ICCJ. Decizia nr. 4419/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A-II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4419/2012
Dosar nr. 511/99/2011
Şedinţa publică de la 8 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 858 din 26 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Iaşi s-a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere vizând restituirea prestaţiilor, invocată de pârâtă; s-a admis acţiunea formulată de reclamantul T.C.A. împotriva pârâtei SC V.R. SA; s-au constatat abuzive clauzele înscrise la pct. 3 lit. d) şi pct. 5 lit. a) din „condiţiile speciale"; ale convenţiei de credit din 28 noiembrie 2007; s-a dispus obligarea pârâtei la eliminarea acestor clauze din convenţia de credit şi la restituirea către reclamant a sumei de 9714,67 franci elveţieni reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat până la data de 15 august 2010 precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 1841,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut că poate analiza pretinsul caracter abuziv al clauzei înscrisă în art. 5 lit. a) referitoare la comisionul de risc prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, contrar susţinerilor pârâtei, având în vedere faptul că nici art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi nici art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat şi nediferenţiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ precum şi împrejurarea că respectivul comision este doar o parte a costului contractului.
În analizarea caracterului abuziv al clauzei, instanţa de fond a stabilit că respectiva clauză nu a fost negociată cu consumatorul, fapt recunoscut de pârâtă şi că banca nu a clarificat în contract destinaţia comisionului de risc, ci abia ulterior, prin completarea la întâmpinare.
Reţinând că destinaţia comisionului de risc nu a fost clarificată în contract, din prevederile acestuia rezultând că ar avea acelaşi rol ca şi dobânda, că nu a fost cunoscut de consumator, nefiind negociat, instanţa a constatat nulitatea clauzei înscrisă la punctul 5 litera a) din condiţiile speciale şi a obligat pârâta la restituirea contravalorii lui până la data de 15 august 2010.
În ce priveşte clauza cuprinsă la art. 3 lit. d) din convenţie, referitoare la data ajustării dobânzii, potrivit cu care: „banca îşi rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii cuvenite în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară (.)"; instanţa a precizat că poate fi de asemenea supusă analizării din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE pentru aceleaşi considerente expuse cu privire la comisionul de risc.
Instanţa a apreciat şi această clauză ca fiind abuzivă având în vedere formularea generică folosită de bancă („schimbări semnificative pe piaţa monetară";) pe care a apreciat-o ca nefiind fundamentată obiectiv şi rezonabil şi de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Ca şi în cazul comisionului de risc, instanţa a reţinut că pârâta nu a particularizat clauza contestată la situaţia reclamantului.
Apreciind că în cauză au fost încălcate dispoziţiile art. 2, 4 din Legea nr. 193/2000, instanţa a admis acţiunea şi a constatat nulitatea clauzei înscrisă la art. 3 lit. d) privitoare la data ajustării dobânzii.
Instanţa de fond a respins apărarea pârâtei potrivit cu care i s-ar încălca dreptul de proprietate prevăzut de art. 2 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie considerând că libertatea de a desfăşura o activitate comercială nu este una absolută, ci condiţionată de respectarea legilor.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 128 din 05 decembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi - secţia civilă.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cu privire la critica ce a vizat soluţia dată cererii pârâtei de sesizare a C.J.U.E. cu întrebările preliminare adresate de pârâtă s-au avut în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 340/2009 şi s-a considerat că, instanţa de fond a apreciat corect ca nefiind necesară sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene raportat la conţinutul întrebărilor şi la jurisprudenţa relevantă a Curţii în această materie, sens în care instanţa de apel s-a şi pronunţat prin încheierea de şedinţă din 07 noiembrie 2011 (fila 208 dosar), situaţie ce nu poate echivala cu neinterpretarea dispoziţiilor dreptului naţional în conformitate cu dispoziţiile dreptului comunitar, cum greşit susţine apelanta.
Nu a fost reţinută nici încălcarea dreptului la apărare al pârâtei prin respingerea cererii de audiere a martorilor şi a solicitării de a pune în vedere reclamantului să depună la dosar înscrisuri, apreciindu-se - în raport de dispoziţiile art. 167 C. proc. civ. că, prin încheierea din 18 martie 2011 instanţa a motivat atât cererile încuviinţate (proba cu înscrisuri şi cea cu interogatoriul reclamantului) cât şi respingerea cererii de audiere a martorilor ceea ce înseamnă că pârâta a avut posibilitatea de a propune probe şi de a-şi susţine cererile.
Curtea nu a primit nici critici le apelantei referitoare la faptul că cele două clauze contestate sunt excluse verificării din perspectiva caracterului abuziv întrucât componentele Ia care se referă fac parte din preţul contractului şi nu au produs nici un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor, în contextul în care art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, dispoziţii ce au fost transpuse în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000 - art. 4 alin. (2).
