ICCJ. Decizia nr. 4364/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4364/2012
Dosar nr. 1662/91/2010
Şedinţa publică din 13 iunie 2012
Asupra recursurilor constată următoarele:
Tribunalul Vrancea, secţia civilă, prin sentinţa nr. 524 din 1 iulie 2010 a respins excepţia privind inadmisibilitatea acţiunii. A admis în parte acţiunea civilă formulată în temeiul Legii nr. 221/2009 de reclamanţii C.N. şi C.I. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. L-a obligat pe pârât să plătească reclamanţilor 100.000 euro în echivalent RON la data plăţii cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat, din actele şi lucrările dosarului, că reclamanţii sunt fiii defunctului C.R., condamnat, prin sentinţa penală nr. 704/1951 pronunţată de Tribunalul Militar Galaţi, la 10 ani închisoare corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută la art. 209 C. pen.
Tribunalul a reţinut că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 această condamnare constituie de drept o condamnare cu caracter politic care dă dreptul, potrivit art. 5 lit. a) din lege, la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de pârât, în raport de prevederile exprese ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 care dă dreptul la acţiune persoanei care a suferit condamnarea cu caracter politic, „precum şi, după decesul acestei persoane, soţulului sau descendenţilor acesteia până la gradul al doilea inclusiv";.
Prin urmare, instanţa a reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să solicite daune pentru prejudiciul moral suferit de tatăl lor prin condamnare.
La stabilirea cuantumului acestor despăgubiri, instanţa a avut în vedere că pedeapsa a fost executată în întregime, precum şi condiţiile grele de detenţie, în raport de care a apreciat acţiunea întemeiată în parte ţinând cont şi de faptul că daunele acordate trebuie să respecte atât cerinţa reparării integrale a prejudiciului moral suferit, cât şi cerinţa proporţionalităţii şi a considerat că suma de 100.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă.
Prin decizia nr. 104/A din 18 mai 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea împotriva sentinţei Tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus de la 100.000 euro la 10.000 euro în echivalent RON, cuantumul daunelor morale. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei. A respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor împotriva aceleiaşi hotărâri.
S-a reţinut, sub un prim aspect, în ceea ce priveşte Deciziile nr. 1358, 1360 şi 1354 din 21 octombrie 2010, prin care Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) Teza I, precum şi pe cele ale art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, că acestea nu îşi produc efectele specifice în cazul în care, la data publicării în M. Of., cauza se afla deja pe rolul instanţei de fond, şi, cu atât mai puţin, în cazul în care, în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanţă.
Or, în speţă, reclamanţii au promovat acţiunea la data de 7 mai 2010, deci înainte de pronunţarea deciziilor de neconstituţionalitate.
Faţă de această împrejurare, dat fiind faptul că în cauză este vorba de aspecte litigioase ce interesează dreptul de proprietate, Curtea a apreciat că, raportat la jurisprudenţa C.E.D.O. în privinţa Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, la data publicării deciziilor mai sus menţionate, reclamanţii aveau un „bun"; sau, măcar, o „speranţă legitimă";.
A considerat că a aprecia altfel ar însemna să se creeze un tratament diferit aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză. Or, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
În continuare, Curtea a constatat că în mod corect Tribunalul a reţinut că cererea reclamanţilor de acordare a daunelor morale este admisibilă, în raport de art. 5 din Legea nr. 221/2009, în calitate de fii ai defunctului C.R.
În aprecierea justeţii acordării despăgubirilor la care se referă Legea nr. 221/2009, s-a reţinut că instanţa este obligată să verifice dacă într-adevăr solicitantul sau autorul acestuia a suferit o condamnare politică sau a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind lipsită de relevanţă, din acest punct de vedere, împrejurarea că acesta a beneficiat anterior şi de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 ori ale Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 214/1999.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, dată fiind natura nepatrimonială a prejudiciului suferit prin condamnare, s-a constatat că rămâne la aprecierea instanţei care, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, va putea fixa o sumă de bani, nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară aceleia avute anterior condamnării, ci, în special, pentru a-i aduce acesteia satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valorile de care a fost privată prin condamnarea suferită.
Întrucât legea nu prevede criterii pe baza cărora prejudiciul moral să poată fi cuantificat, s-a constatat că daunele morale urmează a fi stabilite prin aprecierea consecinţelor negative suferite de cel în cauză, atât în plan fizic cât şi în plan psihic, a importanţei valorilor lezate, a măsurii în care aceste valori au fost lezate, a intensităţii percepţiei consecinţelor vătămării şi a măsurii în care situaţia familială, profesională şi socială a celui în cauză a fost afectată.
