ICCJ. Decizia nr. 4222/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4222/2012
Dosar nr. 44089/3/2009
Şedinţa publică din 08 iunie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 06 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul J.A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Primăria Municipiului Bucureşti și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea dispoziţiei din 28 iulie 2009 emisă de Primarul General al Municipiul Bucureşti prin care au fost respinse notificările din 14 septembrie 2001 formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de N.E., să constate că imobilul situat Bucureşti a fost preluat în mod abuziv de stat, reclamantul fiind îndreptăţit la măsuri reparatorii în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi să oblige Primăria Municipiului Bucureşti să înainteze dosarul cu cele două notificări şi actele anexe Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin sentinţa civilă nr. 992 din 14 iulie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea, a anulat dispoziţia din 28 iulie 2009 emisă de pârâţi, a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil și a obligat pârâţii să emită o nouă dispoziţie prin care să dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 328 m.p. şi construcţie, şi să înainteze actele din dosarul administrativ Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a dispoziţiei.
S-a constatat că cele două notificări conexate la Primăria Municipiului Bucureşti au fost soluţionate prin dispoziţia din 28 iulie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care s-au respins notificările formulate de numitul N.E. prin cesionar J.A., cu motivarea că s-a notificat imobilul situat în str. D.P. nr. 34 şi s-au depus acte doveditoare pentru imobilul situat în str. D.P. nr. 51, iar cererea precizatoare de rectificare nu a fost înregistrată în termen şi nici nu a fost depusă prin executor judecătoresc.
Instanţa a reţinut că prin procesul-verbal din 1940 emis de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. D.P. nr. 51, compus din teren în suprafaţă de 328 m.p. şi construcţie formată din trei corpuri, în favoarea numitei N.M. (născută M.), de la care imobilul a fost preluat în proprietatea statului prin Decretul-Lege nr. 92/1950.
Prin decretul de expropriere-demolare din 1989 imobilul a fost demolat şi nu s-au încasat despăgubiri.
Urmare a decesului numitei M.M. (27 iulie 1980), s-a emis certificatul de moştenitor din 11 februarie 2002 din care reiese că unic moştenitor este N.E., în calitate de fiu.
Din nota de reconstituire întocmită de Primăria Municipiului Bucureşti - Serviciul cadastru rezultă că imobilul situat la fosta adresă, str. D.P. nr. 51, este afectat în prezent de elemente de sistematizare (bloc, trotuar, stradă, spaţiu verde aferent bloc, reţele edilitare).
În raport de dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) lit. a), art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 şi de situaţia de fapt reţinută, prima instanţă a constatat că reclamantul J.A. are calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti.
În mod greşit au fost respinse cele două notificări, constatându-se că reclamantul nu ar fi îndreptăţit la restituirea imobilului, câtă vreme în cuprinsul notificării formulate au fost indicate elementele de identificare a imobilului – felul şi compunerea acestuia, locul situării sale, suprafaţa aproximativă, iar menționarea eronată a unui alt număr poştal al imobilului nu echivalează cu o lipsă a identificării bunului.
În condiţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că erorile materiale privind identificarea imobilului din cuprinsul notificării, pot fi depuse, asemenea actelor necesare, până la data soluţionării notificării.
În consecinţă, a fost admisă cererea și, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, au fost obligați pârâţii să emită o nouă dispoziţie prin care să dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamantului, cu respectarea dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, iar prin decizia civilă nr. 350A din 29 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că prin dispoziţia din 28 iulie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti au fost respinse, ca nedovedite, notificările formulate de petentul N.E., privind restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti, str. D.P. nr. 34.
Potrivit considerentelor acestei dispoziţii „(…) notificatorul a notificat imobilul situat în str. D.P. nr. 34 şi a depus acte pentru imobilul situat în str. D.P. nr. 51. Cererea precizatoare de rectificare nu este înregistrată în termen şi nici nu este depusă prin executor judecătoresc.”