S-a constatat că, în speţă, din modul în care este definit comisionul de risc prin clauzele contractului de credit, definiţia sa este identică cu cea a dobânzii curente, oferită de art. 3.1, rezultând că pentru acelaşi serviciu se percep două costuri, tară a se face distincţie între ele - într-un mod clar şi inteligibil, cum prevede dispoziţia comunitară precum şi legea de transpunere a acesteia.
În acest sens, instanţa a reţinut că tribunalul a interpretat corect declaraţia cuprinsă, în preambulul Directivei 93/13/CEE potrivit cu care, deşi aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuşi acest raport poate fi luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor clauze, în sensul în care instanţa poate analiza eventualul caracter abuziv al unuia dintre cele două costuri prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost, aducând în discuţie jurisprudenţa constantă a C.J.U.E. în materie (Hotărârea din 3 iunie 2010, cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociatiacion de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), paragrafele 28-29, 40-44).
În ceea ce priveşte negocierea cu consumatorul a celor două clauze contestate, curtea a statuat că, deşi sarcina probei revenea băncii în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanţă şi nici în apel nu s-a probat negocierea lor directă, contrar celor afirmate de apelantă, situaţie recunoscută de pârâta prin întâmpinare prin care a precizat că este de notorietate împrejurarea că băncile folosesc contracte tipizate cu clauze nenegociabile (fila 48 dosar).
În consecinţă curtea a apreciat ca fiind corectă constatarea instanţei de fond potrivit cu care consumatorul nu putea negocia un comision al cărui rol şi mod de funcţionare nu a fost explicat nicăieri în cuprinsul contractului.
De asemenea, instanţa a respins apărarea apelantei potrivit cu care norma care defineşte comisionul de administrare - art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 - se aplică prin similitudine comisionului de risc şi retroactivează, fiind deci aplicabilă în cauză pe considerentul că acest act normativ nu este o lege interpretativă şi în consecinţă nu reprezintă o excepţie de la prevederile art. 1 C. civ. potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor.
În ce priveşte condiţia că respectiva clauză să fi creat, în detrimentul reclamantului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor instanţa de apel a constatat că aceasta nu a fost analizată de către instanţa de fond motiv pentru care a procedat la înlocuirea motivării hotărârii primei instanţe.
Astfel, instanţa a acceptat faptul că acordarea de credite reprezintă o operaţiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, însă a apreciat că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situaţia fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avute în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanţiile acordate pentru acordarea împrumutului ori, în speţă, nu s-a contestat împrejurarea că reclamantul are o profesie stabilă, realizează venituri peste media naţională, fiind angajat al unei companii multinaţionale iar executarea obligaţiei de rambursare a creditului, dobânzilor şi comisioanelor a fost garantată prin constituirea, în favoarea băncii, a unei ipoteci de gradul I asupra unui imobil, evaluat de o societate de asigurare agreată de bancă la o valoare ce o depăşeşte pe cea a creditului (144.027 franci elveţieni, creditul fiind de 117.000 franci elveţieni).
De asemenea, instanţa s-a referit şi la cuantumul acestui comision, în procent de 0,26% care conduce la o valoare totală la finele perioadei de rambursare de 53.732,04 franci elveţieni, reprezentând 45,92% din valoarea totală a creditului, tară ca în contract să fie stipulată posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puţin parţiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenţiei, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat, situaţie ce creează în detrimentul reclamantului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind astfel îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
În ce priveşte clauza prevăzută la art. 3 lit. d) din convenţia de credit vizând data ajustării dobânzii, potrivit cu care „banca îşi rezervă dreptul de a revizuii structura ratei dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii";, instanţa a considerat că pune sub semnul întrebării echilibrul contractual, deoarece oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente tară ca noul nivel al dobânzii să fie negociat cu consumatorul.
S-a mai reţinut că prima instanţă a apreciat corect că motivul unei „schimbări semnificative pe piaţa monetară"; nu îndeplineşte cerinţele legale, o schimbare pe care o persoană sau o instituţie bancară o apreciază ca fiind semnificativă putând fi apreciată de o alta ca nefiind semnificativă.
Instanţa nu a primit apărarea apelantei potrivit cu care aceste elemente sunt greu de cuantificat şi de prevăzut în contract, acest fapt neexonerând-o de obligaţia cuprinderii lor în convenţia de credit.
Prin urmare s-a considerat că apelanta nu poate invoca în mod valabil în apărarea sa prevederile art. 1 din Anexa I a Legii nr. 193/2000, nefiind îndeplinită nici condiţia prevederii în convenţie a posibilităţii de reziliere a contractului şi că modalitatea în care apelanta şi-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii transformă contractul de credit intr-unul aleatoriu, nefiind cunoscută (şi nici posibil de determinat ulterior) întinderea prestaţiilor părţilor.
În speţă, deşi: părţile au stabilit iniţial rata fixă a dobânzii, prin voinţa exclusivă a băncii aceasta a fost transformată într-o dobândă variabilă.