Toate aceste criterii de apreciere a prejudiciului moral trebuie să respecte principiul rezonabilităţii şi al echităţii şi să corespundă cu prejudiciul real şi efectiv suferit de victimă, adică să respecte principiul proporţionalităţii.
În speţă, aşa cum a rezultat din probele administrate la instanţa de fond, autorul reclamanţilor a fost condamnat la 10 ani închisoare corecţională pentru fapta prevăzută de art. 209 C. pen., uneltire contra ordinii sociale, aceasta constituind de drept condamnare cu caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. i) Legea nr. 221/1009, perioada efectiv executată fiind de la 14 septembrie 1950 la 10 septembrie 1960, respectiv 10 ani.
A fost evident că anii de detenţie şi-au pus amprenta asupra defunctului şi asupra întregii familii, justificând, astfel, pe deplin concluzia că acesta şi familia au suferit un prejudiciu moral, regimul de detenţie fiind de natură a aduce atingere valorilor care definesc personalitatea umană şi care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea sa corporală, la demnitate, onoare, libertate de gândire şi de conştiinţă, ceea ce îi îndreptăţeşte pe reclamanţi, în calitate de fii, să solicite repararea acestui prejudiciu moral.
Deşi nu a fost considerată ca fiind exagerată, suma acordată de Tribunal a fost apreciată ca fiind nepotrivit de mare, fără ca, prin aceasta, Curtea să aibă vreun moment intenţia de a subestima suferinţele şi greutăţile cu care s-au confruntat reclamanţii.
Raportat la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, având în vedere şi faptul că împrejurările care conturează dreptul reclamanţilor la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit s-au întâmplat cu destul de mulţi ani în urmă, în vreme ce cuantificarea se realizează în prezent, Curtea a apreciat că suma de 10.000 euro este deopotrivă suficientă şi îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri reclamanţii C.N. şi C.I. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea.
Prin motivele de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., reclamanţii au solicitat admiterea acestuia şi modificarea deciziei atacate, în sensul acordării daunelor morale în cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Au apreciat că decizia recurată este nelegală fiind dată cu încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 1203 C. civ., art. 15 alin. (2) (principiul neretroactivităţii legii), art. 1, art. 4 şi art. 16 din Constituţie şi art. 14 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Au arătat astfel că în speţe similare, Curtea de Apel Galaţi a acordat daune morale într-un cuantum mai mare. Totodată au considerat că se creează o vădită discriminare între persoanele care au introdus o cerere sub imperiul legii vechi şi cele care vor formula acţiuni în viitor, precum şi între condamnaţii de drept comun care au obţinut despăgubiri în temeiul dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. şi cei care solicită despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
Au mai criticat decizia pronunţată în apel şi sub aspectul nemotivării în drept al modificării cuantumului daunelor morale şi al neprecizării faptului în ce constă nelegalitatea hotărârii de fond.
Au apreciat că au fost încălcate dispoziţiile C.E.D.O. de către instanţa de apel referitoare la criteriile care se au în vedere în aprecierea cuantumului despăgubirilor, respectiv cele privind importanţa valorii ocrotite şi lezate, consecinţele negative suferite de persoana vătămată în plan fizic şi psihic, implicaţiile acestora în viaţa socială a persoanei vătămate.
Or, instanţa nu a motivat înlăturarea criteriilor de evaluare, neavând în vedere tocmai jurisprudenţa C.E.D.O. şi a pus astfel reclamanţii într-o poziţie discriminatorie în raport cu alţii care au obţinut daune morale mult mai mari, cu încălcarea art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A invocat în susţinere şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pârâtul, prin motivele de recurs, a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
A arătat că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) Teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Cum deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi de imediată aplicare, instanţa nu mai putea acorda despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009.
A criticat astfel decizia pronunţată în apel sub aspectul faptului că a nesocotit dispoziţiile obligatorii ale deciziei Curţii Constituţionale, acordând în mod nelegal despăgubiri morale.
Recursul declarat de pârât este fondat, pentru motivele care privesc incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, considerente în raport de care recursul reclamanţilor nu poate fi primit.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestora.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamanţi şi se va admite recursul pârâtului, se va modifica în parte decizia, în sensul că urmare admiterii apelului declarat de pârât, se va schimba sentinţa Tribunalului şi se va respinge acţiunea, ca neîntemeiată, păstrându-se dispoziţia din decizie referitoare la respingerea apelului reclamanţilor şi celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea împotriva deciziei nr. 104/A din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Modifică în parte decizia atacată, în sensul că urmare admiterii apelului declarat de pârât, schimbă sentinţa nr. 524 din 1 iulie 2010 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă, şi respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Păstrează dispoziţia din decizie referitoare la respingerea apelului reclamanţilor şi celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.I. şi C.N. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4363/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4365/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
