ICCJ. Decizia nr. 4513/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4513/2012
Dosar nr. 16448/3/2010
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul T.D. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R., din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea sa prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, conform dispoziţiilor art. 5 și urm. din Legea nr. 221/2009, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 18 iunie 1951, împreună cu familia a fost strămutat din zona Frontierei de Vest, din Săcălaz, jud. Timiş, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, unde a avut şi domiciliul obligatoriu în această localitate, până în 27 iulie 1955 când au fost ridicate restricţiile prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
Temeiul acţiunii reclamantului îl constituie art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1240 din 5 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut în esenţă că, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, când reclamantul avea vârsta de 8-13 ani, a fost strămutat împreună cu familia, măsura fiind luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
Atât în timpul transportului către această destinaţie, cât şi în perioada şederii în locaţia stabilită de autorităţi, reclamantul, copil fiind, a suportat anumite suferinţe fizice şi psihice (transportul cu vagoane destinate animalelor; frig, foame, lipsa hranei şi a îmbrăcămintei adecvate, asistenţă sanitară insuficientă), măsura luată împotriva părinţilor săi, care s-a repercutat împotriva întregii familii, inclusiv a reclamantului care era un copil, având în mod notoriu, recunoscut, un caracter politic la vremea respectivă, caracter ce este recunoscut şi de instanţă prin prezenta sentinţă.
Referitor la starea de fapt, tribunalul a mai reţinut şi aspectul că părinţii reclamantului erau la data dislocării, persoane adulte şi active şi cu toate acestea, nici ei şi nici majoritatea adulţilor de vârsta lor, nu au găsit cele mai adecvate metode şi măsuri pentru a se opune sau a determina regimul de atunci, format din semeni aproximativ de vârsta lor, să renunţe la astfel de practici inumane, cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice.
Nu i se poate reproşa reclamantului comportamentul autorităţilor, de pe urma căruia au avut de suferit în diverse forme, milioane de oameni nevinovaţi, dar nu trebuie pierdută din vedere nici lipsa de reacţie a persoanelor active, care s-au supus unei anumite doctrine fără să reacţioneze într-o măsură suficientă şi adecvată, deşi puteau efectiv să împiedice astfel de practici, în condiţiile în care, autoritatea nu era reprezentată de majoritatea cetăţenilor din ţară.
Legiuitorul a ajuns la concluzia că reparaţiile morale şi materiale acordate persoanelor care au fost persecutate din motive politice, nu au fost suficiente şi nu au asigurat o reparaţie justă şi rezonabilă pentru aceste persoane şi pentru familiile lor, adoptând Legea nr. 221 din 2 iunie 2009, prin care au fost prevăzute noi modalităţi de reparare a unor astfel de prejudicii.
Aplicând aceste dispoziţii legale la starea de fapt reţinută mai sus, tribunalul a constatat că de dispoziţiile legale menţionate, poate beneficia şi reclamantul T.D., aceasta formulând cererea, la data de 31 martie 2010.
În cazul reclamantului, prejudiciul moral suferit este cert, iar în mare parte, nu poate fi reparat neapărat prin acordarea unor compensaţii materiale.
Prin acordarea drepturilor prevăzute prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi recunoaşterea „calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă”, respectiv, recunoaşterea caracterului abuziv al măsurii administrative, recunoaşterea perioadei de deportare, ca vechime în muncă, acordarea unei indemnizaţii şi asigurarea accesului gratuit la asistenţă medicală şi medicamente, drepturi de care beneficiază reclamantul şi în prezent, tribunalul apreciază că acesta a primit o satisfacţie şi reparaţie suficientă şi rezonabilă, atât morală, cât şi materială, care acoperă prejudiciul real pe care l-a suferit acesta în perioada când avea vârsta de 8-13 ani, în condiţiile în care nu s-a dovedit că ar fi fost supus unor acţiuni, situaţii sau fapte care să-i cauzeze suferinţe fizice şi psihice deosebit de grave faţă de suferinţele pe care le-au suportat majoritatea celor care s-au aflat într-o situaţie similară, sau care, la domiciliile lor fiind, au suportat diverse restricţii din partea autorităţilor, ori li s-au impus asemenea obligaţii încât au fost în aceeaşi situaţie, de a suferi din cauza lipsei alimentelor sau îmbrăcămintei suficiente, ori a asistenţei medicale insuficiente şi a posibilităţilor reduse de educaţie şcolară.
