ICCJ. Decizia nr. 4365/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4365/2012
Dosar nr. 1999/30/2010
Şedinţa publică din 13 iunie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 2541/PI din 8 octombrie 2010 a respins acţiunea civilă promovată de reclamantul K.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
Verificându-şi, cu prioritate, în raport de art. 137 alin. (1) coroborat cu art. 158 şi 159 C. proc. civ., competenţa de soluţionare a pricinii, Tribunalul a constatat că, atât cea materială cât şi cea teritorială, i-a fost conferită expres de dispoziţiile art. 4 alin. (4) din lege. Cum reclamantul domiciliază pe raza judeţului Timiş a rezultat că Tribunalul Timiş este competent teritorial să soluţioneze demersul judiciar, cu precizarea că această competenţă de favoare (domiciliul reclamantului) este una exclusivă, având a fi respectată ca regulă generală.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut, pornind de la prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, că din considerentele sentinţei penale nr. 201/1965, prin care a fost condamnat reclamantul, raportat la condiţiile prevăzute de textul de lege, a rezultat că fapta pentru care reclamantul a fost condamnat nu a avut ca scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
De asemenea, din considerentele sentinţei penale nr. 351/1959 a rezultat acelaşi aspect şi anume lipsa scopului prevăzut de lege care să imprime condamnării caracter politic.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 944 din 9 iunie 2011, prin care s-a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei Tribunalului.
În urma examinării sentinţei atacate, în raport de motivele de fapt şi de drept invocate, cu aplicarea dispoziţiilor art. 282 şi urm. C. proc. civ. raportat la art. 296 şi art. 293 din Cod, precum şi de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, Curtea a constatat ca fiind neîntemeiat apelul reclamantului.
Astfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei";.
De asemenea, s-au constatat ca fiind aplicabile speţei şi prevederile art. 47 alin. (4) din Constituţie, conform potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispoziţiile Constituţiei, a rezultat că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce a însemnat că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic al acţiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a constatat că se impune în cauză soluţia respingerii acţiunii reclamantului, chiar dacă condamnarea suferită de acesta în baza art. 267 C. pen. este prevăzută expres de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 şi atrage automat, de drept, calificarea ca politică a condamnării suferite.
Această soluţie s-a impus, chiar dacă cauza se afla în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză s-a constatat ca nefiind aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de C.E.D.O. în cauza Blecic vs. Croaţia, unde era vizată o hotărâre definitivă, nefiind astfel înfrânt principiul neretroactivităţii.
Această soluţie s-a impus cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul K.E., întemeiat pe motivul de nelegalitate cuprins la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia şi modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului propriu.
A solicitat a se constata că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării ei, ci ar putea fi aplicată acelor acţiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of.
A arătat că la data promovării acţiunii, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, lege pe deplin constituţională la momentul respectiv, s-a născut în favoarea sa un drept la acţiune de a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a).
A apreciat astfel că legea care trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului este legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, în sensul aplicării principiului neretroactivităţii legii fiind şi jurisprudenţa C.E.D.O.
A considera că Decizia Curţii Constituţionale este aplicabilă şi cauzelor introduse anterior pronunţării sale ar însemna crearea unor situaţii diferite pentru persoanele care sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispoziţiile aceleiaşi legi.
A invocat în susţinere practica instanţelor judecătoreşti, precizând şi aspectul că respingerea recursului prin raportare la Decizia nr. 1358/2010 ar încălca principiul egalităţii în drepturi, creând situaţii juridice discriminatorii faţă de persoane care au obţinut hotărâri judecătoreşti, ceea ce ar contraveni principiului consacrat la art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi anume dreptul la nediscriminare.
A precizat că prin chiar jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat respectarea principiului egalităţii în faţa legii ceea ce presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 ce declanşaseră procedurile juridice în temeiul unei legi previzibile şi accesibile poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane care deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice beneficiază de un tratament juridic diferit în funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definite la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale.
A invocat în susţinere jurisprudenţa instanţei europene, referitoare la principiul preeminenţei dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi garanţiei egalităţii armelor.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul K.E. împotriva deciziei nr. 944 din 9 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4364/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4366/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
