ICCJ. Decizia nr. 4367/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4367/2012
Dosar nr. 17892/3/2010
Şedinţa publică din 13 iunie 2012
Asupra recursurilor constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1561 din 3 noiembrie 2010 a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Z.V. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. L-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 4.000 euro (în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii), daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin hotărârea nr. 3185 din 24 ianuarie 1991 a Comisiei pentru aplicarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-Lege nr. 118/1990, s-a constatat calitatea numitului Z.G. de persoană persecutată din motive politice şi au fost stabilite în favoarea sa drepturile prevăzute de acest act normativ.
Potrivit adresei emisă de Ministerul de Interne, Tribunalul a constatat că Z.G. a fost dislocat prin Decizia nr. 200/1951, începând cu data de 18 iunie 1951, fiindu-i stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea P. Ialomiţa, ridicarea restricţiilor dispunându-se prin Decizia Ministerului Administraţiei şI Internelor nr. 6100/1955 la data de 18 iunie 1955.
Potrivit certificatului de căsătorie, reclamanta este soţia defunctului Z.G.
S-a constatat că în speţă, măsura administrativă aplicată soţului reclamantei reprezintă una cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantei la despăgubiri, conform art. 5 din lege, pentru prejudiciul moral produs autorului acestuia.
În ceea ce priveşte stabilirea existenţei unui prejudiciu moral şi a evaluării acestuia, Tribunalul a avut în vedere că prin măsura dispusă au fost cauzate atât suferinţe psihice, fiind aduse atingeri onoarei şi demnităţii, prin îndepărtarea din mediul familial şi prin obligarea de a-şi duce viaţa în condiţii grele sub toate aspectele, consecinţele răsfrângându-se şi asupra perioadei ulterioare ridicării interdicţiei.
Tribunalul nu a primit însă susţinerile reclamantei de obligare a pârâtului la plata unei sume de 250.000 euro, pe care a apreciat-o ca fiind foarte mare, considerând că suma de 4.000 euro este suficientă şi rezonabilă.
S-a avut în vedere că deja soţul reclamantei a beneficiat de o indemnizaţie lunară cât şi de celelalte drepturi prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Pe de altă parte la evaluarea prejudiciului moral, dincolo de situaţia concretă din fiecare cauză, instanţa a considerat că trebuie să aibă în vedere şi media veniturilor care le-ar putea obţine un cetăţean român mediu cât şi efortul financiar pe care l-ar putea suporta Statului Român raportat la posibilităţile economice concrete ale ţării.
În ceea ce priveşte dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010, Tribunalul le-a înlăturat de la aplicare, având în vedere prevederile art. 2 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie şi constatând că aplicarea acestora cererilor introduse pe rolul instanţelor înainte de intrarea în vigoare a ordonanţei conduce la încălcarea art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O. raportat la art. 14 şi art. 6 din Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 562A din 27 mai 2011, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantă, de pârât şi de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei Tribunalului.
S-a reţinut, în raport de primul motiv de apel al pârâtului referitor la nelegalitatea sentinţei prin prisma declarării neconstituţionalităţii textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, critică susţinută şi prin apelul declarat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, că după data pronunţării hotărârii de prima instanţă, au fost publicate în M. Of., Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010.
Curtea a analizat consecinţele Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor apelantei-reclamante, din perspectiva art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale şi art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil şi a concluzionat că în cauză sunt aplicabile în continuare dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acţiunii.
Curtea a arătat astfel că dacă s-ar constata faptul că acţiunea a rămas lipsită de temei legal, s-ar crea premisele unei situaţii discriminatorii pentru apelanta-reclamantă - care, la fel ca orice altă persoană cu o situaţie identică cu a sa, a declanşat procedura judiciară permisă şi reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale, să constate că aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale, cu consecinţe asupra finalităţii procesului - prin raportare la situaţia altor persoane ale căror procese, formulate în baza aceluiaşi temei juridic, au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior declarării neconstituţionalităţii normei juridice în discuţie.
A apreciat că aplicarea Deciziilor nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale procesului de faţă - fapt ce ar avea drept consecinţă suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoane ce declanşaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile şi previzibile - poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului, proces în care pârât este tot Statul, iar analiza constituţionalităţii legii a fost declanşată din iniţiativa acestuia.
