ICCJ. Decizia nr. 41/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.41/2012
Dosar nr. 1917/120/2010
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 4 mai 2010, pe rolul Tribunalul Dâmboviţa, reclamantul M.I.H.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 400.000 euro, în echivalent în lei la cursul din ziua plăţii, cu titlu de daune pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a tatălui său M.D.I.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamantul, în calitate de fiu al defunctului M.D.I. a arătat că tatăl său a fost condamnat de către Tribunalul Militar Cluj, la 7 ani temniţă grea pentru uneltire contra ordinii sociale, infracţiune prevăzută de dispoziţiile art. 209 C. pen. din 1936, pedeapsă stabilită prin sentinţa penală nr. 935/1950.
Prin sentinţa nr. 2091 din 11 noiembrie 2010, Tribunalul Dâmboviţa a admis în parte acţiunea şi a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la plata sumei de 2.300 euro, daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, modificată şi completată prin OUG nr. 62/2010, descendenţii până la gradul II inclusiv ai persoanelor ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot solicita obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la 5000 euro.
Potrivit înscrisurilor doveditoare depuse de reclamant, prin sentinţa penală nr. 935 din 23 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Cluj, tatăl reclamantului, M.D.I., a fost condamnat la 7 ani temniţă grea şi confiscarea averii pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, potrivit art. 209 pct. 3 C. pen., fiind arestat la 9 octombrie 1949 şi pus în libertate la 6 octombrie 1956.
De asemenea, s-a reţinut că în condiţiile în care prin OUG nr. 62 din 30 iunie 2010 s-a stabilit ca limita maximă a despăgubirilor morale, suma de 5.000 euro, tribunalul a constatat că se impune admiterea în parte a acţiunii dedusă judecăţii, sub acest aspectul cuantificării daunelor, tribunalul având în vedere că ascendentul reclamantului a beneficiat de măsurile prevăzute de Decretul-lege nr. H8/1990, din anul 1990, până la decesul acestuia, survenit la 6 noiembrie 2001.
Prin urmare, de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, respectiv 9 aprilie 1990, până la 6 noiembrie 2001, ascendentul reclamantului a încasat lunar o indemnizaţie de 200 lei pentru fiecare an de detenţie (1400 lei lunar), indexată prin modificările legislative ulterioare, în raport cu indicele de creştere a preţurilor şi cu actualizarea pensiilor de stat.
Potrivit unui calcul elementar, pentru 127 luni, autorul reclamantului a încasat, fără a se ţine seama de indexări, suma de 177.800 lei, adică peste 44.000 euro (la un curs estimat la 4 lei/euro).
Faţă de cele ce preced, s-a apreciat că suma de 2300 euro ar fi suficientă pentru repararea prejudiciului moral resimţit de titularul cererii, suma pretinsă fiind disproporţionată, ştiut fiind că oricât de mare ar fi suma ce s-ar acorda cu acest titlu, ea nu reprezintă o restabilire a dreptului la demnitate, sănătate, integritatea fizică şi psihică vătămate ca urmare a regimului de detenţie suportat.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamantul M.I.H.D., pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin mandatar D.G.F.P. Dâmboviţa şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, considerând-o nelegală şi netemeinică.
Apelantul - reclamant M.I.H.D. a criticat sentinţa pronunţată de instanţa de fond sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, considerând că acesta este mult prea mic în raport de suferinţele produse pe plan fizic şi psihic, atât tatălui său cât şi lui personal.
Apelantul-pârât Statul Român prin M.F.P. a criticat sentinţa pentru nelegalitate, pe considerentul că reclamantul nu are dreptul la despăgubiri, deoarece a beneficiat de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege 118/1990, ceea ce face ca acordarea despăgubirilor în baza Legii nr. 221/2009 să reprezinte o îmbogăţire fără justă cauză.
În apelul său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa a adus critici, potrivit cărora instanţa a încălcat dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, fără a ţine seama de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Legii 118/1990 şi respectiv OUG nr. 214/1999 care trebuiau deduse din cuantumul despăgubirilor, sens în care trebuiau solicitate relaţii de la D.M.P.S. şi C.R.D.L.R.A.
O altă critică formulată de apelant se referă la încălcarea prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, în accepţiunea cărora, instanţa era obligată să reconstituie dosarul în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al A.F.D.P.R.