În raport de suferinţele fizice şi psihice concrete la care a fost supus reclamantul personal, dar ţinând cont şi de faptul că acesta beneficiază şi de măsurile reparatorii luate prin Decretul-lege nr. 118/1990, inclusiv de indemnizaţia materială prevăzută de acest act normativ, tribunalul a apreciat că reparaţiile pe care le primeşte sunt suficiente şi rezonabile pentru a acoperi prejudiciul moral suferit, suma de 250.000 euro solicitată fiind excesivă şi nejustificată.
S-a mai reţinut că trebuie menţinut un echilibru între interesul individual al persoanei aflată într-o astfel de situaţie degradantă şi interesul general al generaţiei prezente şi al generaţiilor viitoare, care au deopotrivă dreptul de a fi folosite resursele bugetare ale statului la care contribuie personal, pentru progres şi dezvoltare, astfel încât şi aceste generaţii să poată beneficia de condiţii de viaţă, de muncă, de sănătate şi de educaţie, cel puţin la un nivel acceptabil în prezent.
O nedreptate nu poate fi reparată prin comiterea altei nedreptăţi, în cazul în speţă, împovărarea excesivă a bugetului de stat la consolidarea căruia participă întreaga generaţie activă din prezent, cu astfel de cheltuieli de care urmează să beneficieze doar o singură persoană şi familia acesteia.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul.
Prin decizia civilă nr. 157/A din 17 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul reclamantei, a modificat în tot sentinţa apelată şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3000 euro, în echivalent lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.
În motivarea acestei soluţii, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că odată intrate in vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Statul Roman avea obligaţia de a acţiona de o astfel de manieră încât sa asigure respectarea şi exerciţiul efectiv al dreptului recunoscut prin lege, obligaţie ce revenea tuturor autorităţilor statului.
Or, o astfel de maniera de a acţiona este incompatibilă cu cerinţele impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia “odată ce a fost adoptata o soluţie de către stat, ea trebuie implementata cu o claritate si coerenta rezonabile pentru a evita pe cat posibil insecuritatea juridica si incertitudinea pentru subiecții de drept la care se refera masurile de aplicare a acestei soluţii.
În această privinţă, trebuie subliniat faptul ca incertitudinea – fie ea legislativa, administrativa sau provenind din practicile aplicate de autorităţi – este un factor important care trebuie luat in considerare pentru a aprecia conduita statului (Paduraru împotriva României).”
Prin Decizia nr. 1358/2010 s-a constatat neconstituţionalitatea unei dispoziţii prin care era recunoscut un drept la despăgubiri, drept care, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. constituie un “bun” sau cel puţin o “speranţă legitima”.
Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională, in sensul invocat in susţinerea soluţiei incidentei sale in prezenta cauza cu efectul respingerii acţiunii, ar fi de natură să pună in discuţie nu doar încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., ci şi încălcarea dispoziţiilor art. 6 și 14 din C.E.D.O. si art. 1 din Protocolul 12 la C.E.D.O.
Cât priveşte susţinerea primei instanţe in sensul că, în prezenta cauză, nu se impune acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudiciile morale suferite de reclamant ca urmare a măsurii administrative la care a fost supus întrucât aceasta ar împovăra bugetul de stat si, pe de alta parte, întrucât acesta a beneficiat de drepturile recunoscute in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, Curtea a apreciat că aceasta este nefondata.
Astfel, repararea prin despăgubiri materiale a abuzurilor săvârşite de stat in perioada anterioara se face, in mod evident, pe seama bugetului actual, însă instanţa de judecata nu poate cenzura un drept recunoscut printr-o lege pe considerentul că legea in sine nu ar fi oportuna. De asemenea, posibilitatea cumulului intre drepturile recunoscute prin Decretul-lege nr. 118/1990 si cele prevăzute de Legea nr. 221/2009 a fost prevăzut chiar de către legiuitor, care a stabilit ca drepturile acordate in temeiul decretului menţionat reprezintă un criteriu de determinare a cuantumului despăgubirilor, iar nu un motiv de respingere a cererii de despăgubiri formulată în temeiul Legii nr. 221/2009, aşa încât, in lipsa unui motiv temeinic rezultat din probele administrate in prezenta cauza, instanţa nu putea considera complet acoperit prejudiciul moral suferit de reclamant. Or, prima instanţa nu a reţinut un motiv concret pentru care in prezenta cauza sa se considere ca reclamantul a fost deja despăgubit, in totalitate, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative la care a fost supus.
