ICCJ. Decizia nr. 4123/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4123/2012
Dosar nr. 2159/99/2010
Şedinţa publică de la 24 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. W72/COM din 18 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Iaşi - secţia comercială şi contencios administrativ, a fost respinsă acţiunea reclamantei SC E.S. SRL, aceasta fiind obligată să îi plătească pârâtei SC M.G. SRL suma de 700 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 04 ianuarie 2008 între reclamanta SC E.S. SRL, în calitate de concesionară şi pârâta SC M.G. SRL în calitate de concedentă, a fost încheiat contractul de concesiune teren, clădiri şi spaţii pentru depozitare nr. 1 (anexa 1), având ca obiect concesionarea unei suprafeţe de 11.259 mp teren situată în mun. Iaşi, precum şi a unui parc de rezervoare amplasat pe acest teren, având o capacitate de depozitare de 4.360 metri cubi, pentru o perioadă de 3 ani, cuprinsă între 16 ianuarie 2008 şi 16 ianuarie 2011.
Conform art. 3.2.1 din contract, în primul an al contractului de concesiune, concesionarul avea obligaţia efectuării unor investiţii, în conformitate cu un grafic, ce avea să fie anexă a contractului, proprietarul urmând a-şi da acordul pentru ordinea realizării acestor investiţii.
Potrivit art. 3.2.5 din contract, întocmirea graficului conţinând investiţiile ce urmau a fi realizate precum şi preţul estimativ al acestora, revenea concesionarului, urmând ca după aprobarea sa de către concedent, acest grafic să devină parte integrantă a contractului de concesionare.
De asemenea, potrivit art. 4.2 din contract, concesionarul avea obligaţia de a plăti în numele concedentului (proprietarului), „impozitele şi taxele, precum şi alte sarcini de natură fiscală";.
La data de 05 ianuarie 2008 aşa cum susţine reclamanta concedentul şi concesionarul au încheiat actul adiţional nr. 1 la contract (anexa 2) prin intermediul căruia au convenit (art. 2 din actul adiţional) ca termenul pentru finalizarea investiţiilor stabilite conform art. 3.2.1 şi 3.2.5 din contract să fie prelungit până la finalul anului 2010. Acest act adiţional a fost redactat în limba arabă.
De precizat că reclamanta este reprezentată de administratorul I.S.A., iar pârâta de administrator A.B.
Aşa cum s-a arătat şi în întâmpinare acţionarul şi în acelaşi timp administratorul societăţii pârâte, respectiv dl. A.B., datorită unor probleme de sănătate nu poate veni în România, acesta locuind în Siria. Motivat de susţinerile acestuia că nu ar fi semnat actul adiţional a fost efectuată o expertiză grafologică.
Conform raportului de expertiză grafologică efectuat în cauză semnătura corespunzătoare impresiunii de ştampilă a SC M. SRL, de pe actul adiţional redactat în limba arabă nu îi aparţine numitului B.A.
Actul scris este considerat mijloc de probă atât timp cât veridicitatea sa nu este contestată. Din momentul contestării autenticităţii scrisului, semnăturii, a impresiunii de ştampilă ori a altor elemente ale actului, acesta devine însă probă materială. Ca mijloc de probă, actului îi este proprie concordanţa între ceea ce comunică şi faptul respectiv, în timp ce actul care serveşte drept probă materială este lipsit de o asemenea concordanţă.
Totodată, trebuie subliniată importanţa actelor scrise în toate domeniile de activitate, deoarece servesc la fixarea apariţiei, modificării sau stingerii raporturilor juridice de tot felul. Din acest considerent este necesar ca orice act să fie veridic, adică să fie conform realităţii şi nu alterat în forma şi conţinutul său prin acţiuni dolosive. Or, dat fiind concluziile raportului de expertiză grafologică instanţa reţine că modificarea raporturilor juridice iniţiale stabilite între părţi - respectiv că termenul pentru finalizarea investiţiilor stabilite conform art. 3.2.1 şi 3.2.5 din contract să fie prelungit până la finalul anului 2010 - prin actul adiţional nr. 1 nu a operat.
În atare situaţie rămâne în vigoare contractul în forma iniţială încheiat de părţi pentru o perioadă de 3 ani, 16 ianuarie 2008-16 ianuarie 2011.
Părţile au mai încheiat un nou act adiţional (anexa 3), prin care au convenit că durata de valabilitate a contractului să se prelungească până la data de 16 ianuarie 2013.
Nici acest act adiţional nu îndeplineşte condiţiile de valabilitate pentru a modifica convenţia iniţială.
În primul rând în baza principiului de drept potrivit căruia anularea actului iniţial atrage şi anularea subsecvente.