S-a mai criticat de către apelant şi faptul că sentinţa civilă pronunţată în cauză se întemeiază pe o dispoziţie legală neconstituţională, având în vedere că prin Deciziile nr. 1360/2010 şi nr. 13 54/2010 ale Curţii Constituţionale au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin Decizia nr. 29 din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, toate apelurile declarate în cauză.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte criticile apelanţilor în sensul că nu s-au avut în vedere măsurile reparatorii acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, Curtea a constatat că acestea sunt nefondate, faţă de împrejurarea că intimatul-reclamant a beneficiat de măsuri reparatorii doar în baza Decretului-lege nr. 118/1990 începând cu data de 09 aprilie 1990, până la decesul acestuia în anul 2001, Tribunalul Dâmboviţa arătând în mod expres în cuprinsul sentinţei, modul de calcul al acestor măsuri reparatorii.
Cât priveşte criticile formulate de apelantul Statul Român prin M.F.P. prin mandatar D.G.F.P. Dâmboviţa, în sensul că daunele morale au fost acordate într-un cuantum nejustificat, precum şi critica apelantului-reclamant în sensul că s-a stabilit un cuantum prea mic al acestora, instanţa de apel a constatat că, în mod legal, instanţa de fond a apreciat că arestarea pe nedrept a reclamantului a fost susceptibilă de a produce suferinţe morale, de natură să lezeze demnitatea şi onoarea acestuia.
În acest sens, C.E.D.O. a reţinut constant că, în cazurile de violare a dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 din Convenţie referitoare la privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor băneşti pentru prejudiciul produs victimei, material şi moral, pe perioada detenţiei nelegale.
Arestarea nelegală a reclamantului a avut grave consecinţe asupra acestuia, vătămându-i onoarea, demnitatea, poziţia socială, valori care definesc persoana umană şi care, analizate şi evaluate obiectiv constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamant.
Prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului evocat, Curtea de Apel Ploieşti a constatat că întinderea despăgubirilor acordate de instanţa de fond pentru repararea daunelor morale este corect determinată şi apreciată, în raport de perioada de detenţie nelegală a acestuia, de consecinţele produse în plan profesional şi familial, de atingerea adusă prestigiului, demnităţii precum şi de suferinţele fizice şi psihice cauzate acestuia, instanţa de fond luând în considerare la stabilirea cuantumului şi măsurările reparatorii deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Referitor la critica formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, în sensul că instanţa era obligată să ia toate măsurile pentru reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al A.F.D.P.R., pentru a se verifica dacă suntem în prezenţa unei condamnări cu caracter politic, instanţa de control judiciar a stabilit că este nefondată, având în vedere că această obligaţie incumbă instanţei, numai în cazul cererilor formulate în baza art. 4 din Legea nr. 221/2009, prin care se solicită instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării, ori în cauză, condamnarea autorului reclamantului constituie, de drept o condamnare cu caracter politic potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
În ceea ce priveşte motivul de apel formulat de acelaşi apelant în sensul că se impune respingerea acţiunii întrucât dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, instanţa de apel a considerat că acesta este nefondat pentru considerentele mai jos redate:
Într-adevăr, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, "dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, pe durata acestui termen dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale fiind suspendate de drept.", iar în alin. (4) al aceluiaşi text se stipulează că Deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Câtă vreme cele 45 de zile de la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale s-au epuizat fără ca instituţiile statului abilitate să pună de acord prevederile Legii nr. 221/2009 cu soluţiile Curţii Constituţionale, potrivit legii, aceste dispoziţii urmează a fi considerate abrogate, pe viitor.
În ceea ce priveşte efectele acestei decizii asupra acţiunii de faţă se impune a se face precizarea că printr-o altă hotărâre a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 838 din 27 mai 2009 s-a stabilit că „efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui in viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională."
S-a concluzionat în acest sens de instanţa de apel că, în speţa dedusă judecăţii, existenţa acestei decizii nu împiedică acordarea daunelor morale, întrucât la data introducerii acţiunii sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut dreptul reclamantului de a solicita despăgubiri şi având în vedere principiul neretroactivităţii, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Prin urmare, s-a reţinut că, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Norma neretroactivităţii, înscrisă în art. 1 C. civ., se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu şi-au epuizat toate efectele şi cu toate că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supravieţuirea legii vechi, excepţia şi, fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna şi asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune intrarea în vigoare a noilor dispoziţii pentru toate situaţiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.
Principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, se aplică inclusiv situaţiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă, care, deşi nedefinitivă, poate fi legală şi temeinică prin raportare la legislaţia aflată în vigoare la data pronunţării acesteia.