Împotriva deciziei, pârâta SC V. SA a declarat recurs, considerând-o nelegală din perspectiva următoarelor critici:
1. Instanţa de apel a respins în mod nelegal cererea de înaintare a unor întrebări preliminare către C.J.U.E., încălcând formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
Recurenta susţine că nu s-a ţinut cont de cererea sa de înaintare a întrebărilor preliminare către C.J.U.E., respingând-o ca nefiind necesară soluţionării cauzei deşi ar fi trebuit să observe că întrebarea deja transmisă de Tribunalul Comercial Cluj viza o situaţie identică, acesta apreciind că nu poate soluţiona cauza fără o interpretare a noţiunii de obiect al contractului.
De asemenea, se susţine că aşa cum a reţinut şi Tribunalul Comercial Cluj, hotărârea Caja de Aharros, indicată de instanţa de apel ca fiind relevantă în cauză, nu porneşte de la aceeaşi situaţie de fapt şi nu răspunde la întrebarea Curţii, motiv pentru care sentinţa atacată este nelegală deoarece nu interpretează dispoziţiile dreptului naţional în conformitate cu cele ale dreptului comunitar, prin nesolicitarea punctului de vedere al C.J.U.E.
2. Decizia recurată este nelegală prin interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 193/2000.
Recurenta consideră că pentru fiecare din clauzele invocate de intimaţi, reclamanta ar fi trebuit să procedeze la verificarea condiţiilor referitoare la aplicarea Legii nr. 193/2000 şi la condiţiile calificării ca abuzive a clauzelor.
De asemenea, susţine că fiecare dintre clauzele invocate nu poate fi considerată abuzivă deoarece fac parte din preţul creditului - element al obiectului contractului ce nu poate fi verificat din perspectiva caracterului abuziv - şi că acestea au fost negociate şi nu produc un dezechilibru semnificativ, contrar bunei credinţe.
3. Clauza contractuală ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc nu este o clauză abuzivă în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru că acesta face parte din preţul contractului de credit, neputând face obiectul analizei eventualului caracter abuziv, iar pe de altă parte, în situaţia în care s-ar accepta că este posibilă o astfel de analiză, se poate constata că această clauză a fost negociată şi nu creează un dezechilibru semnificativ contrar bunei-credinţe.
- În ce priveşte primul aspect, acela al imposibilităţii analizării clauzei în discuţie, recurenta susţine că o clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual - de cele mai multe ori, în mod imperceptibil sau greu perceptibil pentru consumator or, în cazul de faţă nu ne aflăm într-o asemenea situaţie, deoarece comisionul de risc face parte din chiar obiectul convenţiei, fiind un element al preţului contractului de credit ce se regăseşte în „Condiţiile speciale"; şi în graficul de rambursare alături de celelalte elemente ale preţului.
Se arată că riscul bancar este un element de care Banca este obligată să ţină cont şi să încerce să-l acopere, nefiind o dobândă mascată, ci o componentă a DAE, motiv pentru care, conform art. 4 par. l al Directivei nr. 93/13/CEE şi art. 6 din Legea nr. 193/2000 analiza acestei clauze este exclusă din sfera posibilului caracter abuziv, dându-se drept exemplu de practică o decizie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în cauza nr. 788/103/2010.
Făcându-se referire la o oarecare contradicţie a considerentelor deciziei, se susţine că instanţa nu a înţeles faptul că DAE reprezintă preţul unui produs bancar care este format din costul de producţie şi profitul comerciantului, că banca nu percepe două costuri, ci o sumedenie de costuri şi un profit, toate înglobate în DAE, iar dacă instanţa ar fi considerat că definiţia acestui comision este esenţială avea posibilitatea adresării unei întrebări preliminare către C.J.U.E. prin care să solicite clarificarea ei.
Consideră că definirea acestui comision nu se referă la raţiunea acoperirii unui cost, ci la modalitatea de percepţie ce este una clară.
În ceea ce priveşte situaţia în care o asemenea clauză ar pute face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, recurenta consideră ca nu sunt îndeplinite condiţiile anulării acesteia şi că decizia nu cuprinde nici un argument referitor la caracterul negociat al clauzelor, ci doar menţiunea că nu s-a tăcut dovada negocierii.
Susţinându-se că standardizarea unui contract nu echivalează cu lipsa negocierii, cu trimitere la Avizul C.E.S.E. - publicat în Jurnalul Oficial COI8 din 19 ianuarie 2011, se menţionează că majoritatea contractelor încheiate de către un subiect de drept de-a lungul vieţii sunt contracte preformulate, şi că acestea s-au impus odată cu accelerarea ritmului desfăşurării activităţii comerciale.
De asemenea, recurenta arată că în „Condiţiile generale";, preformulate, nu se stabileşte nici un cuantum pentru comisionul de risc, acesta fiind stabilit individual în fiecare contract ceea ce denotă banca a înaintat o ofertă pe care reclamanţii au acceptat-o, ceea ce înseamnă ca această clauză a fost negociată, fiind agreată.
