ICCJ. Decizia nr. 4231/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA a Il-a CIVILĂ
Decizia nr. 4231/2012
Dosar nr. 3034/98/2010
Şedinţa publică din 30 octombrie 2012
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa sub nr. 3034/98/2010, reclamantul S.T. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la acordarea de despăgubiri civile în sumă de 719.030 Euro pentru prejudiciul moral şi material suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispuse împotriva părinţilor săi S.P. şi S.S., prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, asimilată condamnării politice, constând în deportarea acestora din localitatea Sandra, raion Orhei, Republica Moldova şi stabilirea domiciliului forţat în Bărăgan - Ialomiţa.
Prin sentinţa civilă nr. 2387/F din 18 noiembrie 2010, Tribunalul Ialomiţa - Secţia Civilă a respins ca nefondată cererea reclamantului S.T., reţinând că nu există un text de lege în baza căruia instanţa să acorde despăgubirile morale solicitate de reclamant, întrucât dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au fost suspendate de drept şi ca atare nu mai pot fi aplicabile în cauză, având în vedere declararea neconstituţionalităţii acestora prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, potrivit cărora: ";Deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.";
Pretenţiile reclamantului constând în acordarea de despăgubiri materiale, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, au fost respinse de prima instanţă în considerarea faptului că acesta a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate asupra celor 5 ha de teren confiscate părinţilor săi, iar solicitarea de a i se restitui contravaloarea producţiei realizate pe teren timp de 40 ani, a fost apreciată ca excedând normei legale precizate.
Cererea reclamantului de a i se acorda contravaloarea bunurilor materiale din gospodărie (unelte agricole, mobilier casă, 10 familii de albine în stupi, animale şi păsări), a fost respinsă motivat de faptul că acesta nu a dovedit existenţa acestor bunuri în patrimoniul autorilor săi şi nici confiscarea ca urmare a măsurii administrative aplicate.
Împotriva sentinţei civile nr. 2387/F din 18 noiembrie 2010 şi a sentinţei civile nr. 2857/F din 22 decembrie 2010, ambele pronunţate de Tribunalul Ialomiţa - Secţia Civilă a declarat apel reclamantul S.T., calea de atac fiind soluţionată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a Civilă şi pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală prin decizia civilă nr. 169/A din 31 mai 2011 pronunţată cu majoritate în sensul admiterii şi schimbării hotărârii atacate în sensul admiterii în parte a acţiunii reclamantului şi obligării pârâtului la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 4000 euro în favoarea reclamantului şi cu unanimitate în sensul menţinerii restului dispoziţiilor sentinţei atacate.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Privitor la efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în cauza dedusă judecăţii, problemă care a dat naştere, divergentei, Curtea, reţinând că potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, a apreciat că atât legislaţia în vigoare cât şi practica judiciară existentă la acea dată, îl îndreptăţeau pe reclamant să spere la recunoaşterea dreptului lui la despăgubire pentru prejudiciul moral suferit în perioada dictaturii comuniste.
Prin urmare a considerat că prin respingerea acţiunii s-ar nesocoti principiul speranţei legitime pe care reclamantul a avut-o la data sesizării instanţei prin luarea în considerare a cadrului legislativ în vigoare la acea dată şi a practicii judiciare în aplicarea acestuia, ceea ce ar fi constituit o interpretare contrară cerinţelor art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.
Împotriva deciziei civile nr. 169/A din 31 mai 2011 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a Civilă şi pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală au declarat recurs atât reclamantul S.T., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa.
Reclamantul nu a depus motivele de recurs în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 301 C. proc. civ., ci la termenul de astăzi şi a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate.
1. Referitor la recursul reclamantului, înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa se va pronunţa prioritar asupra excepţiilor de fond sau de procedură care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea în fond a pricinii, va admite excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, invocată de din oficiu, în baza art. 306 alin. (1) raportat la art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în considerarea următoarelor argumente:
Reclamantul a depus memoriul prin care critică decizia atacată la termenul de astăzi, cu încălcarea prevederilor art. 301 C. proc. civ., potrivit căruia: "; Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune astfel.";, comunicarea deciziei atacate făcându-se la data de 25 ianuarie 2012, conform dovezii aflate la fila 43 dosar apel.
