ICCJ. Decizia nr. 4418/2012. Civil

Comentarii

1

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A-II-A CIVILĂ

Decizia nr. 4418/2012

Dosar nr. 10464/99/2010

Şedinţa publică de la 8 noiembrie 2012

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 756 din 14 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii B.A.L.V. şi B.A.D., în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, constatându-se nulitatea clauzelor menţionate la: art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit din 24 ianuarie 2008 privind ";data ajustării dobânzii";, art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale şi ale art. 3.5 Secţiunea 3 ";Costuri"; din Condiţiile generale ale convenţiei de credit din 24 ianuarie 2008 privind ";comisionul de risc";, art. 8.1 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit din 24 ianuarie 2008 privind ";scadenţa anticipată";, art. 10.1, art. 10.2 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit din 24 ianuarie 2008 privind ";costurile suplimentare";.

Pârâta a fost obligată la eliminarea acestor clauze din convenţia de credit din 24 ianuarie 2008, la restituirea către reclamanţi a sumei de 47.446,98 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat în perioada 21 februarie 2008 - 30 august 2010, precum şi la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamanţii B.A.L.V., B.A.D. au încheiat cu pârâta SC V.R. SA. convenţia de credit din 24 ianuarie 2008 pentru un împrumut în valoare de 610.500 CHF, pentru o perioadă de creditare de 269 luni şi că, raportat la obiectul convenţiei de credit şi partea contractantă sunt incidente prevederile Legii nr. 193/2000.

Cu privire la nulitatea clauzei prevăzute la pct. 3 lit. d) din „Condiţiile speciale"; ale convenţiei de credit din 24 ianuarie 2008 ce are următorul conţinut: „Banca îşi rezerva dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se aplică de la data comunicării"; instanţa de fond a considerat că pârâta - în mod unilateral, rară o negociere cu reclamanţii - şi-a rezervat dreptul de a revizui rata dobânzii curente, în cazul unor schimbări pe piaţa monetară printr-o clauză care instituie avantaje pentru pârâtă, permiţându-i să majoreze dobânda arbitrar, fapt ce determină o încălcare evidentă a intereselor economice ale împrumutaţilor, aceştia fiind determinaţi a achita o sumă mai mare de bani decât cea stabilită iniţial prin creşterea ratei împrumutului de rambursat.

Instanţa nu a primit susţinerile pârâtei în sensul că această clauză este exclusă controlului privind caracterul abuziv, făcând trimitere la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care nu înlătură de la controlul caracterului abuziv orice clauză privind preţul, ci fac trimitere la adecvarea dintre preţ şi valoarea prestaţiei, respectiv serviciile ori produsele oferite în schimb, precum şi la condiţia ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preţ să fie exprimată în mod clar şi inteligibil.

Totodată, a reţinut că clauza care dă dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda nu este raportată la un indicator precis, individualizat, fiind de netăgăduit ca piaţa financiară evoluează diferit în funcţie de indicele la care se raportează, iar această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, tară a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă revizuirea este necesară şi proporţională prin raportare la obligaţiile reciproce.

Raportat la aceste considerente, precum şi la dispoziţiile art. 4 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 193/2000, instanţa a constatat nulitatea convenţiei de credit din 24 ianuarie 2008 în ce priveşte această clauză.

În ce priveşte nulitatea clauzei înscrise la pct. 5 lit. a) din „Condiţiile speciale"; şi ale: pct. 3.5 Secţiunea 3 ";Costuri"; din Condiţiile generale ale convenţiei de credit din 24 ianuarie 2008, privind „comisionul de risc"; ce au următorul conţinut - „0,26%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadenţă, pe toată perioada de derulare a prezentei Convenţii de credit";, respectiv -„pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul şi scadenţa/ scadenţele plăţii acestuia se stabilesc în Condiţiile speciale";, tribunalul a reţinut nici acestea nu au fost negociate direct cu reclamanţii, făcând parte dintr-un contract standard, preformulat, utilizat de pârâtă.

Instanţa a mai constatat că perceperea comisionului de risc este prevăzută pe toată durata convenţiei de credit, iar cuantumul comisionului este ridicat, până la data introducerii acţiunii reclamanţii achitând în contul său suma de 47.446,98 CHF (peste 100.000 lei), nereprezentând nici o justificare rezonabilă pentru a fi perceput, în contextul în care pârâta, pentru creditul acordat percepe dobândă, iar prin cuantumul său creează un dezechilibru între prestaţiile părţilor.

De asemenea, instanţa a apreciat că prin instituirea comisionului de risc, în condiţiile menţionate, s-a creat, în detrimentul reclamanţilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare ale convenţiei.

Referitor la clauza inserată la art. 8.1 din Condiţiile Generale ale Convenţiei - „Scadenţa anticipată";, care prevede că „In cazul în care se iveşte vreuna din situaţiile următoare, atunci, în orice moment, Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului şi garantului să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreuna cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenţiei: a) împrumutatul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a Sumei Principale, a dobânzilor sau a oricăror alte costuri datorate; b) împrumutatul nu îşi îndeplineşte orice altă obligaţie asumată potrivit prezentei Convenţii; c) în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute care, în opinia Băncii, face să devină improbabil că împrumutatul să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate conform Convenţiei; d) în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător"; instanţa a reţinut că s-a făcut referire la apariţia unei situaţii neprevăzute şi apreciate ca atare de pârâtă, tară însă a fi particularizată această situaţie în vreun mod astfel încât, la momentul încheierii convenţiei de credit reclamanţii să aibă reprezentarea clară şi neechivocă asupra situaţiilor în care ar fi suspuşi scadenţei anticipate.

Prin urmare, instanţa a considerat că şi această clauză creează un avantaj în favoarea pârâtei, tară a exista un remediu în sprijinul reclamanţilor care s-ar putea găsi în situaţia de a li se activa clauza în discuţie tară că în prealabil să cunoască in concret situaţiile care determină scadenţa anticipată şi să-şi poată adapta conduita în raport de natura acestor situaţii.