În plus, se apreciază ca eronată susţinerea instanţei potrivit cu care reclamanţilor nu li s-a dat posibilitatea să discute însăşi oportunitatea comisionului de risc, în condiţiile în care, există o serie întreagă de clienţi (conform unui tabel anexat) din care rezultă că au negociat un cuantum de 0% al comisionului de risc, ceea ce denotă că în unele cazuri banca a acceptat să suporte ea acest cost, raportându-se la situaţia particulară a unor clienţi.
În fine, trecând peste exemplele pe care le oferă recurenta şi care nu au vreo legătură cu cauza, se menţionează că nici un intimat nu a solicitat lămuriri suplimentare, ceea ce echivalează cu existenţa unor clauze clare şi inteligibile şi că banca nu poate deveni un educator economic al tuturor consumatorilor, făcându-se trimitere la Rezoluţia Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, referitoare la protecţia consumatorilor: îmbunătăţirea educaţiei şi a gradului de conştientizare de către consumatori în materie de credite şi finanţare.
- Clauza reglementată la art. 5 din Convenţia de credit nu creează un dezechilibru semnificativ sau contrar bunei-credinţe între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar reclamanţii nu au tăcut dovada modului în care se manifestă acest dezechilibru semnificativ şi a modului în care acesta ar fi contrar bunei-credinţe.
Sub acest aspect, recurenta consideră că reţinerile instanţei de apel în sensul cărora dezechilibrul provine exclusiv din faptul că, pentru a-şi acoperi riscurile, banca a instituit o garanţie reală asupra unui imobil - proprietatea reclamanţilor, care au cesionat poliţa în favoarea băncii nu denotă decât o neînţelegere a raţiunii existenţei comisionului de risc pentru că simpla existenţă a unor garanţii nu este în măsură să asigure recuperarea sumelor acordate de bancă şi eliminarea tuturor riscurilor aferente contractelor de credit.
Se consideră că, de cele mai multe ori, garanţia este menită să acopere exclusiv valoare sumei împrumutate, din aceasta scăzându-se costurile pe care banca le înregistrează cu executarea acesteia şi, mai mult, criza pieţei imobiliare este un exemplu grăitor al faptului că garanţiile oferite în urmă cu doi ani nu mai sunt în măsură să acopere costurile.
Mai menţionează recurenta că raţiunea economică a comisionului de risc reprezintă mai degrabă o modalitate de asigurare a echilibrului contractual la evoluţia stării financiare a reclamanţilor, în condiţiile în care din partea acestora nu mai există vreun risc de a nu obţine plata sumelor împrumutate în timp ce, din partea băncii există riscul de a nu mai primi sumele acordate şi costurile sau profitul preconizat de această prestaţie.
Conchide recurenta că, clauza referitoare la comisionul de risc nu este una care ar putea crea un dezechilibru între prestaţiile părţilor, ea reprezentând exclusiv un cost de administrare a creditului, fiind normal ca banca să urmărească obţinerea unui profit ca orice alt agent comercial.
- Comisionul de risc nu este contrar bunei-credinţe.
În argumentarea acestei critici se susţine că instanţa de apel nu detaliază în ce ar consta încălcarea acesteia, însă arată că, comisionul de risc sau de administrare nu este stipulat separat de dobândă cu rea-credinţă, ci pentru a respecta reglementările prudenţiale ale BNR, raţiunea economică a acestuia fiind existenta riscului de credit care este un element de care banca este obligată să ţină cont şi să încerce să-l acopere.
Făcând trimitere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 şi la Legea nr. 288/2010, precum şi la definiţia dată comisionului de administrare prin art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, recurenta susţine că această normă este interpretativa, prin ea modificându-se conţinutul instituţiei juridice a comisionului de administrare şi ca atare aceasta are efecte retroactive.
4. Posibilitatea modificării ratei dobânzii este conformă cu legislaţia pozitivă aplicabilă creditelor de consum astfel că, prevederea contractuală cuprinsă în clauza nr. 3 din Condiţiile speciale are rolul de a oferi o mai bună înţelegere a componentelor ratei dobânzii: rata acesteia, scadenţa şi perioada de calcul, data ajustării şi cuantumul DAE.
Referitor la „apariţia unor schimbări semnificative pe piaţa financiară"; se arată că rata dobânzii este supusă unei duble condiţii rezolutorii şi suspensive, condiţii ce nu sunt pur potestative, evenimentul viitor şi nesigur ţinând de evoluţia pieţei monetare şi că determinarea cuantumului dobânzii în funcţie de anumiţi factori este permisă de Legea nr. 193/2000.
- Recurenta consideră că, clauza referitoare la rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al contractelor de credit şi ca atare nu poate face obiectul unei analize a caracterului abuziv şi că Legea nr. 193/2000 nu interzice numai aprecierea caracterului abuziv al cuantumului preţului, ci şi al clauzelor legate de modalitatea de plată sau de determinare a acestuia, deoarece art. 4.6. din lege opreşte aprecierea caracterului abuziv a tuturor clauzelor legate de definirea obiectului principal.
