ICCJ. Decizia nr. 4055/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4055/2012
Dosar nr. 42181/3/2009
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul M.G. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Bucureşti la plata sumelor de 100.000 dolari S.U.A., reprezentând daune materiale, şi 300.000 dolari S.U.A., reprezentând daune morale, la cursul B.N.R. la data executării (efectuării plăţii).
Reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1319 din 06 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis în parte acţiunea, a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 12.000 dolari S.U.A. (în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii), reprezentând despăgubiri pentru daune morale şi s-a respins ca neîntemeiată cererea privind acordarea daunelor materiale.
În motivarea sentinţei, Tribunalul a reţinut următoarele considerente:
Prin sentinţa nr. 472 din 08 iulie 1982, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, în Dosarul nr. 5300/1982, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare corecţională pentru delictul de agitaţie publică prevăzut şi pedepsit de art. 323 alin. (1) C. pen. Sentinţa a rămas definitivă prin decizia penală nr. 1586 din 28 septembrie 1982 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia I penală.
Condamnarea aplicată reclamantului reprezintă condamnare cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantului, la despăgubiri, conform art. 5 din aceeaşi lege, pentru prejudiciul moral produs potrivit prevederilor speciale ale Legii 221/2009.
În ceea ce priveşte stabilirea existenţei unui prejudiciu moral şi a evaluării acestuia, Tribunalul a avut în vedere că, prin măsura condamnării urmată de executare, i-au fost cauzate reclamantului suferinţe psihice şi i-au fost aduse atingeri onoarei şi demnităţii sale ca persoană, consecinţele acestei răsfrângându-se şi asupra perioadei ulterioare eliberării.
În ceea ce priveşte dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010 referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate de către instanţe, Tribunalul a înlăturat de la aplicare în prezenta cauză având în vedere dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Constituţie potrivit cu care tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern cât şi dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie potrivit cu care atunci când există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În acest sens, Tribunalul a constatat că aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 62/2010 cererilor introduse pe rolul instanţelor înainte de intrarea în vigoare a acestei ordonanţe conduce la încălcarea art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, raportat la art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dreptul părţilor şi obligaţia instanţei de a asigura părţilor un proces echitabil.
Astfel, potrivit art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.
Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au dreptul la o protecţie egală din partea legii ceea ce însemnă că pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie sau în situaţii comparabile nu pot fi promulgate acte normative de natură a conduce la diferenţieri în ceea ce priveşte demersul lor juridic.
Prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 62/2010 s-au creat premisele apariţiei de diferenţieri între persoanele care au obţinut hotărâri definitive sau irevocabile şi reclamantul, care a introdus o cerere sub imperiul vechii legi, fără ca aceasta cerere să fie judecată până la data intrării in vigoare a ordonanţei de urgenţă şi fără ca reclamantul să fie responsabil pentru nesoluţionarea cererii de chemare în judecată.
În condiţiile în care prin Legea nr. 221/2009 se instituia dreptul reclamantului la o despăgubire pentru prejudiciul material cauzat al cărei cuantum urma a fi stabilit de judecător în funcţie de anumite criterii, dar fără a exista un plafon maxim, instituirea unui astfel de plafon este de natură a crea diferenţieri în ceea ce priveşte dreptul de proprietate astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului al unor persoane aflate în aceeaşi situaţie, ceea ce atrage încălcarea art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, Tribunalul a constatat că, prin O.U.G. nr. 62/2010, se aduce atingere dreptului la un proces echitabil, având în vedere că în timpul desfăşurării unui proces aflat pe rol instanţelor judecătoreşti, statul care are calitatea de pârât adoptă un act normativ de natură a influenţa în mod esenţial desfăşurarea procesului respectiv, în sensul creării, în ceea ce-l priveşte, a unei situaţii mult mai favorabile prin limitarea drastică a cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate.
Având în vedere că instanţei de judecată îi revine obligaţia de a asigura părţilor un proces echitabil şi că judecătorul intern reprezinte prima instanţă chemată să asigure respectarea drepturilor garantate şi protejate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Tribunalul a constatat că această obligaţie nu poate fi îndeplinită decât prin înlăturarea dispoziţiilor ce contravin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte cererea privind acordarea daunele materiale, Tribunalul a respins-o ca neîntemeiată având în vedere că nu s-a făcut dovada unor astfel de daune, cu atât mai mult cu cât reclamantul nici măcar nu a indicat în ce ar consta acestea.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul, pârâtul şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin decizia nr. 505 R din 13 mai 2011, a respins apelurile.
