se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situaţia anterioară.
Despăgubirile morale acordate prin sentinţa civilă atacată nu oferă satisfacţia reparării integrale a prejudiciului moral suferit pe perioada în care familia reclamanţilor a fost supusă, pe nedrept, unui regim de viaţă inuman.
3. Conform prevederilor art. 998-999 C. civ., Statul Român are obligaţia de a repara prejudiciul moral cauzat ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Decizia nr. 200/1951. întrucât în cauza de faţă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat şi familiei noastre.
Potrivit art. 998 C. civ. „orice fapta a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”.
Se poate constata faptul că textul de lege nu face nicio distincţie cu privire la natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului.
Distincţia nu se deduce nici din economia textului art. 999 C. civ., impunându-se precizarea că şi acest text legal se referă la orice fel de prejudiciu, atât patrimonial, cât şi nepatrimonial.
Nu există deci niciun temei juridic care ar permite scoaterea prejudiciilor nepatrimoniale, a daunelor aşa-zise morale, din sfera obligaţiei de reparare prevăzută de C. civ., lucru susţinut atât de doctrina juridică, dar şi de practica judiciară.
În cauză sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat reclamanţilor şi familiei lor prin acţiunile întreprinse de stat în baza Deciziei nr. 200/1951.
4. Fiind întrunite elementele răspunderii civile şi având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituţia României coroborate cu prevederile art. 504 şi urm. C. proc. pen., rezultă că Statul Român va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”, iar conform dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. „Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de liberate ori căreia i s-a restrâns liberatea în mod nelegal”.
În prezent, însă, Constituţia României, revizuită în anul 2003, consacră exercitarea acestui drept de către cei interesaţi indiferent de natura procedurii urmate.
Prin noul text constituţional, ca urmare a revizuirii a fost extinsă sfera răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate, fiind lărgită astfel garanţia constituţională.
Totodată, din analiza art. 504 alin. (2) şi urm. C. proc. pen. se observă că are dreptul la repararea pagubei şi persoana căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Potrivit prevederilor înscrise în acelaşi articol, răspunderea civilă a statului se constituie într-o răspundere legală care operează dacă situaţia generatoare de daune, adică condamnarea sau reţinerea pe nedrept, a fost de reaua-credinţă, de neglijenţa gravă, sau de eroarea în care s-au aflat organele sale care au provocat-o.
5. Dreptul de a solicita angajarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate îşi are fundamentul în dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Pe lângă temeiul juridic tradiţional, consacrat de art. 998 şi art. 999 C. civ., după căderea regimului totalitar anterior anului 1990, în legislaţia română au fost adoptate şi unele acte normative particulare prin care s-a admis expres şi repararea bănească a unor prejudicii morale delictual cauzate.
Din rândul acestor acte normative face parte şi Decretul-Lege nr. 118/1990, decret care a statornicit acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportaţi în străinătate ori constituiţi în prizonieri.
6. Decizia nr. 1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională este obligatorie doar în ceea ce priveşte dispozitivul său, nu şi cu privire la raţionamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. În condiţiile în care, în numeroase cazuri, Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale, rezultă că raţionamentul Curţii Constituţionale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligaţie a statului de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat foştilor deţinuţi politici, este eronat.
Natura juridică a daunelor morale anterior descrise solicitate este diferită de natura juridică a drepturilor de securitate socială reglementate de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Compensaţiile băneşti pentru prejudiciul moral suferit se impun a fi acordate în scopul primordial de a alina suferinţele profunde şi de durată rezultate din încălcarea gravă a celor mai importante drepturi subiective nepatrimoniale, valori fundamentale care definesc însăşi personalitatea umană.
Indemnizaţiile prevăzute de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 nu reprezintă compensaţii băneşti pentru daunele morale, fiind acordate prin decizii ale organelor judeţene de specialitate ale Ministerului Muncii, Familei şi Protecţiei Sociale şi sunt suportate de la bugetul de stat, prin bugetul acestui minister. Plata acestor indemnizaţii se efectuează de către casele judeţene de pensii.
În schimb, daunele morale solicitate prin prezenta acţiune privesc atragerea răspunderii Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a atingerilor grave aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private.
Din cele de mai sus rezultă faptul că natura juridică a daunelor morale solicitate este diferită faţă de natura juridică a drepturilor acordate persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1944, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, în baza Decretului nr. 118/1990.
7. Măsurile administrative cu caracter politic emise în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 sunt similare, în ceea ce priveşte atingerile aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime şi private a persoanelor supuse acestor măsuri, cu condamnările cu caracter politic.
Pe cale de consecinţă, instanţa are obligaţia de a analiza, in concreto, care sunt măsurile reparatorii ce se impun a fi luate. În acelaşi timp, la soluţionarea prezentei acţiuni, instanţa trebuie să aibă în vedere că natura juridică a daunelor morale solicitate de reclamant este diferită de natura drepturilor acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
În drept, recurentele au invocat dispoziţiile art. 299, art. 304 pct. 9 şi art. 129 alin. (4) C. proc. civ., art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 şi urm. C. proc. pen., art. 52 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, art. 2, art. 3, art. 6 şi art. 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, Legea nr. 221/2009, art. 15 lit. f) şi t) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
II. Intervenientele H.E.A.N., P.M. şi P.A. şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurentele-interveniente arată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, considerând că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 îşi produce efectele în speţă, faţă de împrejurarea că acţiunea a fost formulată anterior pronunţării acestei decizii.
