ICCJ. Decizia nr. 4512/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4512/2012
Dosar nr. 16435/3/2010
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul Ş.S., în calitate de fiu al defunctei Ş.S., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva mamei sale prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 18 august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, conform dispoziţiilor art. 5 şi următoarele din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces, conform dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că la data de 18 iunie 1951, mama sa Ş.S., împreună cu familia, a fost strămutată din zona Frontierei de Vest, în comuna Brateş, judeţ Galaţi, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, stabilindu-se totodată şi domiciliul obligatoriu până la data când au fot ridicate restricţiile prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.
Datorită acestor măsuri cu caracter politic a avut de suferit, prin faptul că a fost deportată, i-a fost instituit domiciliul obligatoriu şi alte măsuri abuzive, a fost mereu marginalizată de întreaga societate, fiind considerată duşman al poporului, a fost traumatizată psihic şi fizic neîncetat, tratată cu ură şi duşmănie.
Consideră că prin toate aceste abuzuri au fost cauzate mamei sale prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii şi evoluţiei sale, i-a fost ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoarea şi reputaţia, impunându-se repararea integrală de către Stat a pagubei pricinuite.
Situaţia în care a fost plasată autoarea sa, reclamanta a fost împiedicată să-şi dezvolte în condiţii corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social şi profesional şi să dobândească în timp util un statut corespunzător aşteptărilor sale datorită traumelor prin care a trebuit să treacă la vremea respectivă.
De asemenea, toate acestea au produs consecinţe şi în planul vieţii private, fiindu-i afectate viaţa de familie, imaginea şi sursele de venit.
Comisia pentru Aplicarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice conform Decretului - Lege nr. 118/1990, a constatat calitatea de deţinut politic a mamei Ş.S. şi s-au stabilit în favoarea sa drepturile prevăzute de această lege, în completarea cărora reclamantul solicită despăgubiri morale.
Prin Decizia nr. 313 din 12 februarie 2009 Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa Anticomunistă i-a recunoscut şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă autoarei Ş.S., în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 214/1999.
Prin sentinţa civilă nr. 1238 din 05 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata sumei de 2.000 euro, echivalent în lei la data plăţii efective, cu titlu de daune morale către reclamant şi a respins cererea privind cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a constatat că reclamantul dovedit faptul că în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, mama sa a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic, care i-a adus prejudicii morale, fizice şi psihice, apreciindu-se îndeplinite cerinţele art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Conform art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, de dispoziţiile legale menţionate beneficiază şi reclamantul, astfel că în raport de suferinţele fizice şi psihice la care a fost supusă autoarea sa, dar ţinând seama şi de faptul că aceasta a decedat în anul 2009 şi a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute prin Decretul-lege nr. 118/1990, a apreciat că suma de 2.000 euro este suficientă şi rezonabilă pentru a acoperi prejudicial material suferit, suma de 250.000 euro solicitată fiind excesivă.
Împotriva sentinţei primei instanţe au formulat apel reclamantul, pârâtul şi M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 633/ A din 23 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamantei, a admis apelurile pârâtului şi al M.P., a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul respingerii acţiunii.
În motivarea acestei soluţii, curtea de apel a reţinut că în cadrul cererii de chemare în judecată, reclamantul a indicat în mod expres, temeiul juridic al acţiunii ca fiind art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Teza juridică susţinută de către reclamant constă în faptul că mama sa a suferit o măsură administrativă cu caracter politic, în perioada 18 iunie 1951 - 18 august 1955, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor fizice şi psihice suportate în urma acţiunilor represive a autorităţilor statului comunist, ce se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu dispoziţiile speciale ale Legii nr. 221/2009 - art. 5 lit. a).
Dat fiind acest cadru procesual, câtă vreme acţiunea reclamantului s-a întemeiat pe prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, ca şi susţinerile din apelurile cu care a fost sesizată Curtea, constată că, în urma sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanţă, că aceste dispoziţii legale, sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată: ";decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie”.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie: ";Dispoziţiile din legile [.] constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul [.], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Aceste Decizii nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Aşadar, la data soluţionării apelului, Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 erau deja publicate în M. Of., iar termenul de 45 zile, anterior menţionat, era de asemenea împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, astfel că instanţa de apel nu poate decât să constate aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
Totodată, Curtea a constatat, având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea Constituţională a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, ca fiind neconstituţional.