În motivarea soluţiei sale, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele considerente:
Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 şi 1358/2010 nu îşi produc efectele în prezenta cauză pentru următoarele considerente:
De la data adoptării sale, Legea nr. 221/2009 a conferit persoanelor persecutate de către regimul comunist dreptul procedural de a sesiza instanţa de judecată şi a supune controlului judiciar vocaţia de a dobândi despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de suferinţele fizice şi psihice, la care a fost supusă persoana sau autorul acesteia în timpul regimului comunist.
Curtea a constatat că în patrimoniul reclamantului s-au născut două drepturi: dreptul de a sesiza instanţa de judecată pentru a fi analizată cererea şi vocaţia de a dobândi un drept de creanţă constând în despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat.
Aceste drepturi intră în sfera de incidenţă a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin adoptarea Legii nr. 221/2009, reclamantul a dobândit numai vocaţia de a dobândi acest drept, urmând ca, în urma sesizării instanţei de judecată şi analizării temeiniciei contestaţiei formulate să se statueze în mod definitiv şi irevocabil asupra dreptului său subiectiv civil.
Din punct de vedere procedural, art. 6 din Convenţie consacră şi garanţii procedurale, şi anume dreptul procedural de a sesiza instanţa de judecată şi de a-i fi analizată pe fond contestaţia.
Astfel, în patrimoniul reclamantului s-a născut dreptul procedural de a sesiza instanţa de judecată cu analizarea solicitării sale în temeiul Legii nr. 221/2009.
Ca urmare a declarării neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, a fost paralizat acest drept al reclamantului de a i se analiza cererea formulată, astfel încât dreptul său procedural de a sesiza instanţa de judecată, în temeiul Legii nr. 221/2009, a rămas lipsit de conţinut juridic.
Curtea a apreciat că dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul de a sesiza instanţa de judecată şi dreptul de a-i fi analizată cererea, drept care s-a născut în patrimoniul acesteia odată cu promovarea prezentei acţiunii înainte de publicarea deciziilor Curţii Constituţionale, este afectat în substanţa sa.
Prin efectele deciziilor Curţii Constituţionale se aduce atingere în substanţă dreptului de a-i fi analizată cererea, iar această limitare a dreptului nu corespunde nici cerinţei proporţionalităţii.
Astfel, nu se asigură un raport rezonabil şi de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele folosite, deoarece scopul reclamantului este de a i fi analizată cererea, în schimb mijloacele folosite şi anume invocarea excepţiei de neconstituţionalitate chiar de către Statul Român, care are calitatea de parte în prezenta cauză şi care a adoptat actul normativ respectiv, precum şi pasivitatea acestuia, care nu şi-a îndeplinit obligaţia constituţională de a pune în concordanţă actul normativ cu deciziile Curţii Constituţionale, sunt de natură a afecta proporţionalitatea între interesul particular al persoanei şi interesul general.
Afectarea dreptului reclamantului de a-i fi analizată cererea este consecinţa atât a deciziilor Curţii Constituţionale, cât şi a atitudinii statului, care a dat dovadă de pasivitate şi nu a respectat dispoziţiilor constituţionale privind termenul de 45 de zile pentru a pune în concordanţă actul normativ cu Constituţia.
S-a mai reţinut că, prin nesoluţionarea cererii de fond a cauzei, se creează o situaţie discriminatorie între reclamant şi celelalte persoane, care au obţinut hotărâri definitive şi irevocabile de obligarea a Statului Român la plata de despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate, înainte de publicarea în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale.
Astfel, art. 14 din Convenţia coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie consacră principiul nediscriminării şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, înainte de publicarea în M. Of. a deciziei de neconstituţionalitate, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în soluţionarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Astfel, dacă s-ar constata faptul că acţiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea la efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, s-ar crea premisele unei situaţii discriminatorii pentru reclamant - care, la fel ca orice altă persoană cu o situaţie identică cu a sa, a declanşat procedura judiciară permisă şi reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale, să se constate că aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale, cu consecinţe asupra finalităţii procesului, - prin raportare la situaţia altor persoanele ale căror procese, formulate în baza aceluiaşi temei juridic, au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior declarării neconstituţionalităţii normei juridice în discuţie.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia principiului nediscriminării a statuat constant că „orice diferenţă de tratament făcută de stat între persoane aflate în situaţii similare trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă” (Marckx c. Belgiei, 1979).