În consecinţă, Curtea a considerat că admiterea motivului de apel susţinut de cei doi apelanţi, cu consecinţa respingerii acţiunii formulată de reclamantă pe considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii temeiului juridic pe parcursul procesului, ar veni în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, cât şi cu principiul nediscriminării, consacrat de art. 14 din Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează, prin raportare la dreptul de acces la instanţă şi principiul egalităţii armelor, consacrate de art. 6 alin. (1) din Convenţie, care a fost explicitat în jurisprudenţa instanţei de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în sensul că intervenţia inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru una dintre părţile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanţei acestui drept.
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel susţinut, în subsidiar, de către pârât şi la apelul declarat de reclamantă, prin care s-a criticat cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă, Curtea a constatat că respectivele critici sunt neîntemeiate.
În acord cu prima instanţă, Curtea a arătat că este de necontestat faptul că măsura administrativă cu caracter politic luată faţă de soţul reclamantei i-a produs acestuia suferinţe, fiindu-i lezată demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturile nepatrimoniale ocrotite de lege. Mutarea forţată într-o altă localitate şi stabilirea domiciliului obligatoriu, măsură fundamentată pe criterii exclusiv politice reprezintă o formă a lipsirii de libertate, măsură ce a avut repercusiuni şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei în cauză, producându-i inconveniente atât pe plan fizic (datorate pierderii confortului), cât în plan social (afectarea onoarei şi reputaţiei, a relaţiilor cu prietenii, apropiaţii), valori care definesc personalitatea umană.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de regulă o doză de aproximare, de apreciere din partea instanţei, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte.
Pentru a se limita gradul de aproximare, s-a reţinut că în mod corect a procedat Tribunalul, prin aceea că a ţinut cont şi de acele criterii legale instituite prin dispoziţiile art. 5, pentru determinarea valorii prejudiciului moral suferit - respectiv de faptul că reclamanta a beneficiat şi de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi de O.U.G. nr. 214/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
Chiar şi faptul recunoaşterii prin Legea nr. 221/2009 şi prin Decretul-Lege nr. 118/1990 a caracterului politic al măsurii dislocării a fost considerat că reprezintă deja o importantă reparaţie morală de care a beneficiat soţul reclamantei.
Răspunzând criticilor formulate prin ambele apeluri, în sensul aplicării criteriilor stabilite de C.E.D.O în jurisprudenţa sa, Curtea de Apel a arătat că principiul după care se ghidează instanţa europeană de contencios este acela conform căruia stabilirea oricărei despăgubiri trebuie să fie subordonată unei aprecieri rezonabile şi pe o bază echitabilă.
În consecinţă, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a găsit ca fiind justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamantă cu titlu de prejudiciu moral, ca reparaţie completă pentru măsura administrativă cu caracter politic dispusă faţă de soţul său prin Decizia Ministerului Administraţiei şI Internelor nr. 200/1951.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri reclamanta Z.V., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Prin motivele de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., reclamanta a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului propriu şi admiterea cererii introductive, astfel cum a fost formulată.
A criticat soluţia pronunţată sub aspectul cuantumului despăgubirilor, considerând că se impunea acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere suferinţele la care a fost supus autorul său.
A arătat astfel că deşi este adevărat că suferinţele fizice şi psihice îndurate de autorul său nu pot fi cuantificate printr-o sumă de bani, despăgubirile trebuie însă să reprezinte aprecierea tuturor consecinţelor negative produse prin deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu asupra vieţii sociale în general.
A precizat că legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului şi a făcut referire la o serie de soluţii C.E.D.O., în raport de care suma acordată de instanţă este infimă.
În ceea ce priveşte solicitarea de respingere a acţiunii formulată de pârât datorată modificărilor legislative intervenite pe parcursul procesului, a apreciat că această soluţie ar crea premizele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări, prin încălcarea prevederilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a celor ale Primului Protocol adiţional la Convenţie.
A invocat în susţinere hotărârile pronunţate de C.E.D.O. în cauzele Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marii Britanii, precum şi hotărârea din 10 februarie 2010 pronunţată în cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei referitoare la noţiunea de speranţă legitimă.