Sub acest aspect recurenta susţine că instanţa de fond nu a analizat deloc această condiţie a aplicării legislaţiei de protecţie a consumatorilor, şi nici nu a considerat necesar să adreseze o întrebare preliminară către C.J.U.E. pentru clarificare.
- Clauza reglementată la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale este a fost negociată. Recurenta susţine că, clienţilor băncii li se comunică Condiţiile generale şi se discută şi se negociază Condiţiile speciale, care conţin şi obligaţiile cele mai importante (cum ar fi: moneda creditului, perioada de utilizare, perioada de graţie şi rata dobânzii), iar ansamblul acestor clauze diferenţiază un client de altul.
De asemenea, se consideră că nu se poate impune unei bănci obligaţia de a iniţia o negociere, ci doar pe aceea de a da posibilitatea deschiderii negocierilor şi cum reclamanţii nu au solicitat negocierea înseamnă că au semnat în cunoştinţă de cauză astfel că, nu pot susţine ca banca a ascuns această clauză
- Clauza de la art. 3 lit. d) din Convenţia de credit nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar instanţa de fond a considerat nelegal că s-a tăcut dovada unui asemenea dezechilibru mai ales în condiţiile în care sarcina probei revenea reclamanţilor.
Recurenta consideră că instanţa de apel susţine în mod nelegal că părţile ar fi trebuit să cuprindă motive obiective şi că schimbările semnificative nu sunt de natură a reprezenta o motivaţie întemeiată pentru modificarea dobânzii. In plus, se arată că schimbările semnificative reprezintă expresia modificărilor interbancare, reflectate printr-o serie de indicii a căror menţionare în contract ar fi necesitat pagini întregi şi care ar fi fost neinteligibili pentru reclamanţi.
Se mai afirmă că legea nu impune transcrierea în contract a posibilităţii de reziliere a contractului şi că nu există nicio clauză în contract care să interzică reclamanţilor să solicite verificarea modului în care banca respectă prevederile contractuale.
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentă, înalta Curte retine următoarele:
1. Prima critică prin care se susţine nelegalitatea soluţiei date de instanţa de apel cererii de înaintare a unor întrebări preliminare către C.J.U.E. este nefondată.
Deşi recurenta şi-a întemeiat această critică pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se constată că din argumentele aduse în dezvoltare nu rezultă o nesocotire a formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. de către instanţa apelului, acestea putând fi subsumate mai degrabă motivului de nelegalitate reglementat de pct. 9 al aceluiaşi articol, raportat la prevederile Legii nr. 340/2009.
Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 340/2000, instanţa de judecată poate solicita Curţii de Justiţie a Uniunii Europene - din oficiu sau la cerere - să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unor întrebări ridicate într-o cauză de orice natură si care se referă la validitatea sau interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 par. 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză:
Alin. (2) al aceluiaşi articol reglementează situaţia în care, solicitarea către C.J.U.E. de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie şi anume, în cazul în care cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, situaţie ce nu este aplicabilă în cauza dedusă judecăţii.
Rezultă, din normele anterior evocate, că, în principiu, orice instanţă are latitudinea de a adresa Curţii o întrebare referitoare la interpretarea unei norme a dreptului Uniunii în cazul în care apreciază că o astfel de interpretare este necesară în soluţionarea unei cauze cu care a fost sesizată, cu excepţia cazului în care cererea este adresată unei instanţe a cărei hotărâre nu este supusă căilor de atac ordinare, situaţie în care instanţa este obligată să sesizeze Curtea.
Prin urmare, instanţele naţionale nu sunt obligate să sesizeze Curtea cu o întrebare privind interpretarea dreptului comunitar, adresată în faţa acestora, excepţie făcând situaţia reglementată la alin. (2).
Mai mult, atunci când se consideră suficient de lămurită de jurisprudenţa Curţii, care a rezolvat aspectul de drept respectiv indiferent de natura prevederilor care au dus la această jurisprudenţa, chiar în absenţa unei identităţi a întrebărilor în litigiu, instanţa naţională poate refuza cererea de sesizare a Curţii.
Or aprecierea instanţei de apel că faţă de conţinutul întrebărilor şi de jurisprudenţa Curţii nu se impune sesizarea acesteia nu poate conduce la concluzia că instanţa de apel nu a interpretat dispoziţiile dreptului naţional în conformitate cu cele ale dreptului comunitar - iară alte argumente - cum, nefondat susţine recurenta.
2. Nici cea de-a doua critică prin care se invocă interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 193/2000 nu poate fi primită, în condiţiile în care instanţa de apel a analizat îndeplinirea condiţiilor pentru fiecare dintre clauzele invocate, în raport de criticile efective ce au făcut obiectul apelului.
