ICCJ. Decizia nr. 452/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.452/2012
Dosar nr. 5634/118/2008
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 19 mai 2008, astfel cum a fost precizată la 31 martie 2009, reclamantul F.D. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce va fi pronunţată, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, obligarea acestuia să-i restituie în natură imobilul - teren în suprafaţă de 710 m.p. situat în Constanţa, care a aparţinut autoarei sale P.A., iar, în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 495 din 8 martie 2010, a admis acţiunea şi a obligat pe pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin primar să acorde reclamantului, pentru imobilul solicitat, imposibil de restituit în natură, măsuri compensatorii prin echivalent constând în bunuri sau servicii sau, în ipoteza în care unitatea administrativ teritorială nu deţine astfel de bunuri sau servicii, să emită dispoziţie cu propunere de despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Municipiul Constanţa, prin primar şi Primarul municipiului Constanţa.
Prin Decizia nr. 207/ C din 27 septembrie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza spre rejudecare, fixând termen de judecată la 15 noiembrie 2010.
S-a reţinut că instanţa de fond, neţinând cont de precizările făcute de reclamant la 31 martie 2009 cu privire la cadrul procesual în sensul că acesta a chemat în judecată în calitate de pârât, numai pe Municipiul Constanţa, a continuat să citeze alături de acesta şi pe Primarul municipiului Constanţa.
Instanţa de apel a reţinut că procedând în acest mod, tribunalul a soluţionat cauza în contradictoriu cu o persoană care nu avea calitate procesual pasivă de a sta în proces, încălcând astfel dispoziţiile art. 129 alin. final raportat la art. 130 alin. (3) C. proc. civ.
În rejudecare, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamantul F.D. a notificat Primarul Municipiului Constanţa, în baza art. 22 din Legea nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 710 m.p. situat în Constanţa, iar în situaţia în care nu este posibilă restituirea în natură, acordarea de teren în compensare, de aceeaşi valoare şi zonă unde a fost situat terenul a cărui restituire o solicită.
Cum unitatea deţinătoare nu şi-a îndeplinit obligaţia legală prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001, reclamantul s-a adresat direct instanţei pentru soluţionarea cererii sale.
S-a reţinut că lipsa răspunsului unităţii deţinătoare echivalează cu un refuz de restituire în natură a imobilului, ce trebuie cenzurat de către instanţele de judecată.
Instanţa de apel a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege, reclamantul a făcut dovada calităţii de moştenitor de pe urma defunctei P.A., cu certificatul de calitate de moştenitor.
Imobilul a fost dobândit de antecesoarea reclamantului în baza actului de donaţie încheiat la 19 august 1929, autentificat şi a actului de acceptare a donaţiei autentificat la 13 august 1934, de la fraţii săi.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu, potrivit adresei din 1 iulie 2009 a serviciului patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Constanta, a fost preluat abuziv de către stat prin Decretului de expropriere nr. 284/1984.
Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a stabilit că imobilul nu este liber, fiind ocupat de blocuri şi căi de acces la aceste blocuri.
Ca atare, instanţa de apel a reţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în sensul că reclamantul este îndreptăţit la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii si plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv.
Având în vedere că restituirea în natură nu este posibilă, instanţa de apel a obligat pe pârât să acorde reclamantului un bun în compensare, iar în măsura în care nu este posibil, să emită dispoziţie cu propunere de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin primul motiv de recurs, recurentul pârât reproşează instanţei de apel că în mod nelegal a pronunţat hotărârea în contradictoriu şi cu Primarul Municipiului Constanţa, atâta vreme cât acesta nu are calitate procesuală pasivă având în vedere cadrul procesual stabilit de reclamant prin precizările din 31 martie 2009. Susţine că, procedând în acest fel, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, întrucât nu se poate soluţiona un litigiu decât pe baza cererii părţii interesate şi numai în limitele sesizării.
Printr-un alt motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul pârât susţine că motivarea hotărârii recurate este lapidară, instanţa de apel nefăcând altceva decât să invoce pe rând dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fără a analiza criticile legate de pretinsa preluare abuzivă a imobilului şi faptul că reclamantul nu a făcut dovada că, la momentul naţionalizării, autoarea sa avea calitatea de proprietar al imobilului din litigiu. Legat de acest aspect, recurentul pârât susţine că în lista anexă a Decretului de expropriere nr. 248/1984, la adresa din Constanta, figurează ca proprietar R.V. şi nu antecesoarea reclamantului, iar în istoricul de rol fiscal depus la dosarul cauzei nu este menţionată numita P.A. ca proprietar al imobilului, chiar dacă s-a făcut dovada că în 1934 acest teren a intrat în proprietatea sa prin acceptarea donaţiei de la R.C., R.I. şi R.A.