Şi clauzele din convenţia părţilor înscrise la punctele 10.1 „Costuri suplimentare"; şi 10.2 din Condiţiile Generale ce privesc perceperea de costuri suplimentare de către pârâtă s-au constatat a fi nule, considerându-se că aceste costuri suplimentare, prin prisma raţiunii pentru care sunt prevăzute şi a termenului de plată, în cadrul prestaţiilor reciproce generate de convenţia încheiată, nu au legătură cu conduita reclamanţilor, în calitate de împrumutaţi, ci cu activitatea de creditare desfăşurată de pârâtă, instituind costuri suplimentare nedeterminate la momentul încheierii convenţiei de credit în ce priveşte cuantumul sau termenul de plată şi care nu implică o anume prestaţie din partea pârâtei, context în care impunerea acestor costuri este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere că este inadmisibil ca riscurile de administrare ale activităţii bancare să fie suportate de clienţi.

Apelul declarat de pârâta SC V.R. SA împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Iaşi - secţia civilă, prin decizia nr. 133 din 16 decembrie 2011.

În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Referitor la cererea de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., prin încheierea din 24 octombrie 2011 instanţa a respins cererea de suspendare a cauzei deoarece soluţionarea acesteia nu depinde de soluţia ce se va pronunţa în dosarul aflat pe rolul Tribunalului Cluj, nefiind îndeplinite dispoziţiile anterior menţionate.

De asemenea, prin încheierea din 7 noiembrie 2011 s-a respins şi cererea apelantei de sesizare a C.J.U.E. considerându-se că nu este necesară adresarea întrebărilor faţă de conţinutul acestora, de Hotărârea dată în cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid (C- 484/2008) şi cauza Pohotopsf şi Korckovska (C-76/10) potrivit cu care rămâne la latitudinea instanţei să sesizeze ori nu Curtea.

Curtea a mai reţinut că împrumutul a fost contractat de intimaţi în temeiul Legii nr. 193/2000, iar dispoziţiile art. II din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 nu îngrădesc dreptul consumatorului de a solicita instanţei să constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale, în condiţiile în care banca nu a făcut dovada notificării celorlalte părţi în legătură cu derularea contractului.

Raportat la conţinutul convenţiei de credit din 24 ianuarie 2008 curtea a reţinut că în ceea ce priveşte destinaţia creditului, acesta a fost acordat pentru acoperirea cheltuielilor personale curente ale intimaţilor, astfel că nu se poate susţine că aceştia nu au calitatea de consumatori în sensul Legii nr. 193/2000.

De asemenea s-a avut în vedere că dobânda este circumscrisă obiectului contractului, însă evaluarea naturii abuzive a clauzelor privind dobânda poate fi asociată cu definirea obiectului principal al contractului în măsura în care această clauză nu este exprimată „într-un limbaj uşor inteligibil";.

Astfel, clauza privind dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, Iară a 11 enumerate expres care sunt aceste schimbări, reprezintă o clauză abuzivă în sensul dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Apariţia unor schimbări semnificative pe piaţa monetară nu echivalează cu motivaţia întemeiată despre care face vorbire textul art. 1 lit. a) alin. (1) din anexă.

În ceea ce priveşte comisionul de risc s-a constatat că acesta este perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului, Iară a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinaţiei acestuia, în condiţiile în care pârâta, tot pentru creditul acordat mai percepe şi dobânda curentă prevăzută la Secţiunea 3 „Costuri"; art. 3.1.1.

Analizând clauza privind comisionul de risc, instanţa a considerat că este abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 republicată deoarece, pe de o 'parte, pentru acordarea creditului se percep două costuri (tară ca distincţia dintre acestea să fie exprimată în mod clar şi inteligibil, iar pe de altă parte, faţă de valoarea comisionului de risc pe toată durata contractului (246.011,52 CHF, adică aproape 25% din valoarea contractului de creditare) s-a creat în detrimentul intimaţilor-consumatori şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte clauzele privind declararea creditului scadent anticipat şi costurile suplimentare s-a constatat că şi acestea sunt abuzive prin raportare la dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 deoarece se stabileşte dreptul băncii de a declara soldul creditului ca fiind scadent anticipat în cazul apariţiei unor situaţii neprevăzute care, doar în opinia comerciantului, face ca împrumutul să nu mai poată fi achitat, ori dreptul băncii de a încasa costurile suplimentare ce le-ar suporta aceasta în cazul modificărilor legislaţiei.

Curtea a concluzionat că toate prevederile contractuale analizate nu au fost negociate direct cu intimaţii-consumatori în sensul dispoziţiilor prevăzute de art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (1) şi (6), art. 4 alin. (23) şi art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, având în vedere că aceste contracte sunt preformulate, standard, iar eventualele diferenţe dintre ele nu se datorează negocierii cu clienţii, ci particularităţii fiecărui client în parte.

Pârâta SC V. SA a declarat recurs împotriva deciziei, considerând-o nelegală din perspectiva motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora susţine următoarele:

1. Instanţa de apel a respins în mod nelegal cererea de înaintare a unor întrebări preliminare către C.J.U.E., încălcând formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Recurenta susţine că nu s-a ţinut cont de cererea sa de înaintare a întrebărilor preliminare către C.J.U.E., respingând-o ca nefiind necesară soluţionării cauzei deşi ar fi trebuit să observe că întrebarea deja transmisă de Tribunalul Comercial Cluj viza o situaţie identică, acesta apreciind că nu poate soluţiona cauza fără o interpretare a noţiunii de obiect al contractului.