În concret recurenta invocă excluderea verificării de către instanţe a clauzelor din contract din perspectiva caracterului abuziv, în condiţiile în care acestea fac parte din obiectul contractului, au fost negociate şi nu au produs un dezechilibru semnificativ, contrar bunei-credinţe. În ce priveşte acest aspect, instanţa va efectua o analiză de principiu a condiţiilor enunţate, urmând a aduce dezvoltări în cadrul fiecăreia dintre clauzele contractuale în discuţie, în raport de criticile concrete.
- Înalta Curte constată că este nefondată critica privind aplicarea greşită a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Art. 6 alin. (4) din lege transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 şi are următorul conţinut:"; evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil";.
Sub rezerva analizării acestei prevederi în cadrul fiecărei clauze se poate constata că nici legea internă şi nici Directiva 93/13 nu exclud din start, de la controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare obiectul contractului, fiind reglementată - cu titlu de excepţie - posibilitatea analizării acestora, numai în situaţia în care acestea nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.
Sub acest aspect, instanţa nu poate primi opinia recurentei care exclude orice intervenţie a instanţei în analizarea caracterului abuziv al clauzelor ce privesc obiectul convenţiei, Iară nicio circumstanţiere.
- În ce priveşte noţiunea de „clauză abuzivă";, art. 3 din Directiva 93/13 atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
În dreptul intern, art. 4 alin. (1) din lege prevede că sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi contractuale creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
În ambele reglementări se pot distinge aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv şi anume: clauza să nu fie negociată individual şi să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.
De asemenea, alin. (3) al art. 4 din lege instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.
În cauza dedusă judecăţii suntem în prezenţa unui contract de credit de consum ale cărui clauze sunt standardizate, situaţie recunoscută chiar de către recurentă în fazele procesuale anterioare, situaţie ce creează dificultăţi pentru un consumator care nu are posibilitatea să influenţeze natura lor, indiferent de gradul de pregătire.
În plus, nici legea naţională şi nici Directiva 93/13 nu exclud de principiu posibilitatea existenţei unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul (art. 4 alin. (3), teza I).
Această situaţie se explică prin aceea că, în general părţile, negociază cu privire la anumite clauze determinante pentru ele, precum obiectul contractului fiind binecunoscut faptul că, în general, înainte de încheierea contractelor băncile fac publică o prezentare a produselor în care sunt prevăzute condiţiile standard de creditare pentru fiecare dintre acestea şi prin intermediul cărora consumatorii au posibilitatea de a cunoaşte: moneda creditului, cuantumul dobânzii, plafonul maxim de îndatorare, durata de rambursare, cuantumul creditului acordat, însă această situaţie nu echivalează cu negocierea efectivă a clauzelor a căror nulitate s-a cerut a fi constatată, în lipsa unei dovezi clare, scrise a băncii.
Cum, banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incumbă în baza art. 4 alin. (3) din lege, prezumţia relativă instituită de lege nu a fost răsturnată.
În atare situaţie, în mod corect s-a reţinut că contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă şi completă asupra tuturor condiţiilor de creditare.
Acelaşi este şi sensul art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13 prin care se prevede că „se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei, în special în cazul contractelor de adeziune aşa cum este şi contractul de credit din cauză.
Mai mult, potrivit unei jurisprudenţe constante a C.J.U.E., sistemul de protecţie pus în aplicare prin directiva menţionată se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau de furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi de nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Hot. din 27 iunie 2000, Oceano Editorial şi Solvat Editores şi Hot. din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, C.J.U.E. a subliniat, în mai multe ocazii, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract (Hot. Oceano Editorial).
- În ce priveşte cea de-a doua condiţie ce atrage caracterul abuziv al unei clauze - să se creeze un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului - aprecierea îndeplinirii ei se va face în concret, în cadrul fiecărei clauze, în raport de critici le recurentei pe acest aspect.
Ca principiu general, instanţa va reţine prevederile art. 4 alin. (1) teza II din lege potrivit cu care, o clauză este abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor. De aceea, pentru a se stabili dacă această condiţie este îndeplinită, instanţa trebuie să se raporteze la natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, la circumstanţele existente la momentul încheierii contractului, lucru pe care instanţa de apel l-a făcut.
- În ce priveşte aprecierea bunei-credinţe, deşi aceasta nu constituie o condiţie în sine a stabilirii caracterului abuziv a unor clauze se impune a se arăta că trebuie acordată o atenţie deosebită forţei poziţiilor de negociere ale părţilor pentru a se putea constata dacă profesionistul a acţionat în mod corect şi echitabil faţă de consumator, de ale cărui interese legitime trebuit să ţină seama.
Or, aşa cum s-a arătat anterior este greu de crezut că interesele legitime ale consumatorilor au fost luate în considerare, în condiţiile în care acesta se află într-o poziţie de inferioritate faţă de profesionist atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, în condiţiile unui contract de adeziune, cu clauze preformulate.