Prin cele două notificări, N.E. a solicitat „(…) restituirea sau despăgubirile legale privind imobilul compus din teren şi construcţie situat în str. D.P. nr. 34, Bucureşti.”
În temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001, „Actele doveditoare ale dreptului de proprietate (…) pot fi depuse până la data soluţionării notificării” şi, în acest context, notificatorul N.E. a depus, la data de 10 martie 2003, o precizare a notificării depusă iniţial, în sensul că, în urma verificărilor şi a relaţiilor comunicate de către Arhivele Naţionale, adresa corectă a imobilului notificat este str. D.P. nr. 51, imobil demolat, şi nu nr. 34, cum din eroare s-a menţionat în notificare.
În apel nu a fost contestată calitatea contestatorului de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001 la măsuri reparatorii pentru imobilul enunţat.
În raport de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, precizarea autorului contestatorului privind identitatea imobilului revendicat ca fiind la nr. 51, echivalează cu o completare a actelor de proprietate pentru care nu este necesară comunicarea prin executor judecătoresc, singura cerinţă fiind depunerea acesteia anterior soluţionării notificării, condiţie respectată în cauză.
Cu privire la critica invocată de apelantul-pârât în sensul că unitatea deţinătoare sesizată cu soluţionarea notificării nu acordă, ci propune doar măsuri reparatorii prin decizie motivată, Curtea de apel a constatat că nu există un conflict între considerentele primei instanţe şi obligaţiile ce-i revin unităţii deţinătoare prin hotărârea pronunţată.
Potrivit contestaţiei dedusă judecăţii, contestatorul a solicitat soluţionarea într-o anumită modalitate a notificării autorului său, prin pronunţarea unei soluţii.
Conform deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – recurs în interesul legii – aria de aplicabilitate a dispoziţiilor art. 26 alin. (3) a fost lărgită şi la cazul în care unitatea deţinătoare nu a soluţionat notificarea, Tribunalul fiind competent să soluţioneze pe fond respectiva notificare.
Astfel, instanţa trebuia să verifice condiţiile de admisibilitate ale cererii de acordare a măsurii reparatorii, întrucât o eventuală retrimitere a cauzei la unitatea deţinătoare ar fi ineficientă, soluţia conducând numai la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire, care este oricum anevoioasă.
Rezultă că prin hotărârea pronunţată instanţa de fond a respectat normele legale - art. 26 din Legea nr. 10/2001 - relativ la emiterea dispoziţiei de către unitatea deţinătoare.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici:
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii.
În cauză, cererea precizatoare de rectificare nu a fost înregistrată în termen și nici nu a fost depusă prin executor judecătoresc. Or, condiţiile legale impun îndeplinirea unor condiţii de formă pentru valabilitatea notificării depuse.
În raport de dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dispoziţia contestată urmează a fi analizată de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată ce va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale, raport ce conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubiri.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel acordă reclamanţilor dreptul a măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile în care recurentul are competență, în temeiul Legii nr. 10/2001, doar în emiterea dispoziţiei și în stabilirea calităţii de proprietar.
Se mai susține că nu s-au făcut nici dovezi în sensul că reclamantul a primit despăgubiri pentru imobil, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.
Se arată că în ceea ce priveşte obligarea de a trimite dispoziţia motivată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul administrativ va trebui supus, mai întâi, controlului de legalitate efectuat de Prefectul Municipiului Bucureşti.
În drept, recursul este întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
La termenul de judecată din data de 08 iunie 2012, intimatul-reclamant a susținut excepția nulității recursului, în baza art. 302-303 C. proc. civ. şi 306 C. proc. civ., cu motivarea că niciuna din criticile formulate nu poate fi circumscrisă cazurilor de modificare ori de casare a unei hotărâri, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 304 C. proc. civ.