La data introducerii cererii de chemare în judecată, s-a născut un drept pentru a solicita despăgubiri în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este legea aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Susţin recurentele că şi în ipoteza în care s-ar considera că nu se mai pot acorda despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, devin incidente dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 998, 999 C. civ.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă măsura deportării în U.R.S.S. a recurenţilor şi autorilor lor se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009, deoarece numai în ipoteza în care această măsură s-ar încadra în ipotezele prevăzute de Legea nr. 221/2009 şi ar atrage, deci, incidenţa actului normativ în discuţie, ar intra în discuţie în ce măsură, faţă de Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, mai subzistă sau nu temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale pretinse de reclamant şi, în măsura în care acesta ar subzista, dacă despăgubirile acordate respectă principiul proporţionalităţii şi echităţii.
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existenţă nu determină de plano nici admiterea şi nici respingerea acţiunii având ca temei juridic actul normativ arătat, contrar susţinerilor recurentei.
Existenţa, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage şi nici nu înlătură incidenţa acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziţie legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparaţie amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispoziţiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de aceasta, şi nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparaţie.
Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de reclamant, interveniente şi autorii lor le-a creat acestora prejudicii ale căror consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii lor ulterioare, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare constituie suferinţe care, în mod cert, justifică acordarea unei compensaţii materiale pentru abuzurile suportate, cu condiţia însă, de a fi îndeplinite cerinţele actului de reparaţie pe care se fundamentează o asemenea cerere.
Or, în speţă, situaţia reclamantului şi intervenientelor nu se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009, sub mai multe aspecte.
Astfel, pentru măsura administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorităţii de stat cu putere de decizie în luarea şi aplicarea acestei măsuri, dintre autorităţile statale româneşti, pentru a se putea obţine o reparaţie acordată de Statul Român, în condiţiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor state, cum este cazul în speţă.
În cazul deportării etnicilor germani, această măsură a fost instituită prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Astfel, ordinul sovietic nr. 1761 din 16 decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, precum şi somaţia lansată la 06 ianuarie 1945, de a mobiliza pe toţi germanii cetăţeni români în vederea deportării au aparţinut forţelor sovietice de ocupaţie, iar nu Statului Român, care, prin organismele sale de la acea dată, şi în baza Convenţiei de Armistiţiu semnată de România, la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform clauzelor Convenţiei, şi limitat la identificarea etnicilor germani, fără puterea de a cenzura măsura dispusă de Uniunea Sovietică.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17-45 ani şi femei de 18-30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică.
Reclamantul, intervenientele şi autorii lor au fost deportaţi pentru simplul fapt al naşterii lor într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.
Potrivit art. 1 alin. (3) [la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege], „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare”.
Aceasta înseamnă că, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfăşurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speţă.
Conform art. 2 alin. (1) din ordonanţa amintită, „(1) Constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
c1) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială”.
Situaţia recurenţilor nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunţate mai sus, astfel cum s-a arătat, acesta fiind deportat în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul apartenenţei sale la etnia germană, iar nu determinat de săvârşirea vreunei fapte prin care să se fi opus regimului politic trecut.
În speţă, nu este incidentă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din ordonanţă, deoarece recurenţii şi autorii lor au fost pur şi simplu deportaţi fără voinţa lui în statul vecin, în vederea reconstrucţiei U.R.S.S., şi ca măsură sancţionatorie pentru statul german şi aliaţii săi, iar nu pentru că acesta ar fi desfăşurat vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voinţa părţii exprimată în acest sens, ceea ce nu este cazul în speţă.
Pe de altă parte, ipoteza deportaţilor din motive etnice prezintă diferenţe faţă de situaţia altor persoane reprimate din motive politice în regimul trecut şi care beneficiază de reparaţia prevăzută în Legea nr. 221/2009, cel puţin din perspectiva factorilor decisivi în luarea acestor măsuri, şi care, în cazul recurenţilor, nu aparţin autorităţilor de stat româneşti.
În consecinţă, măsura deportării excede cadrului procesual şi condiţiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce nu echivalează cu o nerecunoaştere a măsurii abuzive deduse judecăţii, ci doar cu o cale procesuală inadecvată, aleasă de reclamant în scopul obţinerii de despăgubiri.
Faţă de soluţia ce urmează a se pronunţa asupra recursurilor, nu se mai impune analiza celorlalte critici formulate de reclamant şi intervenienţi, precum şi a efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în speţa de faţă.
Pentru aceste considerente, care substituie considerentele deciziei recurate, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul H.C. şi de intervenienţii H.E.A.N., P.M., P.A. împotriva deciziei nr. 854/A din 05 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4053/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4055/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