De asemenea, se susţine că aşa cum a reţinut şi Tribunalul Comercial Cluj, hotărârea Caja de Aharros, indicată de instanţa de apel ca fiind relevantă în cauză, nu porneşte de la aceeaşi situaţie de fapt şi nu răspunde la întrebarea Curţii, motiv pentru care sentinţa atacată este nelegală deoarece nu interpretează dispoziţiile dreptului naţional în conformitate cu cele ale dreptului comunitar, prin nesolicitarea punctului de vedere al C.J.U.E.

2. Decizia recurată este nelegală prin interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 193/2000.

- în susţinerea acestei critici, se consideră că pentru fiecare din clauzele invocate de intimaţi ca fiind nule, instanţa de apel ar fi trebuit să procedeze la verificarea condiţiilor referitoare la aplicarea Legii nr. 193/2000 din punctul de vedere al calităţii de consumatori a intimaţilor şi la condiţiile calificării ca abuzive a clauzelor invocate, situaţie în care ar fi putut constata că niciuna din clauzele în discuţie nu puteau fi considerate abuzive, deoarece fac parte din preţul creditului - element al obiectului contractului ce nu poate fi verificat din perspectiva caracterului abuziv şi pentru că au fost negociate de părţi, neproducând un dezechilibru semnificativ intre părţi contrar bunei-credinţe, mai ales că legea prevede în mod expres - în Anexa I - posibilitatea instituţiilor financiare de a modifica unilateral anumite clauze.

- Recurenta consideră că reclamanţii nu au calitatea de consumatori, că această calitate nu trebuie prezumată Iară a analiza modul în care aceştia au folosit sumele luate cu titlu de împrumut şi anume, pentru societăţile comerciale şi biroul notarial, fiind nesocotite dovezile în acest sens.

Sub acest aspect, se arată că în cele două contracte de credit s-a menţionat ca fiind încheiate „pentru nevoi personale";, însă reclamanţii au folosit cel puţin o parte a sumelor în activitatea profesională, ceea ce denotă că o persoană care împrumută o sumă pe care ulterior o transmite către firma sa cu titlu de creditare sau pentru alte plăţi, nu se încadrează în noţiunea de consumator.

Făcând trimitere la art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE prin care este definită noţiunea de consumator, recurenta concluzionează că pentru a fi considerat consumator, serviciul prestat de bancă nu trebuie să aibă vreo legătură cu activitatea lor profesională.

Totodată, se arată că la dosar au fost depuse ordine de plată semnate de reclamantă prin care diverse sume de bani se transmiteau către furnizori ai SC E., societate administrată de reclamant.

3. Clauza contractuală ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc nu este o clauză abuzivă în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru că acesta face parte din preţul contractului de credit, neputând face obiectul analizei eventualului caracter abuziv, iar pe de altă parte, în situaţia în care s-ar accepta că este posibilă o astfel de analiză, se poate constata că această clauză a fost negociată şi nu creează un dezechilibru semnificativ contrar bunei-credinţe.

- În ce priveşte primul aspect, acela al imposibilităţii analizării clauzei în discuţie, recurenta susţine că o clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual - de cele mai multe ori, în mod imperceptibil sau greu perceptibil pentru consumator or, în cazul de faţă nu ne aflăm într-o asemenea situaţie, deoarece comisionul de risc face parte din chiar obiectul convenţiei, fiind un element al preţului contractului de credit ce se regăseşte în „Condiţiile speciale"; şi în graficul de rambursare alături de celelalte elemente ale preţului.

Se arată că riscul bancar este un element de care Banca este obligată să ţină cont şi să încerce să-l acopere, nefiind o dobândă mascată, ci o componentă a DAE, motiv pentru care, conform art. 4 par. l al Directivei nr. 93/13/CEE şi art. 6 din Legea nr. 193/2000 analiza acestei clauze este exclusă din sfera posibilului caracter abuziv, dându-se drept exemplu de practică o decizie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în cauza nr. 788/103/2010.

Făcându-se referire la o oarecare contradicţie a considerentelor deciziei, se susţine că instanţa nu a înţeles faptul că DAE reprezintă preţul unui produs bancar care este format din costul de producţie şi profitul comerciantului, că banca nu percepe două costuri, ci o sumedenie de costuri şi un profit, toate înglobate în DAE, iar dacă instanţa ar fi considerat că definiţia acestui comision este esenţială avea posibilitatea adresării unei întrebări preliminare către C.J.U.E. prin care să solicite clarificarea ei.

Consideră că definirea acestui comision nu se referă la raţiunea acoperirii unui cost, ci la modalitatea de percepere ce este una clară.

În ceea ce priveşte situaţia în care o asemenea clauză ar pute face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, recurenta consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile anulării acesteia şi că decizia nu cuprinde nici un argument referitor la caracterul negociat al clauzelor, ci doar menţiunea că nu s-a făcut dovada negocierii.

Susținându-se că standardizarea unui contract nu echivalează cu lipsa negocierii, cu trimitere la Avizul CESE - publicat în Jurnalul Oficial COI8 din 19 ianuarie 2011, se menţionează că majoritatea contractelor încheiate de către un subiect de drept de-a lungul vieţii sunt contracte preformulate, şi că acestea s-au impus odată cu accelerarea ritmului desfăşurării activităţii comerciale.

De asemenea, recurenta arată că în „Condiţiile generale";, preformulate, nu se stabileşte nici un cuantum pentru comisionul de risc, acesta fiind stabilit individual în fiecare contract ceea ce denotă banca a înaintat o ofertă pe care reclamanţii au acceptat-o, ceea ce înseamnă ca această clauză a fost negociată, fiind agreată.

În plus, se apreciază ca eronată susţinerea instanţei potrivit cu care reclamanţilor nu li s-a dat posibilitatea să discute însăşi oportunitatea comisionului de risc, în condiţiile în care, există o serie întreagă de clienţi (conform unui tabel anexat) din care rezultă că au negociat un cuantum de 0% al comisionului de risc, ceea ce denotă că în unele cazuri banca a acceptat să suporte ea acest cost, raportându-se la situaţia particulară a unor clienţi.

