ICCJ. Decizia nr. 4360/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4360/2012
Dosar nr. 5651/30/2009
Şedinţa publică din 13 iunie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 609/PI din 8 martie 2010 a admis în parte acţiunea civilă formulată de S.O. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi l-a obligat pe pârât la plata sumei de 2.200.000 RON, cu titlu de daune morale, către reclamant. A respins în rest acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prin sentinţa nr. 2383 din 16 noiembrie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, S.V. a fost condamnat la 12 ani detenţiune grea, confiscarea averii personale imobiliare, în afara casei de locuit, în temeiul dispoziţiilor art. 1931 alin. (2) C. pen., pentru crima de activitate intensă împotriva clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare şi că reclamantul S.O. este fiul acestuia.
Pronunţându-se cu prioritate, potrivit dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., asupra excepţiilor invocate, instanţa le-a respins, având în vedere că reclamantul are calitatea de descendent de gradul I al numitului S.V., acesta din urmă fiind cel căruia i s-a aplicat pedeapsa închisorii.
Pornind de la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi ţinând cont de faptul că reclamantul are calitatea de descendent de gradul I al fostului condamnat politic, Tribunalul a constatat că acesta este îndreptăţit la a solicita despăgubiri, în temeiul legii, motiv pentru care a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active totale/integrale a reclamantului, s-a constatat că textul de lege conferind vocaţia la a pretinde despăgubiri şi soţului sau descendenţilor până la gradul II, nu condiţionează aceasta, nici de formularea cererii de către toţi cei îndreptăţiţi, nici de indicarea de către cel care pretinde a tuturor moştenitorilor, astfel că celui care introduce acţiunea nu-i poate fi impusă nicio obligaţie sau adusă vreo limitare, ci pârâtul, având aceeaşi calitate procesuală în toate cauzele cu acest obiect, este obligat, pe baza evidenţelor pe care trebuie să le deţină, să indice situaţiile legate de eventuale despăgubiri acordate anterior pentru acelaşi autor.
Nici excepţia lipsei calităţii procesuale active, fundamentată pe natura pretenţiilor şi anume repararea prejudiciului cu caracter moral, pe motiv ca valorile lezate au caracter nepatrimonial, astfel că dreptul la acţiune nu poate fi transmis succesorilor, ei putând eventual continua acţiunea, nu a fost primită, întrucât legea specială, prin art. 5 alin. (1) lit. a) acordă acest drept soţului sau descendenţilor, textul de lege conţinând o derogare de la principiile generale ce guvernează răspunderea civilă delictuală.
Reţinând aşadar ca antecesorului reclamantului i s-a aplicat o condamnare cu caracter politic, cererea de acordare a despăgubirilor cu caracter moral a fost constatată îndreptăţită, pârâtul fiind obligat la plata sumei de 2.200.000 RON cu acest titlu.
La stabilirea despăgubirilor s-a avut în vedere durata detenţiei, prejudiciile cauzate prin lipsirea de libertate timp de 12 ani, inconvenientele de ordin fizic pe care le generează executarea unei pedepse private de libertate, privarea de dreptul la viaţa de familie, imposibilitatea de a-şi creşte şi educa copii o perioadă atât de îndelungată, întreruperea relaţiilor sociale, vătămările aduse onoarei şi reputaţiei, vătămări care au dat conţinut noţiunii de durere morală încercată de antecesorul reclamantului şi pentru repararea cărora acesta se impune a fi despăgubit.
Cererea privind acordarea de daune materiale nu a fost primită, întrucât deşi prin hotărârea de condamnare s-a dispus confiscarea averii imobiliare, cu excepţia casei de locuit, reclamantul nu a indicat imobilele ce ar fi făcut obiectul confiscării şi nu a precizat nici dacă acestea au făcut obiectul Legii nr. 10/2001.
A fost respinsă şi cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, întrucât în cauză nu sunt întrunite cerinţele dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., în sensul că pârâtul nu se află în culpă procesuală, dreptul reclamantului la despăgubiri fiind stabilit prin lege şi putând fi acordat doar pe cale judecătorească.
Prin decizia nr. 878 din 17 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş împotriva sentinţei Tribunalului, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul S.O.
Instanţa de apel a constatat că prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei";.
De asemenea, s-au constatat a fi aplicabile speţei şi prevederile art. 47 alin. (4) din Constituţie, conform cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispoziţiile Constituţiei, a rezultat că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai putut fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelurilor declarate de pârât şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii.
Această soluţie s-a impus, chiar dacă pricina se afla în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluţie s-a impus cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
În plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamant, s-a constatat că s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a disipat substanţial, fiind reparat integral ca urmare a recunoaşterii comportamentului abuziv al Statului comunist, nemaimpunându-se acordarea unei sume cu acest titlu. Reparaţia acordată prin componenta morală de către legiuitor este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităţilor comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau persoana antecesorului reclamantului, astfel că şi afectarea psihică a acestuia, din perspectiva prejudiciului moral al antecesorului, este mai redusă.
A reţine neretroactivitatea deciziei Curţii Constituţionale, ar însemna să fie lăsată fără finalitate o instituţie juridică de o deosebită importanţă într-un stat de drept, consacrată constituţional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a avut recunoscute pretenţiile printr-o hotărâre definitivă şi executorie anterioară datei publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of., care ar putea constitui „bun"; în accepţiunea jurisprudenţei C.E.D.O. ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul S.O., întemeiat pe motivul de nelegalitate cuprins la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia şi modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor, cu consecinţa menţinerii, ca temeinică şi legală, a sentinţei Tribunalului.
A considerat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării ei, ci acelor acţiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of.
A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă.
A arătat că instanţa de apel era obligată să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată şi să constate că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la respectiva dată, în virtutea căreia s-a născut un drept la acţiune de a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 221/2009.
A precizat că prin chiar jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat respectarea principiului egalităţii în faţa legii ceea ce presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Totodată, în sensul aplicării principiului neretroactivităţii legii, consacrat în dreptul intern prin art. 1 C. civ. şi art. 15 alin. (2) din Constituţie, este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croaţia).
A mai arătat că respectivul principiu reprezintă un factor de stabilitate al circuitului civil şi a solicitat a se avea în vedere că pe lângă prevederile Legii nr. 221/2010, nemodificată, în raport de art. 20 din Constituţie, în cauză mai sunt incidente şi dispoziţiile Declaraţiei Universale ale Drepturilor Omului, ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Rezoluţia APCE nr. 1096/1996 şi Rezoluţia APCE nr. 1481/2006, la care România a aderat.
A invocat în susţinere şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, precizând că faptul că legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea nu este imputabil reclamanţilor şi nu constituie un temei legal pentru respingerea cererilor acestora.
În continuare, recurentul a făcut o serie de consideraţii asupra fondului dreptului litigios, privitoare la condamnarea autorului său, menţionând că nu a beneficiat de nicio măsură reparatorie în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, cererea în vedere constatării calităţii de luptător anticomunist a tatălui său fiind respinsă ca tardiv introdusă.
În final, a solicitat a se avea în vedere şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Nu sunt astfel relevante, în contextul celor de mai sus, motivele de recurs privitoare la fondul pretenţiilor la care reclamantul s-a considerat îndreptăţit.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.O. împotriva deciziei nr. 878 din 17 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4358/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4362/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