Aşadar, deşi în apel, reclamantul face referire la declararea ca neconstituţională a prevederilor O.U.G. 62/2010, Curtea constatând că deşi susţinerea reclamantului este corectă, argumentul invocat este lipsit de relevanţă, în condiţiile în care prin cele două decizii a fost declarat neconstituţional însăşi textul de lege modificat prin O.U.G. 62/2010 - art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Or, în cadrul cererii prezente de chemare în judecată, reclamantul a indicat în mod expres ca temei juridic al acţiunii sale Legea nr. 221/2009.
Curtea a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, decizia Curţii Constituţionale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate şi constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituţiei.
În plus, de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga omnes) şi nu sunt limitate doar la părţile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia (inter partes).
Soluţia se impune ca urmare a faptului că prevederile legale declarate neconstituţionale de Curte ca urmare a soluţionării a astfel de excepţii, nu mai pot face obiectul unor alte excepţii de neconstituţionalitate, la fel ca şi acelea a căror constituţionalitate a fost stabilită conform art. 145 alin. (1) din Constituţie. Este consecinţa faptului că prevederea declarată neconstituţională rămâne în legislaţie, dar aplicarea ei, fiind contrară supremaţiei Constituţiei, încetează nu numai în procesul în care a fost invocată.
Având în vedere, pe de o parte, că efectele admiterii excepţiei se produc erga omnes şi ca atare în aceleaşi condiţii atât faţă de autorul excepţiei, cât şi faţă de toate celelalte subiecte de drept, iar pe de altă parte, că, în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia nu mai face aplicarea textului declarat neconstituţional prin ipoteză ulterior sesizării instanţei, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziţie constituţională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfăşurare la data publicării deciziei Curţii Constituţionale.
Deşi, în apel, prin notele scrise, reclamantul a susţinut că această decizie nu produce efecte în speţă, invocându-se prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea nu a validat acest punct de vedere.
S-a avut în vedere că, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, fiind obligatorie, este aplicabilă tuturor proceselor în curs de desfăşurare, consecinţa logică fiind aceea că atunci când se decide, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, că legea (norma inferioară) a înfrânt, în conţinutul ei, procesual sau substanţial, Constituţia, judecătorul să nu o mai poată aplica la speţa dedusă judecăţii, în caz contrar ajungându-se la încălcarea principiului fundamental pe care se întemeiază statul de drept, înscris în Constituţia României în art. 1 alin. (5), potrivit cu care „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.
Pe de altă parte, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate se asigură protecţia jurisdicţională în contra legislativului, plecând de la principiul care stă la baza controlului constituţionalităţii legilor, potrivit căruia judecătorul trebuie să facă întotdeauna să prevaleze norma superioară asupra normei inferioare, deci Constituţia asupra legii: Constituţia este superioară legii, aşadar orice lege contrară Constituţiei nu este lege.
A admite contrariul înseamnă însă şi a obliga pe judecător să aplice o normă legală care înfrânge Constituţia, fiind evident lipsită de validitate, atunci când este examinată prin prisma normei superioare, adică atunci când este cercetată prin prisma acordului/dezacordului acestuia cu Constituţia.
În speţa de faţă, nu se aplică o nouă lege, pentru a se putea susţine că s-a încălcat principiul statuat în jurisprudenţa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care statuează în sensul aplicării legii mai favorabile în favoarea petiţionarului, invocată de reclamant, ci s-a declarat neconstituţionalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii, astfel că nu se poate aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale neconstituţionale, neputându-se susţine că, pe de o parte, la momentul la care deciziile Curţii Constituţionale îşi produc efectele obligatorii, ne-am găsi în prezenţa unei situaţii juridice consumate, iar, pe de altă parte, nici chiar faptul că o atare situaţie juridică ar putea fi opusă principiului supremaţiei Constituţiei în cadrul legislaţiei naţionale, având în vedere ca argument suplimentar procedura excepţiei de neconstituţionalitate prin care Curtea Constituţională poate fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituţionalităţii unei legi aplicabile în litigiul respectiv şi efectul constatării neconstituţionalităţii chiar şi în cazul pronunţării între timp a unei hotărârii definitive de către instanţa de judecată.
În ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie în primul rând avut în vedere faptul că, pornind de la caracterul autonom al noţiunilor utilizate de Convenţie şi de actele sale adiţionale, Curtea a extins noţiunea de „bun”, în sensul textului menţionat, la situaţii în care apar puse în discuţie anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranţe legitime la obţinerea unor indemnizări (cauza Pressos Compania Naviera S.A. împotriva Belgiei, hotărârea din 25 martie 1999).
