ICCJ. Decizia nr. 4366/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4366/2012
Dosar nr. 14025/3/2010
Şedinţa publică din 13 iunie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1430 din 20 octombrie 2010 a admis în parte acţiunea formulată de D.M.Ş. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice cu sediul ales la Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 3.000 euro în echivalent lei la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri morale pentru condamnarea politică suferită de tatăl său, C.G., prin sentinţa penală nr. 403 din 2 iunie 1952 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, în Dosarul nr. 931/1952.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata de daune materiale şi morale pentru condamnarea suferită de tatăl acesteia.
Din sentinţa penală nr. 403/1952 pronunţată în Dosarul nr. 931/1952 de Tribunalul Militar Bucureşti a rezultat că numitul C.G. a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, în baza art. 209 partea a III-a C. pen., iar din biletul de eliberare nr. 2521/1964 a reieşit că autorul reclamantei a fost arestat la 9 octombrie 1951 şi eliberat la 16 aprilie 1964, respectiv după 13 ani.
Din certificatul de moştenitor din 10 februarie 1994 a rezultat că de pe urma defunctului C.G., a rămas ca unic moştenitor reclamanta D.M.Ş.
Din situaţia de fapt reţinută, Tribunalul a constatat că tatăl reclamantei a suferit o condamnare politică din cele expres prevăzute de dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cu privire la daunele morale solicitate, Tribunalul a apreciat că prejudiciul moral nu poate fi cuantificat, însă, situaţia de fapt reţinută, dispoziţiile legale, condiţiile din arest, consecinţele asupra sănătăţii fizice şi psihice a autorului reclamantei, sociale şi economice, percepţia şi consecinţele condamnării ulterior punerii în libertate, precum şi eventuale reparaţii primite ulterior pot constitui criterii de apreciere a cuantumului acestor despăgubiri.
În ceea ce priveşte reparaţia morală şi materială solicitată de reclamantă în cuantum de 468.000 euro, Tribunalul a apreciat-o ca fiind excesivă, de natură a deturna norma legală de la scopul urmărit, respectiv de reparaţie morală. A constatat şi faptul că reclamanta nici nu a administrat probe din care să rezulte că reparaţia acordată de Statul Român pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, nu este suficientă şi rezonabilă, deşi obligaţia probaţiunii îi revenea potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 1169 C. civ., cu atât mai mult cu cât este o reparaţie care nu poate fi cuantificată. Tribunalul a mai reţinut că reclamanta a solicitat şi reparaţii materiale fără a administra probe pe acest aspect, depunând numai calcule pe baza unui salariu ipotetic evaluat de către aceasta pe anumite intervale de la 50 euro la 2.500 euro/lună.
Cum respectivele pretenţii materiale nu au fost dovedite, Tribunalul a respins acest capăt de cerere.
În ceea ce priveşte reparaţia morală, Tribunalul a apreciat-o ca fiind excesivă.
Este adevărat că suferinţa umană nu poate fi cuantificată, însă reparaţia morală trebuie să corespundă scopului pentru care a fost instituită, iar nu să constituie o sursă de îmbogăţire.
În consecinţă, în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a acordat numai daune morale, în compensaţie, în sumă de 3.000 de euro în echivalent în lei, constatând caracterul politic al condamnării tatăl reclamantei.
Prin decizia nr. 631 A din 23 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei Tribunalului, ca nefondat. A admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice cu sediul ales la Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
Examinând cererile de apel formulate de Ministerul Public şi Statul Român, Curtea a constatat că prin intermediul ambelor căi de atac s-a formulat o singură critică, cea referitoare la declararea neconstituţională a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010 şi la incidenţa acestei decizii asupra litigiului de faţă care este în curs de soluţionare.
În analiza acestei critici, instanţa a trecut în revistă modificările aduse Legii nr. 221/2009, concluzionând, faţă de cele statuate cu forţă obligatorie de către Curtea Constituţională, în condiţiile în care a expirat termenul de 45 de zile în care dispoziţiile legale declarate neconstituţionale sunt suspendate de drept, iar legiuitorul are posibilitatea de a interveni legislativ pentru remedierea deficienţelor, că prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale atât sub aspectul acordării de daune morale titularului (celui care a fost condamnat politic în timpul regimului comunist sau celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive) cât şi sub aspectul îndreptăţirii la obţinerea acestor despăgubiri de către soţul şi descendenţii de gradul I şi II ai titularului.