Prin urmare, in majoritate, Curtea a apreciat că reclamantul are dreptul la repararea prejudiciului moral in modalitatea prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor, Curtea a apreciat că suma solicitata de reclamant este nejustificat de mare.
Astfel, s-a reţinut că este de necontestat că măsura respectivă a afectat viața reclamantului sub multe aspecte, provocându-i suferinţe fizice si suferinţe psihice, suferinţe ce nu pot fi estimate, însă ceea ce se cuantifica prin hotărârea judecătorească nu sunt aceste suferinţe, ci despăgubirile de ordin patrimonial prin care să se aducă o satisfacţie compensatoare. Or, din aceasta perspectivă, determinarea cuantumului despăgubirilor băneşti trebuie să se realizeze ţinându-se seama de toate reparaţiile de ordin moral si patrimonial ce au fost acordate in considerarea reparării prejudiciilor cauzate prin măsura administrativa cu caracter politic. Prin urmare, trebuie să se țină seama de faptul că a avut loc deja o condamnare publică a regimului comunist, ca prin hotărârea nr. 1710/1991 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990 i s-au recunoscut reclamantului drepturile cuvenite in temeiul menționatului decret-lege, că atât Decretul nr. 118/1990, cat si Legea nr. 221/2009 au recunoscut caracterul politic si abuziv al masurilor de natura celei la care a fost supusa si reclamantul, ca prin Decizia nr. 599 din 26 aprilie 2007 i s-a recunoscut reclamantului calitatea de luptător in rezistenta anticomunista, toate acestea fiind de natura sa compenseze deja in parte suferinţele morale ale reclamantului. În plus, trebuie să se țină seama de faptul ca efectele în plan social ale măsurii au fost reduse datorita vârstei reclamantului la momentul analizat si, totodată, aceste efecte începuseră să se atenueze încă înainte de 1989, ele încetând complet odată cu Revoluţia din decembrie 1989.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamant şi de pârât.
Recurentul-reclamant a criticat decizia atacată sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate pentru suferinţele îndurate ca urmare a deportării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, care au condus la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onoarea, reputaţia, încrederea acordată în societate, dreptul la liberă circulaţie.
În ce priveşte dovada abuzurilor suferite de reclamant, pârâtul este cel care trebuie să facă dovada caracterului licit al măsurii luate împotriva acestuia.
În aprecierea cuantumului despăgubirilor, instanţa trebuia să ţină seama de jurisprudenţa C.E.D.O., respectiv de hotărârile pronunţate în cauza Niţă contra României, Bursuc contra României, Anghelescu contra României.
Respingerea acţiunii din cauza modificărilor legislative survenite pe parcursul procesului, creează premisele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări.
În acest context, sunt relevante şi cauzele Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marea Britanie, în care Curtea Europeană a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situaţii identice sau compatibile sunt tratate preferenţial unele faţă de altele, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Prin legea specială, s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea reclamantului, drept subiectiv care se subsumează noţiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, astfel cum această noţiune este definită în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene.
În hotărârea pronunţată în cauza Klaus şi Iori Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reţinut că existenta unei legi cu caracter general, de reparaţie pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic, reprezintă o speranţă legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanţe, respective 1998 „art. 9 din legea din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condiţiile în care vor putea obţine compensaţiile morale (legea nu a fost adoptată de autorităţile interne)”. Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanţelor interne reclamanţii aveau, în baza art. 9 din „legea din 11 noiembrie 1997” o creanţă suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.
Prin urmare, câtă vreme voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând astfel acest act normativ, în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” şi Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, aceste persoane aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile.
S-a conchis, că de vreme ce voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ, autorităţile statului erau obligate să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, atunci când este în joc o chestiune de interes general, să reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu cea mai mare coerenţă, iar dacă acest fapt nu s-a întâmplat trebuie luat în considerare că o astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudenţa sa.
Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, susţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 şi 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Examinând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice este fondat, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Aşa cum susţine şi recurentul-pârât, această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune schimbarea soluţiei din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum greşit a reţinut instanţa de apel, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie, cum de asemenea greşit a reţinut instanţa de apel.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Criticile formulate de recurentul - pârât pe acest aspect sunt, aşadar, fondate şi fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În concluzie, raportat la criticile privind inexistenţa temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursul declarat de pârât va fi admis, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi modificată în tot.
Recursul declarat de reclamant este nefondat.
Astfel, în raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
În consecinţă, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamant, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 157/A din 17 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Modifică în tot decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1240 din 5 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.D. împotriva aceleiași decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4512/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4514/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