Câtă vreme actul adiţional nr. 1 este lovit de nulitate şi actul intitulat tot act adiţional nr. 1 (fila 14 dosar este lovit de nulitate). Drept urmare reclamanta trebuia să îşi îndeplinească propriile obligaţii asumate prin contract până la 16 ianuarie 2011 şi nu finalul anului 2010.
La începutul anului 2010, reclamanta a primit de la concedenta SC M.G. SRL, adresa din 04 ianuarie 2010 (anexa 4), prin care aceasta i-a comunicat că înţelege să rezilieze unilateral contractul, motivat, pe de o parte, de împrejurarea că, în urma solicitărilor telefonice ale concedentei, nu ar fi participat la investiţiile pentru schimbarea branşamentelor pentru apă potabilă, apa industrială şi iar pe de altă parte, că reclamanta nu ar fi respectat graficul de plată al sumelor reprezentând impozitul pe clădiri. Or, aşa cum chiar reclamanta recunoaşte în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu a realizat investiţiile la care s-a obligat deoarece nu a expirat termenul - acesta fiind în opinia sa sfârşitul anului 2010.
Conform voinţei părţilor, în contract a fost prevăzut un pact comisoriu de gradul IV care exclude rolul instanţei sub aspectul sancţiunii rezilierii - art. 7.1 din contract. Având în vedere că în cauză a operat rezilierea de plin drept a contractului de concesiune încheiat între părţi care a încetat să îşi mai producă efectele. în atare situaţie, acţiunea reclamantei a fost respinsă.
Apelul declarat de reclamanta SC E.S. SRL împotriva acestei sentinţe a fost respins de Curtea de Apel Iaşi - secţia civilă prin decizia nr. 118 din 14 noiembrie 2011.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut cu privire la primul motiv de apel ce vizează greşita reţinere a incidenţei - în cauză - a unui pact comisoriu de grad IV în condiţiile în care ar fi aplicabile dispoziţiile generale referitoare la pactul comisoriu de grad I că, în mod corect tribunalul a constatat intervenită rezoluţiunea convenţională, ca efect al pactului stipulat în art. 7.1. din contractul părţilor.
Instanţa de apel a avut în vedere că probatoriile cauzei atestă că apelanta reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a efectua - până la sfârşitul anului 2009 - investiţiile ce fuseseră stabilite, conform art. 3.2.1. şi 3.2.5. din contract, aceasta interpretând - în mod eronat - că termenul limită pentru finalizarea acestora ar fi fost finalul anului 2010. De asemenea, reclamanta apelantă nu a respectat nici graficul de plată a sumelor reprezentând impozitul pe clădiri, astfel cum sunt acestea menţionate în angajamentul dat la Direcţia Economică a Finanţelor Publice Locale Iaşi şi înregistrată sub nr. 108000 din 09 decembrie 2009, depunând doar trei ordine de plată din 15 decembrie 2009, 13 ianuarie 2010 şi 21 ianuarie 2010, ceea ce atestă neonorarea obligaţiilor asumate.
Instanţa de apel a apreciat că nici cea de a doua critică nu este întemeiată, prin care apelanta a susţinut că semnarea actului adiţional din 05 ianuarie 2008 la contractul de concesiune din 04 ianuarie 2008 de către o persoană ce şi-a declinat o calitate pe care nu o avea, în condiţiile în care utiliza ştampila originală a societăţii, nu poate fi de natură a antrena consecinţe în ceea ce o priveşte.
Sub acest aspect, curtea de apel a reţinut că părţilor participante la circuitul civil le revine obligaţia de diligentă şi prudenţă, în sensul verificării calităţii de reprezentant legal al persoanei juridice, mai ales în condiţiile în care actul adiţional se încheia între comercianţi şi doar la o zi diferenţă faţă de data încheierii contractului de concesiune.
În lipsa acestor verificări minimale, apelanta şi-a asumat riscurile generate de încheierea actului adiţional cu o persoană ce nu avea abilitatea legală de a reprezenta societatea.
Astfel, conform raportului de expertiză grafologică efectuat în cauză, semnătura corespunzătoare impresiunii de ştampilă a SC M. SRL de pe actul adiţional din 05 ianuarie 2008 nu aparţine administratorului societăţii - numitul B.A., rămânând astfel în vigoare contractul de concesiune, aşa cum a fost acesta încheiat iniţial între părţi.
S-a mai apreciat că în mod corect a reţinut judecătorul fondului că şi cel de-al doilea act adiţional la contractul de concesiune din 04 ianuarie 2008, notat tot cu nr. 1, dar rară a conţine inserată vreo dată a încheierii sale (fila 14 dosar fond), prin care s-a prevăzut prelungirea duratei contractului până la 16 ianuarie 2013 este lovit de nulitate, fiind subsecvent unui act nul.