A apreciat că toate aceste considerente justifică acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat prin acţiunea introductivă de instanţă.
Pârâtul, prin motivele de recurs, întemeiate pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului propriu şi schimbarea sentinţei Tribunalului, în sensul respingerii acţiunii în totalitate, iar în subsidiar, în sensul reducerii cuantumului daunelor morale.
Prevalându-se de declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, în raport de prevederile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţia României şi de cele ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a arătat că o consecinţă a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale este aceea că dispoziţia legală declarată neconstituţională nu mai poate fi aplicată niciunui subiect de drept, încetându-şi de drept efectul pentru viitor, ceea ce înseamnă că în speţă temeiul juridic al acţiunii nu mai există.
A invocat în susţinere hotărârea C.E.D.O. pronunţată în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, precizând că nu se poate reţine nici existenţa unei „speranţe legitime"; a reclamantei în obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, făcând, de asemenea, trimitere la jurisprudenţa C.E.D.O.
Dacă se va trece peste acest aspect, a solicitat a se observa că Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea obţinerii despăgubirilor numai pentru condamnările cu caracter politic nu şi pentru măsurile administrative cu caracter politic, cum este cazul în speţă.
În subsidiar, a solicitat a se ţine cont de faptul că suma acordată cu titlu de daune morale este exagerat de mare.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat, prin motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia şi modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de acordare a despăgubirilor morale.
A arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală motivat de faptul că nu a aplicat Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, care are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, un caracter general obligatoriu şi putere pentru viitor.
A precizat astfel că acţiunea de acordare a daunelor morale formulată de reclamantă în temeiul dispoziţiilor legale declarate neconstituţionale, care nu mai produc efecte juridice, devine nefondată.
A precizat că în cauză reclamanta vizată de prevederea legală ce a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate nu are o „speranţă legitimă"; în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană de Drepturilor Omului, silogismul judiciar urmărit de Curtea de la Strasbourg în cauza Slavov c. Bulgariei având perfectă incidenţă în speţa dedusă judecăţii.
Astfel, norma juridică temei al dreptului a fost declarată neconstituţională anterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, singura aptă de a fi pusă în executare şi susceptibilă de a fi încadrată în noţiunea de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Teoria îmbrăţişată de instanţa de apel a fost considerată eronată în condiţiile în care, anularea unei dispoziţii legale în cadrul controlului de constituţionalitate, este privită de C.E.D.O. ca reprezentând „un rezultat al funcţionării normale a procedurilor pentru controlul constituţionalităţii"; (cauza Slavov c. Bulgariei).
A criticat hotărârea şi sub aspectul cuantumului daunelor morale.
Recursul reclamantei este nefondat, iar cele declarate de pârât şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sunt fondate, pentru motivele care privesc incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Nu pot fi primite însă motivele de recurs ale pârâtului potrivit cărora numai persoanele care au suferit condamnări politice au dreptul de a solicita daune morale, din ansamblul prevederilor Legii nr. 221/2009 reieşind cu prisosinţă posibilitatea obţinerii respectivelor despăgubiri şi de cei care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Aceste considerente nu mai au însă relevanţă în contextul inexistenţei temeiului juridic al obţinerii daunelor morale, prin declararea sa ca neconstituţională, ceea ce determină nereţinerea în soluţionarea favorabilă a cauzei nici a motivelor de recurs ale reclamantei referitoare la cuantumul insuficient al despăgubirilor acordate.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă şi se vor admite recursurile pârâtului şi Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, se va modifica în parte decizia, în sensul admiterii apelurilor declarate de pârât şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, păstrându-se dispoziţia referitoare la respingerea apelului reclamantei, se va schimba în tot sentinţa Tribunalului şi se va respinge acţiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 562A din 27 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în parte decizia atacată, în sensul că admite apelurile declarate de pârât şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei nr. 1561 din 3 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o schimbă în tot şi respinge acţiunea.
Păstrează dispoziţia din decizie referitoare la respingerea apelului reclamantei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Z.V. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4366/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4369/2012. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