În temeiul art. 306 C. proc. civ., Înalta Curte constată că o parte din criticile formulate pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât va exercita controlul judiciar de legalitate din perspectiva acestui caz de modificare a deciziei.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs care pot fi circumscrise prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește criticile formulate în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001, prin care recurentul susține că reclamantul nu a depus acte doveditoare, în sensul acestor dispoziții legale, prin care să probeze calitatea sa de persoană îndreptățită la restituirea imobilului în litigiu, Înalta Curte constată că motivele de apel formulate în cauză nu au cuprins, la rândul lor, critici cu acest conţinut.
Prima instanță a reținut că, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) lit. a), art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, aplicate la situația de fapt reținută, reclamantul J.A. are calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti.
Prin apelul declarat, pârâtul Municipiul București nu a înțeles să formuleze critici legate de această dezlegare dată de prima instanță în privința dovedirii în cauză a calității reclamantului de persoană îndreptățită la restituirea prin echivalent a imobilului în litigiu.
Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanţa de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanţei de apel şi care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative.
În egală măsură, critica vizând nelegalitatea deciziei recurate pentru încălcarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu a fost în prealabil un motiv de apel în calea de atac promovată de pârât, astfel încât, pentru considerentele anterior expuse, nu învestește în mod legal instanța de recurs cu analiza ei.
Se mai susține prin motivele de recurs că cererea precizatoare în privința numărului poștal la care este situat imobilului a cărui restituire se solicită, nu a fost înregistrată în termen și nici nu a fost depusă prin executor judecătoresc, încălcându-se astfel condiţiile legale pentru valabilitatea notificării depuse.
Critica nu este fondată.
Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice, alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Or, precizarea formulată de reclamant cu privire la numărul poștal al imobilului a fost înregistrată la Primăria Municipiului București la data de 10 martie 2003, în condițiile în care notificarea formulată a fost soluționată prin emiterea dispoziţiei la data de 28 iulie 2009.
Prin urmare, cu respectarea prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, toate acte doveditoare, inclusiv precizarea vizând numărul poștal al imobilului, au fost depuse până la data soluționării notificării.
Pe de altă parte, în mod corect, instanța de apel a apreciat că precizarea depusă de reclamant cu privire la numărul poștal la care este situat imobilul indicat în notificare, echivalează cu o completare a actelor de proprietate.
Comunicarea acestei precizări nu se impunea a fi făcută prin executorul judecătoresc, art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 impunând această condiție numai pentru notificarea adresată unității deținătoare, astfel încât critica formulată în acest sens prin motivele de recurs nu este fondată.
Se mai susține prin motivele de recurs că, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat prevederile art. art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 atunci când a acordat reclamantului dreptul a măsuri reparatorii prin echivalent, deoarece recurentul are competență, în temeiul Legii nr. 10/2001, doar în emiterea dispoziţiei și în stabilirea calităţii de proprietar, cu atât mai mult cu cât, înainte de a înainta dispoziţia motivată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul administrativ trebuie supus controlului de legalitate efectuat de Prefectul Municipiului Bucureşti.
Nici această critică nu este fondată.
Competența entității învestite sau a unității deținătoare nu se rezumă la stabilirea calității de proprietar și la emiterea dispoziției, așa cum se susține prin motivele de recurs.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Dacă restituirea în natură nu este posibilă, în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În plus, prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. nr. 764/12.11.2007) s-a recunoscut competenţa instanţei de a dispune în mod direct soluţionarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi care vizează fondul pretenţiilor deduse judecăţii. S-a reţinut sub acest aspect că, din moment ce s-a prevăzut prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că deciziile/dispoziţiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) şi art. 14 se face referire la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i-a fost acordat prin lege, poate dispune ea însăşi, în mod direct, soluţionarea pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept prin deciziile pronunţate în interesul legii, este obligatorie pentru instanţe, iar prin decizia recurată, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a acestor prevederi legale.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 350A din 29 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4220/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4224/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