În fine, trecând peste exemplele pe care le oferă recurenta şi care nu au vreo legătură cu cauza, se menţionează că nici un intimat nu a solicitat lămuriri suplimentare, ceea ce echivalează cu existenţa unor clauze clare şi inteligibile şi că banca nu poate deveni un educator economic al tuturor consumatorilor, făcându-se trimitere la Rezoluţia Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, referitoare la protecţia consumatorilor: îmbunătăţirea educaţiei şi a gradului de conştientizare de către consumatori în materie de credite şi finanţare.

- Clauza reglementată la art. 5 din Convenţia de credit nu creează un dezechilibru semnificativ sau contrar bunei-credinţe între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar reclamanţii nu au făcut dovada modului în care se manifestă acest dezechilibru semnificativ şi a modului în care acesta ar fi contrar bunei-credințe.

Sub acest aspect, recurenta consideră ca reţinerile instanţei de apel în sensul cărora dezechilibrul provine exclusiv din faptul că, pentru a-şi acoperi riscurile, banca a instituit o garanţie reală asupra unui imobil - proprietatea reclamanţilor, care au cesionat poliţa în favoarea băncii nu denotă decât o neînţelegere a raţiunii existenţei comisionului de risc pentru că simpla existenţă a unor garanţii nu este în măsură să asigure recuperarea sumelor acordate de bancă şi eliminarea tuturor riscurilor aferente contractelor de credit.

Se consideră că, de cele mai multe ori, garanţia este menită să acopere exclusiv valoarea sumei împrumutate, din aceasta scăzându-se costurile pe care banca le înregistrează cu executarea acesteia şi, mai mult, criza pieţei imobiliare este un exemplu grăitor al faptului că garanţiile oferite în urmă cu doi ani nu mai sunt în măsură să acopere costurile.

Mai menţionează recurenta că raţiunea economică a comisionului de risc reprezintă mai degrabă o modalitate de asigurare a echilibrului contractual la evoluţia stării financiare a reclamanţilor, în condiţiile în care din partea acestora nu mai există vreun risc de a nu obţine plata sumelor împrumutate în timp ce, din partea băncii există riscul de a nu mai primi sumele acordate şi costurile sau profitul preconizat de această prestaţie.

Conchide recurenta că, clauza referitoare la comisionul de risc nu este una care ar putea crea un dezechilibru între prestaţiile părţilor, ea reprezentând exclusiv un cost de administrare a creditului, fiind normal ca banca să urmărească obţinerea unui profit ca orice alt agent comercial.

- Comisionul de risc nu este contrar bunei-credinţe.

În argumentarea acestei critici se susţine că instanţa de apel nu detaliază în ce ar consta încălcarea acesteia, însă arată că, comisionul de risc sau de administrare nu este stipulat separat de dobândă cu rea-credinţă, ci pentru a respecta reglementările prudenţiale ale BNR, raţiunea economică a acestuia fiind existenţa riscului de credit care este un element de care banca este obligată să ţină cont şi să încerce să-l acopere.

Făcând trimitere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 şi la Legea nr. 288/2010, precum şi la definiţia dată comisionului de administrare prin art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, recurenta susţine că această normă este interpretativă, prin ea modificându-se conţinutul instituţiei juridice a comisionului de administrare şi ca atare aceasta are efecte retroactive.

4. Posibilitatea modificării ratei dobânzii este conformă cu legislaţia pozitivă aplicabilă creditelor de consum astfel că, prevederea contractuală cuprinsă în clauza nr. 3 din Condiţiile speciale are rolul de a oferi o mai bună înţelegere a componentelor ratei dobânzii: rata acesteia, scadenţa şi perioada de calcul, data ajustării şi cuantumul DAE.

Referitor la „apariţia unor schimbări semnificative pe piaţa financiară"; se arată că rata dobânzii este supusă unei duble condiţii rezolutorii şi suspensive, condiţii ce nu sunt pur potestative, evenimentul viitor şi nesigur ţinând de evoluţia pieţei monetare şi că determinarea cuantumului dobânzii în funcţie de anumiţi factori este permisă de Legea nr. 193/2000.

- Recurenta consideră că, clauza referitoare la rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al contractelor de credit şi ca atare nu poate face obiectul unei analize a caracterului abuziv şi că Legea nr. 193/2000 nu interzice numai aprecierea caracterului abuziv al cuantumului preţului, ci şi al clauzelor legate de modalitatea de plată sau de determinare a acestuia, deoarece art. 4.6. din lege opreşte aprecierea caracterului abuziv a tuturor clauzelor legate de definirea obiectului principal.

Sub acest aspect recurenta susţine că instanţa de fond nu a analizat deloc această condiţie a aplicării legislaţiei de protecţie a consumatorilor, şi nici nu a considerat necesar să adreseze o întrebare preliminară către C.J.U.E. pentru clarificare.

- Clauza reglementată la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale este a fost negociată. Recurenta susţine că, clienţilor băncii li se comunică Condiţiile generale şi se discută şi se negociază Condiţiile speciale, care conţin şi obligaţiile cele mai importante (cum ar fi: moneda creditului, perioada de utilizare, perioada de graţie şi rata dobânzii), iar ansamblul acestor clauze diferenţiază un client de altul.

De asemenea, se consideră că nu se poate impune unei bănci obligaţia de a iniţia o negociere, ci doar pe aceea de a da posibilitatea deschiderii negocierilor şi cum reclamanţii nu au solicitat negocierea înseamnă că au semnat în cunoştinţă de cauză astfel că, nu pot susţine ca banca a ascuns această clauză

- Clauza de la art. 3 lit. d) din Convenţia de credit nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar instanţa de fond a considerat nelegal că s-a tăcut dovada unui asemenea dezechilibru mai ales în condiţiile în care sarcina probei revenea reclamanţilor.