Al treilea motiv de apel vizează aspectele reţinute de instanţa de fond cu privire la modalitatea de executare a obligaţiilor ce îi reveneau, conform contractului - art. 3.2.1, astfel cum acesta a fost modificat prin art. 2 al actului adiţional din 05 februarie 2008, în sensul că termenul până la care concesionarul era obligat să efectueze investiţiile îl reprezenta sfârşitul anului 2010.
A susţinut apelanta că, potrivit aceluiaşi act adiţional, individualizarea investiţiilor trebuia efectuată de concesionar. Mai mult, proprietarul avea obligaţia de a-i comunica, printr-o adresă, ordinea în care trebuie efectuate investiţiile, data începerii şi data finalizării lucrărilor de investiţii.
Prioritar, curtea de apel a notat că actul adiţional din 05 ianuarie 2008 invocat de apelantă nu produce niciun fel de consecinţe juridice, întrucât, potrivit celor constatate de expertiza grafologică efectuată în cauză de expert criminalist C.F., semnătura corespunzătoare impresiunii de ştampilă a SC M. SRL Bucureşti, de pe actul redactat în limba arabă, aflat la filele 104-105 ale dosarului de fond, nu aparţine numitului B.A.
În aceste condiţii, pretinsa modificare a convenţiei părţilor sub aspectul termenului limită stabilit pentru finalizarea investiţiilor menţionate la art. 3.2.1. şi 3.2.5. din contractul de concesiune din 04 ianuarie 2008, în sensul prelungirii acestuia până la finalul anului 2010, nu a operat tocmai ca efect al constatării nulităţii actului adiţional. Astfel, cum corect a reţinut şi judecătorul fondului, părţile erau ţinute să îşi respecte obligaţiile asumate în condiţiile şi termenele expres stipulate în contractul de concesiune iniţial încheiat, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat întrucât apelanta reclamantă a apreciat că termenul limită pentru efectuarea investiţiilor la care se obligase era finalul anului 2010, astfel, cum se stipula în actul adiţional din 05 ianuarie 2010, a cărui nulitate s-a constatat şi nu sfârşitul anului 2009, aşa cum se menţiona în contractul încheiat.
Împrejurarea referitoare la respectarea graficului de eşalonare a datoriei reprezentate de contravaloarea impozitului pe clădiri este una subsecventă, instanţa de fond reţinând intervenirea rezoluţiunii de drept a contractului de concesiune, conform art. 7.1 din contract, pentru neefectuarea în termen a investiţiilor prevăzute de art. 3.2.1. şi 3.2.5., din contract. Astfel cum s-a menţionat anterior (primul motiv de apel), apelanta a făcut doar dovada plăţii parţiale a obligaţiilor asumate, acestea nefiind respectate integral, astfel cum s-a stipulat în eşalonarea asumată de apelantă.
În raport de cele anterior expuse, în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a respins apelul formulat de reclamanta SC E.S. SRL.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SC E.S. SRL a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi schimbarea sentinţei, cu consecinţa admiterii acţiunii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se susţine că ambele instanţe au fost în eroare când au reţinut clauza de la art. 7.1 din contractul de concesiune ca fiind un pact comisoriu de gradul IV, căruia nu i se pot aplica decât prevederile art. 1020-1021 C. civ.
În urma acestui raţionament eronat, instanţa de apel a reţinut în mod netemeinic şi nelegal că rezilierea a operat de plin drept şi că instanţa de judecată ar putea doar să constate acest aspect.
În opinia sa, recurenta consideră că textul clauzei de la art. 7.1 din contract se referă la un pact comisoriu de gradul I, chiar şi după încheierea actului adiţional din 5 ianuarie 2008, care prin art. 8 modifică art. 7.1 din contract.
Un alt motiv de recurs vizează cele două motive de reziliere a contractului de concesiune invocate de pârâtă, sub aspectul căruia recurenta precizează că împrejurarea invocată de pârâtă nu reprezintă o neexecutare a contractului, întrucât potrivit art. 3.2.1, astfel cum a fost modificat prin art. 2 al actului adiţional din 5 februarie 2008, termenul final până la care concesionarul era obligat să efectueze investiţiile era sfârşitul anului 2010. Totodată, obligaţia contractuală, ce nu a putut fi executată din cauza societăţii concedente nu îi poate fi imputabilă concesionarei şi nu poate conduce la rezilierea contractului de concesiune, aspect reţinut în mod netemeinic de instanţele anterioare.
Recurenta mai susţine că din înscrisurile de la dosarul cauzei rezultă cu certitudine că cel de la doilea motiv de reziliere vizând neexecutarea obligaţiei privind plata taxelor şi impozitelor pe clădiri nu poate subzista, întrucât concesionara a respectat graficul de eşalonare a datoriei reprezentat de contravaloarea impozitului pe clădiri.