Cu privire la efectele produse de deciziile Curţii Constituţionale asupra prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, Curtea a avut în vedere caracterul obligatoriu al acestora, în sensul că decizia definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice.
În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituţională cum este şi cazul de faţă, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice.
Ca atare, s-a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate şi constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituţiei.
Efectele pentru viitor date deciziilor instanţei constituţionale, în controlul „a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situaţiilor juridice sau drepturilor câştigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituţională, or, în cazul de faţă, hotărârea de primă instanţă este atacată cu apel.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii.
De asemenea, aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum au fost cenzurate de instanţa de contencios constituţional, nu a însemnat că legea este interpretată în defavoarea reclamantului, ci că instanţa de judecată are obligaţia legală să dea eficienţă prevederilor legii, în forma rezultată în urma exercitării controlului de constituţionalitate şi să le aplice situaţilor juridice născute ulterior pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi celor care, deşi deduse judecăţii, nu au fost definitiv soluţionate.
Curtea a considerat că nu se află în situaţia unei discriminări, care să conducă la nerespectarea prevederilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru motivele anterior expuse, pornind de la efectele controlului de constituţionalitate pe are îl exercită Curtea Constituţională, conceput ca un mecanism absolut necesar într-o societate democratică pentru a se asigura supremaţia principiului legalităţii şi respectarea dispoziţiilor legii fundamentale, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa C.E.D.O., cu referire la cauzele Slavov contra Bulgariei şi Unedic contra Franţei.
Cu privire la criticile formulate în subsidiar de către apelantul-pârât, referitoare la cuantumul prea mare al despăgubirii acordate de prima instanţă, Curtea, faţă de cele reţinute anterior, a apreciat că este inutilă examinarea acestor aspecte ce ţin de temeinicia pretenţiilor reclamantei, în condiţiile în care textul de lege care servea drept temei juridic a fost declarat neconstituţional.
În egală măsură, în ceea ce priveşte apelul reclamantei, care viza aceeaşi chestiune a cuantumului pretenţiilor băneşti solicitate, Curtea faţă de cele expuse, a considerat că nu se mai impune să cenzureze cuantumul daunelor acordate de prima instanţă, în condiţiile în care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta D.M.Ş., solicitând admiterea acestuia.
A arătat că neconstituţionalitatea art. 5 din Legea nr. 221/2009 a fost invocată artificial de către Curtea Constituţională pentru a salva în condiţii de criză Guvernul.
A făcut referire la suferinţele membrilor familiei, alături de cele ale persoanei condamnate, considerând că regimul actual ar trebui să fie preocupat de desdăunarea victimelor regimului comunist.
A considerat că nu există paralelism între Decretul-Lege nr. 118/1990 şi Legea nr. 221/2009, deoarece primul act normativ reprezintă o protecţie socială, care se aplică victimelor comunismului în timpul vieţii acestora, în timp ce prin Legea nr. 221/2009 se încearcă o desdăunare inclusiv a descendenţilor victimelor.
A precizat că judecătorul, în baza rolului său activ, trebuie să soluţioneze cauza chiar dacă temeiul de drept nu a fost corect indicat de către parte sau acesta este neconstituţional.
Astfel, în lipsa unei reglementări specifice, judecătorul nu poate lăsa cauza nesoluţionată, trebuind să aplice principiile generale de drept, respectiv art. 998 şi 999 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, invocate în plus ca temei de drept al acţiunii.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Nu sunt astfel relevante, în contextul celor de mai sus, motivele de recurs privitoare la fondul pretenţiilor la care reclamanta s-a considerat îndreptăţită.
În ceea ce priveşte motivele de recurs potrivit cărora beneficiază de despăgubiri potrivit dreptului comun (art. 998 C. civ.), acestea nu pot fi primite, în condiţiile în care respectiva critică a fost formulată omisso medio direct în recurs, nu şi pe calea apelului. Astfel, criticile formulate prin motivele de recurs trebuie să vizeze soluţia pronunţată în apel, prin acestea tinzând a se demonstra, în limitele impuse de art. 304 C. proc. civ., care sunt argumentele pentru care raţionamentul instanţei de apel a fost eronat, neputând fi deci formulate critici direct în recurs.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.M.Ş. împotriva deciziei nr. 631 A din 23 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4365/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4367/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