Recurenta consideră că instanţa de apel susţine în mod nelegal că părţile ar fi trebuit să cuprindă motive obiective şi că schimbările semnificative nu sunt de natură a reprezenta o motivaţie întemeiată pentru modificarea dobânzii. În plus, se arată că schimbările semnificative reprezintă expresia modificărilor interbancare, reflectate printr-o serie de indicii a căror menţionare în contract ar fi necesitat pagini întregi şi care ar fi fost neinteligibili pentru reclamanţi.

Se mai afirmă că legea nu impune transcrierea în contract a posibilităţii de reziliere a contractului şi că nu există nicio clauză în contract care să interzică reclamanţilor să solicite verificarea modului în care banca respectă prevederile contractuale.

5. Instanţa de apel a apreciat că clauza de la art. 8.1 lit. a) alin. (2) şi (3) este abuzivă fără a motiva sub niciun aspect această soluţie.

Apreciază că raţiunea introducerii unei asemenea clauze este pe deplin justificată chiar dacă priveşte neîndeplinirea obligaţiilor din alte contracte, fiind o clauză comună a contractelor de credit ca neîndeplinirea obligaţiilor debitorului rezultând dintr-un contract de credit să constituie o neîndeplinire a obligaţiilor din alt contract de credit.

6. Nici clauza de la art. 8.1 lit. c) şi d) din Condiţiile generale nu este abuzivă. Recurenta aduce în discuţie argumentele primei instanţe cu privire la reţinerea caracterului abuziv al acestei clauze şi conchide că aceasta nu dă dreptul comerciantului să modifice unilateral clauzele contractuale, ci se referă la apariţia unor situaţii de fapt, neprevăzute care fac improbabilă executarea obligaţiilor contractuale, inclusiv cele cu privire la garantarea creditului.

Prin întâmpinare, intimaţii au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentă, înalta Curte reţine următoarele:

1. Prima critică prin care se susţine nelegalitatea soluţiei date de instanţa de apel cererii de înaintare a unor întrebări preliminare către C.J.U.E. este nefondată.

Deşi recurenta şi-a întemeiat această critică pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se constată că din argumentele aduse în dezvoltare nu rezultă o nesocotire a formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. de către instanţa apelului, acestea putând fi subsumate mai degrabă motivului de nelegalitate reglementat de pct. 9 al aceluiaşi articol, raportat la prevederile Legii nr. 340/2009.

Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 340/2000, instanţa de judecată poate solicita Curţii de Justiţie a Uniunii Europene - din oficiu sau la cerere - să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unor întrebări ridicate într-o cauză de orice natură si care se referă la validitatea sau interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 par. 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

Alin. (2) al aceluiaşi articol reglementează situaţia în care, solicitarea către C.J.U.E. de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie şi anume, în cazul în care cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, situaţie ce nu este aplicabilă în cauza dedusă judecăţii.

Rezultă, din normele anterior evocate, că, în principiu, orice instanţă are latitudinea de a adresa Curţii o întrebare referitoare la interpretarea unei norme a dreptului Uniunii în cazul în care apreciază că o astfel de interpretare este necesară în soluţionarea unei cauze cu care a fost sesizată, cu excepţia cazului în care cererea este adresată unei instanţe a cărei hotărâre nu este supusă căilor de atac ordinare, situaţie în care instanţa este obligată să sesizeze Curtea.

Prin urmare, instanţele naţionale nu sunt obligate să sesizeze Curtea cu o întrebare privind interpretarea dreptului comunitar, adresată în faţa acestora, excepţie făcând situaţia reglementată la alin. (2).

Mai mult, atunci când se consideră suficient de lămurită de jurisprudenţa Curţii, care a rezolvat aspectul de drept respectiv - indiferent de natura prevederilor care au dus la această jurisprudenţa, chiar în absenţa unei identităţi a întrebărilor în litigiu, instanţa naţională poate refuza cererea de sesizare a Curţii.

Or aprecierea instanţei de apel că faţă de conţinutul întrebărilor şi de jurisprudenţa Curţii nu se impune sesizarea acesteia nu poate conduce la concluzia că instanţa de apel nu a interpretat dispoziţiile dreptului naţional în conformitate cu cele ale dreptului comunitar - fără alte argumente - cum, nefondat susţine recurenta.

2. Nici cea de-a doua critică prin care se invocă interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 193/2000 nu poate fi primită.

În concret, recurenta susţine sub un prim aspect nelegal itatea deciziei din perspectiva aprecierii greşite a instanţei de apel asupra calităţii de consumatori a reclamanţilor.

Sub un al doilea aspect, se invocă excluderea verificării de către instanţe a clauzelor din contract din perspectiva caracterului abuziv, în condiţiile în care acestea fac parte din obiectul contractului, au fost negociate şi nu au produs un dezechilibru semnificativ, contrar bunei-credinţe. În ce priveşte acest aspect, instanţa va efectua o analiză de principiu a condiţiilor enunţate, urmând a aduce dezvoltări în cadrul fiecăreia dintre clauzele contractuale în discuţie, în raport de criticile concrete.

- Referitor la noţiunea de „consumator"; se constată că art. 2 din Legea nr. 193/2000, aşa cum a fost modificată, a preluat definiţia dată de art. 2 alin. (1), lit. b) din Directiva 93/13/CEE, atribuind această calitate oricărei persoane fizice sau grup de persoane fizice care, prin încheierea contractului de consum, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Prin urmare protecţia asigurată atât de norma internă, cât şi de cea comunitară, vizează în mod direct persoana fizică ori grupul de persoane fizice care, prin opoziţie cu profesionistul, acţionează în afara activităţii sale profesionale, legea fiind destinată a ocroti persoanele anterior menţionate şi care nu acţionează în scopul obţinerii unui profit. Raţiunea reglementărilor este comună, respectiv de protejare a consumatorului care se află într-o situaţie de inferioritate faţă de profesionist atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare.