De asemenea, din contextul probelor de la dosar rezultă fără dubiu că pârâta nu putea proceda de drept şi de fapt la rezilierea unilaterală a contractului de concesiune, pe teoria existenţei unui iluzoriu pact comisoriu de gradul IV printr-o interpretare eronată a art. 7.1 din contract.
Prin întâmpinare, intimata pârâtă SC M.G. SRL Iaşi a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât niciunul dintre motivele invocate nu se încadrează în prevederile art. 304 C. proc. civ.
Prin notele scrise depuse la termenul din 24 octombrie 2012, recurenta a precizat că dezvoltarea motivelor de recurs mai atrage incidenţa în cauză şi a unui alt motiv de recurs decât ce! precizat în cererea de recurs, şi anume motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Sub acest aspect se susţine că instanţele anterioare au interpretat greşit clauzele din contract şi actele adiţionale încheiate între părţi referitoare la pactul comisoriu, la valabilitatea sau nevalabilitatea celor 2 acte adiţionale, la termenele contractuale, la obligaţiile părţilor.
Recurenta mai susţine că, raţionamentul instanţei cu privire la faptul că pe actul adiţional nr. 1 nu este valabilă semnătura administratorului A.B., astfel că nici pe cel de al doilea act adiţional nu poate fi valabilă, faţă de principiul de drept potrivit căruia anularea actului principal duce la anularea actului subsecvent este eronat şi în contradicţie cu dispoziţiile legale incidente cauzei şi contravine principiului potrivit cu care clauzele contractuale se interpretează prin ele însele.
Totodată, recurenta apreciază că instanţa a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile în materie civilă şi comercială şi a analizat clauzele contractuale din perspectiva altor temeiuri de drept şi nu din perspectiva celor asupra cărora părţile au statuat.
Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, întrucât prin cererea de recurs, recurenta reclamantă SC E.S. SRL Voluntari a criticat hotărârea pronunţată de instanţa de apel atât sub aspectul nelegalităţii cât şi sub aspectul netemeiniciei, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Totodată, având în vedere prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată că argumentele recurentei aduse în sprijinul prezentului recurs fac posibilă încadrarea acestora în pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., recursul urmând a fi analizat de instanţă prin prisma acestuia, tară a se putea reţine incidenţa în cauză a sancţiunii prevăzute de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Analizând decizia recurată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate, se constată că recursul este nefondat.
Motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Prin prisma acestui motiv de nelegalitate recurenta a invocat interpretarea eronată a clauzei prevăzută de art. 7.1 din contractul de concesiune, în sensul că greşit s-a constatat incidenţa pactului comisoriu de gradul IV. Critica recurentei nu poate fi reţinută.
Astfel, se constată că instanţa de apel, în raport de probatoriul administrat, a analizat în mod corect cauza prin prisma prevederilor contractuale, la care părţile s-au obligat, apreciind în mod just că în cauză a intervenit rezilierea de drept a contractului de concesiune din 4 ianuarie 2008, ca efect al pactului comisoriu de grad IV stipulat în art. 7.1 din contract, întrucât reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a efectua până la sfârşitul anului 2009 investiţiile ce au fost stabilite prin art. 3.2.1 şi art. 3.2.5 din contract şi nici nu a respectat graficul de plată a sumelor reprezentând impozitul pe clădiri.
Celelalte critici care antamează fondul cauzei, respectiv cele referitoare la efectuarea investiţiilor la care recurenta s-a obligat în sensul că termenul final era la sfârşitul anului 2010, la emiterea unei adrese de către pârâtă cu privire la individualizarea investiţiilor ce urmau a fi efectuate, precum şi cele referitoare la neexecutarea obligaţiei privind plata taxelor şi impozitelor pe clădiri nu pot fi primite, întrucât sunt aspecte de netemeinicie, ce nu se încadrează în prevederile şi exigenţele acestei căi de atac, prin care se analizează doar nelegalitatea deciziei recurate pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte criticile invocate în notele scrise depuse la termenul din 24 octombrie 2012, ce vin să completeze motivele recursului şi care nu reprezintă motive de ordine publică, nu vor fi analizate, întrucât se constată că acestea au fost formulate cu depăşirea termenului legal de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Aşa fiind, înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC E.S. SRL Voluntari împotriva deciziei nr. 118 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi - secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata pârâtă SC M.G. SRL Iaşi.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC E.S. SRL Voluntari împotriva deciziei nr. 118 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi - secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4122/2012. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4124/2012. Civil. Nulitate act juridic.... → |
|---|