Curtea Europeană a apreciat că este greu de admis că un act normativ care imediat după intrarea în vigoare a fost contestat pe considerentul că ar fi contrar principiilor constituţionale esenţiale - şi a fost găsit ulterior neconstituţional pe acest motiv - poate fi apreciat ca fiind o bază juridică solidă, în sensul jurisprudenţei Curţii. Într-adevăr, Curtea Supremă de Casaţie, ulterior, a statuat că declararea neconstituţionalităţii textului respectiv nu a invalidat redobândirea dreptului de proprietate. Cu toate acestea, după cum a arătat Curtea Supremă Administrativă, statuarea respectivă se referă numai la bunurile care au rămas intacte şi a căror restituire în natură ar putea fi pretinsă în cadrul unei proceduri civile, şi nu la dreptul la despăgubire în conformitate cu Legea privind compensarea din 1997. Reclamanţii nu aveau, prin urmare, o „speranţă legitimă"; că cererile lor vor fi soluţionate în conformitate cu această lege, după invalidarea sa. De asemenea, nici nu au putut spera în mod legitim că soluţionarea cererilor de compensare se va face prin raportare la dispoziţiile legale aşa cum se prezentau acestea la momentul în care au fost depuse, mai degrabă decât pe dispoziţiile legale de la data soluţionării lor.
Curtea a apreciat că pe baza jurisprudenţei actuale a Curţii Europene a Drepturilor Omului, declararea ca neconstituţională a normei juridice reprezentate de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe parcursul judecării prezentei cauze, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu este de natură sa conducă la concluzia că reclamantul are o „speranţă legitimă” de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu dispusă, în timpul regimului comunist faţă de autorul său, în plus faţă de cele acordate prin actele normative anterioare şi nici un,,bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a interpretat prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Referitor la incidenţa art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie pornit de la faptul că instanţa europeană a fost confruntată cu problema de a şti în ce măsură intervenţia puterii legislative sau a puterii executive într-o procedură judiciară aflată în curs de derulare este de natură să pună în discuţie dreptul la un tribunal garantat de acest text.
În ceea ce priveşte Rezoluţiile nr. 1096/1996 şi 1481/2006 adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, respectiv Rezoluţia 40/34 a Adunării Generale a ONU din 29 noiembrie 1985, din analiza conţinutul acestor documente internaţionale, Curtea constată că acestea au caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, scopul lor fiind acela de a duce în conştiinţa comunităţii internaţionale necesitatea condamnării ferme a comunismului, atât ca doctrină, cât şi ca regim politic, precum şi de a inspira statele, care au fost sub egida acestui regim totalitar, în atitudinea lor faţă de victimele unui astfel regim de guvernare.
În plus, numai tratatele, iar nu şi actele organizaţiilor internaţionale, cum sunt Consiliul Europei şi Organizaţia Naţiunilor Unite, sunt menţionate de art. 11 şi 20 din Constituţie şi ca atare, chiar admiţând că rezoluţiile în discuţie ar avea caracter normativ, ele fac parte din ordinea juridică internaţională, în care subiecte de drept nu sunt şi cetăţenii, iar nu din ordinea juridică internă, nebucurându-se de aplicabilitate directă.
Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în decizia anterior analizată, nici comunitatea internaţională şi nici organismele care acţionează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligaţie legală de acorda despăgubiri băneşti persoanelor persecutate în perioada comunistă. Fiecărui stat îi este recunoscută şi respectată o marja largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moştenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social.
Pe de altă parte, Curtea a constatat că lipsirea de libertate invocată de reclamant şi implicit atingerile aduse, au avut loc anterior ratificării de către România a Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, respectiv 20 iunie 1994, astfel că art. 5 din această Convenţie, nu poate fi aplicat în cauză ratione temporis.
În ceea ce priveşte incidenţa articolului 14 din Convenţia europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Curtea a reţinut că această normă dispune că exercitarea tuturor drepturilor şi libertăţilor pe care ea le recunoaşte trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. Având în vedere jurisprudenţa Curţii europene, diferenţa de tratament, devine discriminare numai atunci când autorităţile statale „introduc distincţii între situaţii analoage sau comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe o „justificare rezonabilă şi obiectivă” (cauza Fredin împotriva Suediei, hotărârea din 18 februarie 1991, cauza Hoffmann împotriva Austriei, hotărârea din 23 iunie 1993, cauza Spadea şi Scalabrino împotriva Italiei, hotărârea din 28 septembrie 1995, cauza Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, hotărârea din 22 octombrie 1996).