Recurentul pârât mai susţine că nu există un act normativ sau de autoritate prin care să se dispună măsura preluării abuzive a imobilului, în care autoarea reclamantului să fie individualizată ca proprietară a imobilului.
Mai susţine că reclamantul nu a făcut dovada momentului până la care imobilul litigios a fost deţinut în proprietate de autoarea sa, a datei si modalităţii trecerii imobilului in proprietatea statului.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi, pe fond, respingerea acţiunii.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În ce priveşte critica vizând soluţionarea cauzei în contradictoriu şi cu Primarul Municipiul Constanţa, este de reţinut că această problemă a fost analizată şi soluţionată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale prin Decizia nr. 207/ C din 27 septembrie 2010, astfel că, acest aspect a intrat în puterea de lucru judecat.
Nefondat este şi motivul de recurs privind neanalizarea de către instanţa de apel a criticilor legate de pretinsa preluare abuzivă a imobilului şi de faptul că reclamantul nu a făcut dovada că, la momentul naţionalizării, autoarea sa avea calitatea de proprietar al imobilului din litigiu.
Astfel, potrivit art. 1 lit. e) din anexa la HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acestuia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 23 din lege. În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, Decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluţionarea notificării se va face în funcţie şi de acest element, astfel că, împrejurarea că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului va fi valorificată ca o prezumţie relativă de preluare abuzivă.
În speţă, instanţa de apel a valorificat înscrisurile depuse la dosar de către reclamant pentru dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001 (act de acceptare a donaţiei autentificat şi transcris la 13 august 1934, cu care a făcut dovada că autoarea sa P.A. a dobândit în proprietate imobilul în litigiu, certificat de moştenitor din 3 martie 1997 eliberat de B.N.P. R.D.O., acte de stare civilă). Totodată, instanţa a constatat că potrivit adresei din 1 iulie 2009 a serviciului patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Constanta, imobilul în litigiu a fost expropriat în temeiul Decretului de expropriere nr. 248/1984.
În baza probatoriului administrat, instanţa de apel a conchis în sensul că reclamantul a făcut dovada atât a calităţii de persoană îndreptăţită cât şi a faptului că imobilul în litigiu, pe care se află construite blocuri de locuinţă şi căile de acces la acestea, a fost preluat abuziv de către stat, conform art. 2 din Legea nr. 10/2001.
În acest context, se constată că recurentul pârât susţine, în fapt, că reclamantul trebuia să probeze împrejurarea că preluarea imobilului a fost abuzivă şi că la data exproprierii autoarea sa avea calitatea de proprietar al imobilului.
Or, o asemenea susţinere este nefondată din perspectiva regulilor privitoare la sarcina probei în materia Legii nr. 10/2001.
Sarcina probării faptului că, la data exproprierii, autoarea reclamantului nu mai avea calitatea de proprietar al imobilului revenea părţii din proces care afirmă atare fapt, în speţă, recurentului pârât, potrivit principiului înscris în art. 1169 C. civ., actori incumbit probatio.
Dovedirea împrejurării în discuţie nu poate fi pusă în sarcina reclamantului, deoarece constituie obiect al unei probe negative, inadmisibile, constatându-se că, astfel cum a apreciat instanţa de apel, reclamantul şi-a îndeplinit obligaţiile referitoare la depunerea actelor doveditoare prevăzute de art. 23 din lege, revenind părţii care afirmă contrariul sarcina probării propriilor susţineri.
Întrucât recurentul pârât nu a produs atare dovadă, se apreciază că, în mod corect, instanţa de apel a constatat probarea de către reclamant a calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, recunoscându-i-se dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
Ca atare, nu poate fi reţinută nici susţinerea recurentului pârât, conform căreia, motivarea deciziei recurate ar fi una lapidară, motiv de recurs care s-ar circumscrie astfel dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., câtă vreme, instanţa de apel a indicat temeiurile legale care au fundamentat soluţia adoptată raportate la probele din dosar.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că Decizia recurată este legală, astfel că, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, împotriva deciziei nr. 282/ C din 15 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 453/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 450/2012. Civil → |
|---|