De asemenea, art. 16 din Legea fundamentală instituie principiul egalităţii, care stabileşte că va fi considerat încălcat atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau pentru luarea măsurilor administrative asimilate acestora este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, de gradul de operativitate a organelor judiciare, de anumite incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, de complexitatea cazului, de exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi de alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Acest criteriu al duratei procesului şi al datei rămânerii definitive a hotărârii nu este un criteriu obiectiv şi rezonabil, deoarece nu depinde de atitudinea reclamantului, ci de considerente ce ţin de organizarea şi gradul de încărcare al instanţei.
Este esenţial de subliniat că prin deciziile Curţii Constituţionale nu s-a declarat neconstituţională numai o normă juridică, ci practic întreaga reglementare care stipula un drept de compensaţie în favoarea persoanelor persecutate politic, fiind, în realitate, o abrogare totală implicită a legii respective. Această abrogare implicită a legii a fost determinată şi de pasivitatea statului, care nu a luat măsurile necesare pentru a adopta o legislaţie în conformitate cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale.
Condamnarea reclamantului pentru infracţiunea prevăzută de art. 323 C. pen. reprezintă o condamnare cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantului la despăgubiri, în calitate de persecutat politic, conform art. 5 din aceeaşi lege.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor morale, Curtea a reţinut că, în această materie, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate băneşte.
În schimb, se poate acorda victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-şi aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite.
De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
Din acest motiv, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voinţa de a oferi o satisfacţie care poate contrabalansa efectul vătămării şi fără ca această satisfacţie să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanţa prejudiciului din punctul de vedere al victimei.
Reţinând că este de netăgăduit că orice condamnare penală produce celor în cauză şi familiei acestora suferinţe pe plan moral şi social, că astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege şi că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale, pentru cuantificarea efectivă a acestui prejudiciu trebuie folosit drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în situaţii similare.
Astfel, instanţa a avut în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale că reclamantul a executat 9 luni de zile, deşi a fost condamnat 3 ani de zile şi că nu a beneficiat de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, aşa cum rezultă din declaraţia pe propria răspundere dată de către reclamant.
În tot acest interval de timp este de notorietate că persoanele arestate pentru fapte împotriva regimului comunist au suferit numeroase restricţii, atât pe plan social, cât şi pe plan personal.
În raport de aceste împrejurări coroborat cu situaţia că au trecut mai mult de 50 de ani de zile de la suferinţa provocată prin măsura administrativă, instanţa de apel reţine că suma stabilită de către prima instanţă în cuantum de 12.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data plăţii efective reprezintă o sumă echitabilă pentru suferinţa produsă reclamantului.
Totodată, la stabilirea cuantumului instanţa a avut în vedere împrejurarea reclamantul nu a beneficiat de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 şi de faptul că prin trecerea timpului s-au atenuat consecinţele negative ale regimului comunist, iar suferinţele provocate s-au estompat. De asemenea, s-au avut în vedere şi criteriile stabilite de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, respectiv natura măsurilor luate (condamnarea la pedeapsa închisorii şi executarea acesteia), durata măsurii (3 ani, executat 9 luni de zile) şi lipsa despăgubirilor întemeiate pe dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990.
De asemenea, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, Curtea a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate - cauza Moiseyev contra Rusiei, cauza Shchebet contra Rusiei, cauza Iambor contra României, Dedovski şi alţii contra Rusiei, cauza Riad şi Idiab contra Belgiei, Maslova şi Nalbandov contra Rusiei, în cauza Mansuroglu contra Turciei, cauza Brăgădireanu contra României, cauza Chember contra Rusia şi cauza Vladimir Romanov contra Rusiei.
Decizia Curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamant, de pârât şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Recurentul-reclamant a criticat decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susţinând că, în raport de suferinţele îndurate prin efectul condamnării pe nedrept, s-ar fi impus acordarea sumei solicitate prin acţiune.
Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti au invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, susţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sunt fondate, în raport de criticile comune referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamant în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel care a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune modificarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titular al unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Recursul declarat de reclamant este nefondat.
În raport de dezlegarea dată recursurilor pârâtului şi Ministerului Public, analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
În consecinţă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.G., împotriva deciziei nr. 505R din 13 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Bucureşti, împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că admite apelurile declarate de Ministerul Public şi de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 1319 din 06 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Schimbă sentinţa în parte.
Respinge cererea privind acordarea daunelor morale.
Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4054/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4061/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