3. Critica prin care recurenta consideră că, clauza contractului ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc nu este abuzivă este nefondată.
Punctul 3.5 din Secţiunea 3 - „Costuri"; - din Condiţiile generale ale Convenţiei de credit prevede că: „pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, pe toată perioada creditării; modul de calcul şi scadenţa acestuia se stabilesc în Condiţiile speciale.";
Art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale „Comisionul de risc"; prevăd că: „0,26% aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadenţă pe toată durata de derulate a prezentei Convenţii de credit";.
Aşa cum s-a reţinut în partea de început a considerentelor, atât legea naţională cât şi Directiva 93/13/CEE exclud din sfera controlului caracterului abuziv elementele obiectului principal al contractului, justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, însă cu condiţia ca aceste clauze să fie clare, neechivoce şi exprimate într-un limbaj inteligibil, iar sub acest aspect, instanţa de apel a tăcut o delimitare clară între clauzele ce nu pot forma obiect al controlului, apreciind în mod corect că, în situaţia în care clauza nu este definită, neclară, echivocă ori exprimată printr-un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv.
Din modul de redactare a clauzelor anterior enunţate rezultă că banca a perceput comisionul de risc pentru punerea la dispoziţie a creditului, situaţia fiind aceeaşi cu cea reglementată la art. 3.1 din convenţie ce priveşte perceperea dobânzii curente, ceea ce induce ideea că pentru acelaşi serviciu al băncii - pentru acordarea (punerea la dispoziţie) a creditului - se percep două costuri, fără ca distincţia dintre acestea să fie exprimată clar şi inteligibil.
În plus, scindarea preţului în aceste componente duce la concluzia că s-au avut în vedere raţiuni diferite de percepere a acestora pentru aceeaşi prestaţie, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut de consumator la momentul perfectării convenţiei de credit.
Aşadar, în contextul inexistenţei unei reglementări clare şi neechivoce a clauzei în discuţie, a unui mod de exprimare clar şi neechivoc, instanţele anterioare au apreciat în mod just - raportat şi la textele legale incidente - că instanţei îi este permisă analiza clauzei din perspectiva caracterului său abuziv.
Argumentele recurentei prin care se încearcă o lămurire considerentelor perceperii comisionului de risc, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a avut în vedere riscul bancar pe care este obligată să-l suporte şi că de fapt, clauza nu se referă la raţiunea acoperirii unui cost, ci la modalitatea de percepere, fiind negociată nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor a fi clarificate - în cadrul procesului - tară să fi fost evidenţiate în convenţia de credit la momentul perfectării acesteia.
Se constată că, atâta timp cât funcţia şi destinaţia comisionului de risc nu au fost evidenţiate în contract, orice consumator ar fi fost într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.
Mai mult, recurenta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligaţie ce-i revenea în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza II din Legea nr. 193/2000, nereuşind să răstoarne prezumţia relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege.
De asemenea, instanţa notează că potrivit Rezoluţiei Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, profesionistul are obligaţia de a-l informa pe consumator în mod corect şi echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de consumator cu privire Ia acest comision nu este de natură a complini această obligaţie a băncii şi nici de a imprima clauzei un caracter clar şi inteligibil.
Pentru aceleaşi considerente nu vor fi primite nici susţinerile potrivit cu care banca nu poate deveni un educator al tuturor consumatorilor pentru că nu acesta este sensul normei.
- Nici critica ce priveşte greşita reţinere a existenţei unui dezechilibru semnificativ, contrar bunei - credinţe, între drepturile şi obligaţiile părţilor nu poate fi primită.
Contrar susţinerilor din cererea de recurs, instanţa de apel înţeles perfect explicaţiile prin care recurenta a încercat să explice raţiunea perceperii comisionului de risc, iar faptul că nu a îmbrăţişat raţionamentul acesteia, în sensul că perceperea comisionului ar fi de natură a asigura echilibrul contractual, pentru a-şi acoperi riscurile de a nu mai primi sumele acordate, costurile sau profitul preconizat de această prestaţie, înseamnă că argumentele nu au fost convingătoare.
Astfel, în concepţia recurentei, comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului şi ca o garanţie a îndeplinirii unei obligaţii de restituire a împrumutului, însă nicio clauză a convenţiei nu prevede condiţiile în care sumele depuse cu acest titlu pot fi reţinute şi nici ce se întâmplă cu aceste sume în cazul în care riscul nu se produce până la ajungerea contractului la termen ori în cazul rambursării anticipate a creditului ceea ce înseamnă că nu s-a prevăzut în contract o obligaţie corelativă a băncii.
Or, câtă vreme riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanţii reale ce poate fi suplimentată în anumite condiţiile reglementate prin contract, cât şi prin încheierea unei poliţe de asigurare cesionata în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc, tară reglementarea unei obligaţii corelative, se creează un dezechilibru între contraprestaţiile părţilor, contrar bunei credinţe, situaţie ce contravine caracterului sinalagmatic al convenţiei de credit.