Dispoziţiile art. 303 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că, recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs sau în termenul de 15 zile de la data comunicării hotărârii atacate, dacă legea nu dispune altfel, iar alin. (2) al aceluiaşi text legal statuează că: ";Termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.";
Potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul, dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor menţionate la alin. (2), respectiv: „motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părţilor. Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304";. Dispoziţiile art. 3021 alin. (1) C. proc. civ., sancţionează recursul cu nulitatea pentru nerespectarea condiţiilor prevăzute pentru cererea de recurs, între acestea, la lit. c) a aceleiaşi norme, fiind reţinute expres: ";motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat";.
Astfel, înalta Curte constată că, în speţă, reclamantul, a depus memoriul de recurs la data de 30 octombrie 2012.
Aşa fiind, cum casarea sau modificarea deciziei atacate este posibilă numai în cazurile prevăzute expres şi limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. iar, conform lit. c) alin. (1) al art. 3021 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se sprijină şi dezvoltarea lor, înalta Curte, constatând că recurentul-reclamant nu s-a conformat acestor dispoziţii legale şi având în vedere, deopotrivă, inexistenţa în cauză a motivelor de ordine publică care să atragă incidenţa prevederilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., în baza dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., luând în examinare cu prioritate excepţia nulităţii recursului, urmează să facă aplicarea prevederilor art. 306 alin. (1) raportat la art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. şi să constate nulitatea recursului declarat de reclamanta SC F.L.B. SRL Lugoj.
2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa a criticat decizia civilă nr. 169/A din 31 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală pentru motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac promovate, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii în tot a apelului pârâtului, cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a sentinţei instanţei de fond.
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., înalta Curte constată că pârâtul deşi a indicat acest motiv nu a dezvoltat nici un fel de critici în susţinerea lui, iar referitor la motivul prevăzut la pct. 7 al aceluiaşi text legal a constat că pârâtul doar a precizat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, criticile formulate vizând însă motivul de nelegalitate prevăzut la pct. 9.
În considerarea acestei situaţii, înalta Curte va examina recursul pârâtului exclusiv din perspectiva criticilor circumscrise art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul a criticat decizia atacată sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate, în considerarea Deciziei nr. 12/2011 pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că, urmare deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile legale precizate şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva susţinerilor părţilor şi a normelor legale incidente, reţine că recursul pârâtului este fondat, urmând a fi admis în considerarea următoarelor argumente:
Referitor la recursul pârâtului, criticile referitoare la admiterea cererii de acordare a daunelor morale, urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Problema de drept, care se pune în speţă, nu este deci cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea de a se stabili dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supuse analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control de constituţionalitate exercitat a posteriori, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, prevederile legale în raport de care reclamantul era îndreptăţit la acordarea de daune morale - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009 - au fost declarate neconstituţionale ca urmare a exercitării a posteriori a controlului de constituţionalitate şi ulterior, ca şi consecinţă a nepunerii acesteia de Parlament în acord cu prevederile constituţionale în termen de 45 de zile de la data publicării Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2011 în M. Of. - 15 noiembrie 2010, aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată - decizia civilă nr. 169/A din 31 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală - cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii, astfel încât, înalta Curte apreciază că reclamanţii nu aveau speranţa legitimă a dreptului conferit prin lege în sensul prevăzut de art. 1 din Protocolul I adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său, astfel încât nu se poate aprecia că reclamantul avea o speranţă legitimă la dobândirea proprietăţii asupra despăgubirilor, care să atragă protecţia art. 1 Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., având în vedere un dublu considerent:
1. cererea nu a fost admisă în mod irevocabil de instanţă (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei);
2. dispoziţia legală incidenţă a fost desfiinţată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate a posteriori, iar nu ca urmare a unui mecanism extraordinar, ad-hoc (Hotărârea C.E.D.O. din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov contra Bulgariei).
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul S.T. şi va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generala a Finanţelor Publice Ialomiţa, va modifica în parte decizia atacată în sensul că va respinge în totalitate apelul declarat de reclamantul S.T. împotriva sentinţei civile nr. 2387/F din 18 noiembrie 2010 şi a sentinţei civile nr. 2857/F din 22 decembrie 2010 ale Tribunalului Ialomiţa - Secţia Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nulitatea recursului declarat de reclamantul S.T. împotriva deciziei civile nr. 169/A din 31 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a Civilă şi pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generala a Finanţelor Publice Ialomiţa împotriva aceleiaşi decizii, pe care o modifică în parte, în sensul că respinge în totalitate apelul declarat de reclamantul S.T. împotriva sentinţei civile nr. 2387/F din 18 noiembrie 2010 şi a sentinţei civile nr. 2857/F din 22 decembrie 2010 ale Tribunalului Ialomiţa - Secţia Civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4230/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4232/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