Raportat la Convenţia de credit din 24 ianuarie 2008, reclamanţii au calitatea de consumatori, fiind persoane fizice ce au contractat un credit pentru nevoi personale.

Susţinerile recurentei în sensul cărora, cel puţin o parte din împrumutul acordat ar fi fost folosit în alte scopuri şi că la dosar s-au depus acte în sens probator, ceea ce ar demonstra încheierea convenţiei în scopuri ce ţin de activitatea profesională, cauza convenţiei fiind activitatea profesională, nu pot fi luate în considerare fată de conţinutul clauzelor convenţiei de credit din care rezultă în mod neechivoc că reclamanţii au contractat un credit pentru nevoi personale.

În ceea ce priveşte actele în probaţiune la care a făcut trimitere recurenta, instanţa constată că instanţa apelului nu a reţinut o situaţie de fapt de natura celei susţinute de pârâtă astfel că, în această fază procesuală nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, neconstituindu-se într-un veritabil motiv de nelegalitate, de natură a contracara reţinerile instanţei de apel cu privire la calitatea de consumatori a reclamanţilor.

Mai mult, la o simplă observaţie a actelor avute în vedere de recurentă se constată că acestea privesc plăţi efectuate anterior contractării creditului.

- Înalta Curte constată că este nefondată critica privind aplicarea greşită a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Art. 6 alin. (4) din lege transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 şi are următorul conţinut: ";evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil";.

Sub rezerva analizării acestei prevederi în cadrul fiecărei clauze se poate constata că nici legea internă şi nici Directiva 93/13 nu exclud din start, de la controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare obiectul contractului, fiind reglementată - cu titlu de excepţie - posibilitatea analizării acestora, numai în situaţia în care acestea nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Sub acest aspect, instanţa nu poate primi opinia recurentei care exclude orice intervenţie a instanţei în analizarea caracterului abuziv al clauzelor ce privesc obiectul convenţiei, fără nicio circumstanţiere.

- În ce priveşte noţiunea de „clauză abuzivă";, art. 3 din Directiva 93/13 atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În dreptul intern, art. 4 alin. (1) din lege prevede că sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi contractuale creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ambele reglementări se pot distinge aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv şi anume: clauza să nu fie negociată individual şi să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.

De asemenea, alin. (3) al art. 4 din lege instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, tăcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

În cauza dedusă judecăţii suntem în prezenţa unui contract de credit de consum ale cărui clauze sunt standardizate, situaţie dificilă pentru un consumator care nu are posibilitatea să influenţeze natura lor, indiferent de gradul de pregătire.

În plus, nici legea naţională şi nici Directiva 93/13 nu exclud de principiu posibilitatea existenţei unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul (art. 4 alin. (3), teza I).

Această situaţie se explică prin aceea că, în general părţile, negociază cu privire la anumite clauze determinante pentru ele, precum obiectul contractului.

Este binecunoscut faptul că, în general, înainte de încheierea contractelor băncile fac publică o prezentare a produselor în care sunt prevăzute condiţiile standard de creditare pentru fiecare dintre acestea şi prin intermediul cărora consumatorii au posibilitatea de a cunoaşte cuantumul dobânzii, plafonul maxim de îndatorare, durata de rambursare, cuantumul creditului acordat, însă această situaţie nu echivalează cu negocierea efectivă a clauzelor a căror nulitate s-a cerut a ti constatată, în lipsa unei dovezi clare, scrise a băncii.

Cum, banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incumbă în baza art. 4 alin. (3)din lege, prezumţia relativă instituită de lege nu a fost răsturnată.

În atare situaţie, în mod corect s-a reţinut că contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă şi completă asupra tuturor condiţiilor de creditare.

Acelaşi este şi sensul art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13 prin care se prevede că „se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei, în special în cazul contractelor de adeziune aşa cum este şi contractul de credit din cauză.

Mai mult, potrivit unei jurisprudenţe constante a C.J.U.E., sistemul de protecţie pus în aplicare prin directiva menţionată se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau de furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi de nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil, rară a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Hot. din 27 iunie 2000, Oceano Editorial şi Solvat Editores şi Hot. din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, C.J.U.E. a subliniat, în mai multe ocazii, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract (Hot. Oceano Editorial).

- În ce priveşte cea de-a doua condiţie ce atrage caracterul abuziv al unei clauze - să se creeze un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului - aprecierea îndeplinirii ei se va face în concret, în cadrul fiecărei clauze, în raport de criticile recurentei pe acest aspect.

Ca principiu general, instanţa va reţine prevederile art. 4 alin. (1) teza II din lege potrivit cu care, o clauză este abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor. De aceea, pentru a se stabili dacă această condiţie este îndeplinită, instanţa trebuie să se raporteze la natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, la circumstanţele existente la momentul încheierii contractului, lucru pe care instanţa de apel l-a făcut.

- În ce priveşte aprecierea bunei-credinţe, deşi aceasta nu constituie o condiţie în sine a stabilirii caracterului abuziv a unor clauze se impune a se arăta că trebuie acordată o atenţie deosebită forţei poziţiilor de negociere ale părţilor pentru a se putea constata dacă profesionistul a acţionat în mod corect şi echitabil faţă de consumator, de ale cărui interese legitime trebuie să ţină seama.

Or, aşa cum s-a arătat anterior este greu de crezut că interesele legitime ale consumatorilor au fost luate în considerare, în condiţiile în care acesta se află într-o poziţie de inferioritate faţă de profesionist atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, în condiţiile unui contract de adeziune.

3. Critica prin care recurenta consideră că, clauza contractului ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc nu este abuzivă este nefondată.