Afirmaţia recurentei prin care susţine că, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate crea un dezechilibru între prestaţiile părţilor pentru că reprezintă exclusiv un cost de administrare a creditului este nefundamentată pentru că se încearcă a se redenumi acest comision, în contextul în care prin O.U.G nr. 50/2010 comisionul de risc a fost interzis.
Mai mult, prin pct. 39 din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a fost modificat art. 95 din ordonanţă, în sensul că aceasta nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării acesteia în vigoare, cu excepţia anumitor prevederi ce nu fac obiectul cauzei de faţă (art. 371, art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existenta la data intrării în vigoare a ordonanţei, ale art. 50-55, art. 56 alin. (2), art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71), motiv pentru care vor fi înlăturate şi susţinerile referitoare la retroactivitatea acestui act normativ.
4. Este nefondată critica prin care se susţine nelegalitatea deciziei în privinţa soluţiei date cu privire la clauza nr. 3 din Condiţiile speciale ce prevede modificarea ratei dobânzii.
Nici în acest caz nu vor fi primite considerentele recurentei referitoare la faptul că rata dobânzii se asociază obiectului principal al contractelor de credit şi, ca atare, nu poate face obiectul unei analize a caracterului abuziv pentru aceleaşi motive expuse în cadrul analizei anterioare ce ţin de excepţia reglementată de art. 4 alin. (6) din lege, acela al condiţionării existenţei unei exprimări clare şi inteligibile a clauzei respective.
Clauza în discuţie are următorul conţinut: „banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii: rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.";
Este adevărat că, în principiu, furnizorul de servicii bancare are posibilitatea oferită de lege de a modifica rata dobânzii în mod unilateral fără ca prin aceasta să se atragă caracterul abuziv al unei astfel de clauze.
Cu toate acestea art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 condiţionează această operaţiune de existenţa unui motiv întemeiat prevăzut în contract şi de informarea imediată a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Din modul în care a fost formulată această clauză ce dă dreptul profesionistului de a modifica unilateral rata dobânzii curente se poate constata că nu se dă ca reper vreun indicator concret la care părţile (sau instanţa - în eventualitatea unui litigiu) să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii, Iară ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia astfel încât să considere că schimbările intervenite pe piaţa financiară sunt semnificative şi îndreptăţesc activarea clauzei.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, ceea ce pentru bancă poate apărea ca fiind „schimbări semnificative";, pentru cealaltă parte se poate ca schimbările să nu pară semnificative, în lipsa unor criterii comune de apreciere.
De aceea, recurenta trebuia să se conformeze dispoziţiilor legii şi să prevadă în contractul de credit situaţia clară (motivul întemeiat) care să-i fi permis modificarea unilaterală a ratei dobânzii astfel încât, la momentul perfectării acestuia, clauza să fie previzibilă, adică consumatorul să fie în posesia tuturor informaţiilor şi să ştie că dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi modificată.
Chiar recurenta arată că schimbările semnificative de pe piaţa bancară reprezintă expresia modificărilor interbancare, reflectate printr-o serie de indici a căror menţionare ar fi necesitat multe pagini şi care ar fi fost inteligibili pentru clienţi, recunoscând indirect că nu a procedat la o informare corectă şi completă a acestora, preferând utilizarea unei expresii foarte cuprinzătoare, fiind singura în măsură să aprecieze dacă la un moment dat are interesul să mărească dobânda, în raport de schimbări semnificative ale pieţei numai de ea cunoscute. Acest mod de lucru denotă că recurenta a lăsat ca toate riscurile modificării pieţei financiare să se transfere în sarcina clienţilor fără ca ea să suporte parte din acestea.
În consecinţă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa apelului, prin neindividualizarea în vreun mod a elementelor care să permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii curente stabilită prin contract, în lipsa unui criteriu obiectiv clar şi previzibil, modificarea dobânzii este lăsată la libera apreciere a băncii, în mod discreţionar, făcând loc arbitrariului şi creând un dezechilibru semnificativ între prestaţiile reciproce ale părţilor, contrar bunei-credinţe, de natură a-i prejudicia pe intimaţi.
În fine, temeiul pentru care instanţele au reţinut nulitatea acestei clauze nu a constat în existenţa unor condiţii rezolutorii şi suspensive pur potestative, ci în lipsa oricărei definiri a motivului întemeiat care să-i permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii, omisiune ce atrage caracterul abuziv al clauzei.
În consecinţă, pentru argumentele expuse, instanţa de apel a pronunţat o decizie în conformă cu textele legale incidente în cauză, aplicate corect la situaţia de fapt stabilită, motiv pentru care, recursul va fi respins ca nefondat conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta SC V.R. SA împotriva deciziei nr. 128/2011 din 5 decembrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi - secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4418/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4521/2012. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