Or, ar constitui o diferenţă de tratament nejustificată a considera că efectele admiterii excepţiei, deşi se produc în mod necontestat în cauza în care a fost invocată, nu s-ar produce totuşi şi pentru alte cauze aflate în curs de desfăşurare la data publicării deciziei Curţii Constituţionale, deoarece primul dosar în care ar fi invocată ar fi stabilit în mod aleatoriu de autorul excepţiei.
Având în vedere că Legea nr. 47/1992 nu permite invocarea unei noi excepţii de constituţionalitate în cazul în care dispoziţia legală a fost declarată neconstituţională, se impune concluzia că admiterea excepţiei de neconstituţionalitate trebuie să producă erga omnes.
De asemenea, referitor la susţinerile reclamantului întemeiate pe Declaraţia Universala a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generala a Organizaţiei Naţiunilor Unite, Curtea a reţinut că acest document politic nu cuprinde însa prevederi privind sistemul internaţional de garantare a drepturilor consacrate în cuprinsul său. Din această perspectivă, ea are caracterul unui angajament al statelor de a se orienta ";în sistemul lor constituţional si legal"; din principiile pe care le enunţă, constituind astfel, numai o sursă de inspiraţie pentru dreptul intern al statelor.
Aşadar, din punct de vedere juridic, Declaraţia Universala a Drepturilor Omului reprezintă o rezoluţie a Adunării Generale a ONU, adică un act internaţional lipsit de forţă obligatorie, având doar caracter de recomandare pentru statele membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, cum de altfel, se prevede şi în art. 13 pct. 1 din Carta O.N.U. După cum a proclamat Adunarea Generală ONU, Declaraţia reprezintă „un ideal comun care se doreşte a fi atins de toate popoarele”, forţa sa morală fiind una deosebită, dincolo de toate încălcările uneori atroce, ale drepturilor omului, produse în diverse regiuni ale globului.
În speţă, aşa cum rezulta din situaţia de fapt, necontestată în apel, Curtea a apreciat că autoarea reclamantului a avut posibilitatea recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară, pe care de altfel, a şi fructificat-o, beneficiind astfel, de realizarea finalităţii speranţei legitime amintite, constând în producerea unei satisfacţii de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume de bani şi prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Astfel, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, acesteia i s-au recunoscut drepturile recunoscute de legislaţia incidentă (inclusiv, acordarea unei indemnizaţii pecuniare), ca urmare a constatării caracterului politic al măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu, măsura care reprezintă temeiul şi al pretenţiilor deduse judecăţii în prezenta cauză.
Sub acelaşi aspect, susţinerile reclamantului din apel, privitoare la împrejurarea că indemnizaţiile acordate în temeiul actelor normative anterior valorificate, nu au natura juridică a daunelor morale, ci sunt conexe legislaţiei muncii, sunt neîntemeiate, în condiţiile în care, în cadrul deciziilor evocate obligatorii ale Curţii Constituţionale, s-a stabilit sub chiar acest aspect în discuţie, paralelismul de reglementare şi nicidecum, diferenţa de reglementare echivalentă invocatei existenţe a unor naturi juridice distincte ale despăgubirilor stabilite prin cele două acte normative.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:
La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Recurentul susţine că prin soluţia pronunţată sunt încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
Totodată, arată că potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, care au prioritate, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Aşadar, dacă instanţele de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională mai favorabilă.
Constatarea Curţii Constituţionale că Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1), este similar Decretului – Lege nr. 118/1990, cu consecinţele respective, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţe.
Prin aplicarea în cauza de faţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, sunt încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, precum şi Rezoluţiile nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 adoptată de Adunarea Generală a ONU.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi ţinând seama de Decizia nr. 12/2011 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamant în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susţinerilor recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titular al unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statelor.
În speţă însă, drepturile pretinse de reclamant nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naţionale şi convenţionale anterior analizate.
Recurentul a invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care să poată fi încadrate în acest motiv de nelegalitate.
În consecinţă, nefiind întrunite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ş.S. împotriva Deciziei civile nr. 633/ A din 23 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 451/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 4513/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