Punctul 3.5 din Secţiunea 3 - „Costuri"; - din Condiţiile generale ale Convenţiei de credit prevede că: „pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, pe toată perioada creditării; modul de calcul şi scadenţa acestuia se stabilesc în Condiţiile speciale.";

Art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale „Comisionul de risc"; prevăd că: „0,26% aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadenţă pe toată durata de derulate a prezentei Convenţii de credit";.

Aşa cum s-a reţinut în partea de început a considerentelor, atât legea naţională cât şi Directiva 93/13/CEE exclud din sfera controlului caracterului abuziv elementele obiectului principal al contractului, justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, însă cu condiţia ca aceste clauze să fie clare, neechivoce şi exprimate într-un limbaj inteligibil, iar sub acest aspect, instanţa de apel a făcut o delimitare clară între clauzele ce nu pot forma obiect al controlului, apreciind în mod corect că, în situaţia în care clauza nu este definită, neclară, echivocă ori exprimată printr-un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv.

Din modul de redactare a clauzelor anterior enunţate rezultă că banca a perceput comisionul de risc pentru punerea la dispoziţie a creditului, situaţia fiind aceeaşi cu cea reglementată la art. 3.1 din convenţie ce priveşte perceperea dobânzii curente, ceea ce induce ideea că pentru acelaşi serviciu al băncii - pentru acordarea (punerea la dispoziţie) a creditului - se percep două costuri, fără ca distincţia dintre acestea să fie exprimată clar şi inteligibil.

În plus, scindarea preţului în aceste componente duce la concluzia că s-au avut în vedere raţiuni diferite de percepere a acestora pentru aceeaşi prestaţie, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut de consumator la momentul perfectării convenţiei de credit.

Aşadar, în contextul inexistenţei unei reglementări clare şi neechivoce a clauzei în discuţie, a unui mod de exprimare clar şi neechivoc, instanţele anterioare au apreciat în mod just - raportat şi la textele legale incidente - că instanţei îi este permisă analiza clauzei din perspectiva caracterului său abuziv.

Argumentele recurentei prin care se încearcă o lămurire considerentelor perceperii comisionului de risc, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a avut în vedere riscul bancar pe care este obligată să-l suporte şi că de fapt, clauza nu se referă la raţiunea acoperirii unui cost, ci la modalitatea de percepere, fiind negociată nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor a fi clarificate - în cadrul procesului - fără să fi fost evidenţiate în convenţia de credit.

Se constată că, atâta timp cât funcţia şi destinaţia comisionului de risc nu au fost evidenţiate în contract, orice consumator ar fi fost într-o poziţie dezavantajată faţă-de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.

Mai mult, recurenta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligaţie ce-i revenea în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza II din Legea nr. 193/2000, nereuşind să răstoarne prezumţia relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege.

De asemenea, instanţa notează că potrivit Rezoluţiei Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, profesionistul are obligaţia de a-l informa pe consumator în mod corect şi echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de consumator cu privire la acest comision nu este de natură a complini această obligaţie a băncii şi nici de a imprima clauzei un caracter clar şi inteligibil.

Pentru aceleaşi considerente nu vor fi primite nici susţinerile potrivit cu care banca nu poate deveni un educator al tuturor consumatorilor pentru că nu acesta este sensul normei.

- Nici critica ce priveşte greşita reţinere a existenţei unui dezechilibru semnificativ, contrar bunei - credinţe, între drepturile şi obligaţiile părţilor nu poate fi primită.

Contrar susţinerilor din cererea de recurs, instanţa de apel înţeles perfect explicaţiile prin care recurenta a încercat să explice raţiunea perceperii comisionului de risc, iar faptul că nu a îmbrăţişat raţionamentul acesteia, în sensul că perceperea comisionului ar fi de natură a asigura echilibrul contractual, pentru a-şi acoperi riscurile de a nu mai primi sumele acordate, costurile sau profitul preconizat de această prestaţie, înseamnă că argumentele nu au fost convingătoare.

Astfel, în concepţia recurentei, comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului şi ca o garanţie a îndeplinirii unei obligaţii de restituire a împrumutului, însă nicio clauză a convenţiei nu prevede condiţiile în care sumele depuse cu acest titlu pot fi reţinute şi nici ce se întâmplă cu aceste sume în cazul în care riscul nu se produce până la ajungerea contractului la termen ori în cazul rambursării anticipate a creditului ceea ce înseamnă că nu s-a prevăzut în contract o obligaţie corelativă a băncii.

Or, câtă vreme riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanţii reale ce poate fi suplimentată în anumite condiţii reglementate prin contract, cât şi prin încheierea unei poliţe de asigurare cesionată în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc, tară reglementarea unei obligaţii corelative, se creează un dezechilibru între contoaprestaţiile părţilor, contrar unei credinţe, situaţie ce contravine caracterului sinalagmatic al convenţiei de credit.

Afirmaţia recurentei prin care susţine că, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate crea un dezechilibru între prestaţiile părţilor pentru că reprezintă exclusiv un cost de administrare a creditului este nefundamentată pentru că se încearcă a se redenumi acest comision, în contextul în care prin O.U.G nr. 50/2010 comisionul de risc a fost interzis.

Mai mult, prin pct. 39 din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a fost modificat art. 95 din ordonanţă, în sensul că aceasta nu se aplică contractelor în curs de derulare Ia data intrării acesteia în vigoare, cu excepţia anumitor prevederi ce nu fac obiectul cauzei de faţă (art. 37¹, art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existenta la data intrării în vigoare a ordonanţei, ale art. 50-55, art. 56 alin. (2), art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71), motiv pentru care vor fi înlăturate şi susţinerile referitoare la retroactivitatea acestui act normativ.

4. Este nefondată critica prin care se susţine nelegalitatea deciziei în privinţa soluţiei date cu privire la clauza nr. 3 din Condiţiile speciale ce prevede modificarea ratei dobânzii.

Nici în acest caz nu vor fi primite considerentele recurentei referitoare la faptul că rata dobânzii se asociază obiectului principal al contractelor de credit şi, ca atare, nu poate face obiectul unei analize a caracterului abuziv pentru aceleaşi motive expuse în cadrul analizei anterioare ce ţin de excepţia reglementată de art. 4 alin. (6) din lege, acela al condiţionării existenţei unei exprimări clare şi inteligibile a clauzei respective.

Clauza în discuţie are următorul conţinut: „banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii: rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.";

Este adevărat că, în principiu, furnizorul de servicii bancare are posibilitatea oferită de lege de a modifica rata dobânzii în mod unilateral fără ca prin aceasta să se atragă caracterul abuziv al unei astfel de clauze.

Cu toate acestea art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 condiţionează această operaţiune de existenţa unui motiv întemeiat prevăzut în contract şi de informarea imediată a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Din modul în care a fost formulată această clauză ce dă dreptul profesionistului de a modifica unilateral rata dobânzii curente se poate constata că nu se dă ca reper vreun indicator concret la care părţile (sau instanţa - în eventualitatea unui litigiu) să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii, rară ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia astfel încât să considere că schimbările intervenite pe piaţa financiară sunt semnificative şi îndreptăţesc activarea clauzei.

De aceea, recurenta trebuia să se conformeze dispoziţiilor legii şi să prevadă în contractul de credit situaţia clară (motivul întemeiat) care să-i fi permis modificarea unilaterală a ratei dobânzii astfel încât, la momentul perfectării acestuia, clauza să fie previzibilă, adică consumatorul să fie în posesia tuturor informaţiilor şi să ştie că dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi modificată.

Chiar recurenta arată că schimbările semnificative de pe piaţa bancară reprezintă expresia modificărilor interbancare, reflectate printr-o serie de indici a căror menţionare ar fi necesitat multe pagini şi care ar fi fost inteligibili pentru clienţi, recunoscând indirect că nu a procedat la o informare corectă şi completă a acestora, preferând utilizarea unei expresii foarte cuprinzătoare, fiind singura în măsură să aprecieze dacă la un moment dat are interesul să mărească dobânda, în raport de schimbări semnificative ale pieţei numai de ea cunoscute. Acest mod de lucru denotă că recurenta a lăsat ca toate riscurile modificării pieţei financiare să se transfere în sarcina clienţilor fără ca ea să suporte parte din acestea.

În consecinţă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa apelului, prin neindividualizarea în vreun mod a elementelor care să permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii curente stabilită prin contract, în lipsa unui criteriu obiectiv clar şi previzibil, modificarea dobânzii este lăsată la libera apreciere a băncii, în mod discreţionar, făcând loc arbitrariului şi creând un dezechilibru semnificativ între prestaţiile reciproce ale părţilor, contrar bunei-credinţe, de natură a-i prejudicia pe intimaţi.

În fine, temeiul pentru care instanţele au reţinut nulitatea acestei clauze nu a constat în existenţa unor condiţii rezolutorii şi suspensive pur potestative, ci în lipsa oricărei definiri a motivului întemeiat care să-i permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii, omisiune ce atrage caracterul abuziv al clauzei.

5. Nici critica prin care se susţine că instanţa de apel a apreciat ca fiind abuzivă clauza de la art. 8.1 alin. (2) şi (3) lit. a), tară a motiva sub nici un aspect această soluţie, nu poate fi primită.

Deşi recurenta nu aduce critici concrete în susţinerea acestui motiv de recurs, din examinarea considerentelor deciziei atacate se constată că instanţa de apel a procedat la analizarea grupată a criticilor din apel ce au vizat art. 8.1 din Secţiunea 8) - „Scadenţa anticipată";, răspunzând acestora prin considerente comune, ştiut fiind că instanţa de control judiciar nu este obligată să răspundă fiecărui argument invocat de parte. Fiind vorba de clauze reglementate în cadrul aceluiaşi articol, prin aceeaşi secţiune a contractului de credit şi care vizează situaţiile în care banca poate declara scadenţa anticipată a creditului era firesc ca instanţa să le analizeze împreună şi să răspundă prin considerente comune.

6. În ceea ce priveşte clauza inserată la art. 8.1. lit. c) şi d) din Condiţiile generale, recurenta consideră că nu este abuzivă.

Se constată că o asemenea susţinere a recurentei nu se constituie într-un veritabil motiv de recurs întrucât toate argumentele aduse în dezvoltare fac trimitere la sentinţa instanţei de fond, considerându-se că aceasta a reţinut în mod eronat caracterul abuziv al clauzei şi faptul că prin inserarea ei s-ar da posibilitatea aprecierii unilaterale a apariţiei unor situaţii neprevăzute ce ar putea atrage declararea scadenţei anticipate a contractului de credit.

La o primă examinare, instanţa a fost tentată să considere trimiterea la „prima instanţă"; ca fiind o eroare de redactare strecurată în cererea de recurs, însă această menţiune se repetă şi în paragrafele următoare. Având în vedere şi că, în cadrul criticilor anterioare cuprinse în cererea de recurs s-a invocat în clar nelegalitatea deciziei, urmează ca instanţa să nu ia în discuţie această critică ce vizează sentinţa instanţei de fond, ştiut fiind faptul că obiectul analizei instanţei de recurs este dat de decizia pronunţată în soluţionarea apelului.

În consecinţă, pentru argumentele expuse, instanţa de apel a pronunţat o decizie în conformă cu textele legale incidente în cauză, aplicate corect la situaţia de fapt stabilită, motiv pentru care, recursul va fi respins ca nefondat conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V.R. SA împotriva deciziei nr. 133/2011 din 16 decembrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi - secţia civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2012

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4418/2012. Civil

Nume 

Email

Anunţă-mă dacă apar comentarii noi

Comentează

STAN ANAMARIA GRIGOR 9.06.2013

Unii din magistratii din Romania fac cinste profesiei. Felicitari!

Răspunde