Instanţa de apel a reţinut că, din moment ce la data introducerii acţiunii, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 stabileau dreptul persoanelor care au fost victimele unor măsuri administrative cu caracter politic de a beneficia de daune morale, dispoziţiile acestui text urmează să fie avute în vedere la pronunţarea hotărârii pentru considerentele expuse în precedent.
Pe de altă parte, dacă s-ar considera că dispoziţiile noi, abrogatoare ale art. 5 din Legea nr. 221/2009 s-ar aplica şi acţiunii de faţă, introdusă înainte de publicarea în M. Of. a Deciziilor Curţii Constituţionale, s-ar încălca nu numai principiul neretroactivităţii legii civile, ci şi principiul nediscriminării cetăţenilor consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Împotriva deciziei nr. 29 din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamatul, pârâta A.F.P. Târgovişte pentru Statul Român prin M.F.P. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
În dezvoltarea criticilor sale, recurentul-reclamant M.H.D. a arătat că, în mod eronat, instanţa de apel a respins calea de atac, considerând nejustificat de mică suma de 2.300 euro, daunele morale acordate de tribunal, în primă instanţă, iar limitările aduse acestora prin OUG nr. 62/2010 sunt nelegale, în raport de principiile stabilite prin C.E.D.O., art. 5 paragraful 1 şi 5, dreptul la libertate şi siguranţă, precum şi dreptul la reparaţii în cazul arestării şi deţinerii nelegale şi art. 3 din Protocolul 7 la C.E.D.O.
Recurentul-reclamant a arătat, totodată, că acţiunii de faţă îi sunt aplicabile prevederile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 şi solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului reclamantului, schimbării sentinţei pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în sensul obligării Statului Român prin M.F.P. la daunele morale, în cuantumul cerut prin acţiunea introductivă de instanţă.
Cât priveşte motivele de recurs ale Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, acestea dezvoltă critici întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că, hotărârea pronunţată în apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Ca atare, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care prevedeau că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi moştenitorii acesteia (soţul sau descendenţii până la gradul II inclusiv) şi care puteau solicita instanţei de judecată, în termenul de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sunt neconstituţionale, întrucât contravin art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
Prin urmare, la data soluţionării apelurilor, în condiţiile în care, în intervalul de 45 de zile de la data publicării deciziei nr. 1358/2010 în M. Of., Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, este incidenţă situaţia în care dispoziţiile art. 5 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice.
Ca atare, se susţine în recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti că norma constituţională produce efecte asupra tuturor raporturilor juridice, născute în legătură cu norma de drept a cărei constituţionalitate este supusă verificării, raporturi ce sunt încă nedefinitive până la data finalizării controlului de constituţionalitate a normei aplicabile în speţă şi se arată că se impune admiterea recursului, schimbarea sentinţei tribunalului şi respingerea acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată, fiind nelegală soluţia instanţei de apel, prin care au fost menţinute ca valide, drepturile acordate de prima instanţă în baza unor texte de lege declarate neconstituţionale, la data soluţionării apelului.
În conţinutul criticilor sale, recursul declarat de pârâta A.F.P. pentru Statul Român prin M.F.P., vizează aceleaşi critici de nelegalitate, având în vedere că prin Decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii.
Sunt invocate în drept, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi se arată că, în mod nelegal, instanţa de apel a respins apelurile declarate de Statul Român prin M.F.P., menţinând soluţia instanţei de fond, deşi temeiul juridic al întemeierii pretenţiilor reclamantului, a fost desfiinţat.
Se aduc şi critici, în sensul că deşi instanţa avea dovezi că petentul a obţinut măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, despre care s-a făcut vorbire, nu le-a avut în vedere la pronunţare, astfel cum dispun prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Examinând criticile invocate prin motivele de recurs ale reclamantului, raportat la motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte va constata că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei supuse soluţionării, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea în M. Of. al deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval reclamantul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul art. 31 din Legea nr. 47/1992, referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs, sau numai situaţiei celor care nu au formulat, încă, o cerere.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii publicată în M.OF. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv.
Nu se poate reţine că, întrucât acţiunea era promovată la un moment la care erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele acestui text de lege s-ar întinde pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, guvernat de regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba de o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii.
Întrucât norma tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi înlăturată, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce legea fundamentală refuză în mod categoric.
În speţă, reclamanta nu este titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
În cauză nu se poate constata că ar fi vorba de o intervenţie a legiuitorului, ci a Curţii Constituţionale, care potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă şi al cărei scop îl constituie garantarea supremaţiei Constituţiei.
Curtea va reţine, totodată, că problema de drept examinată a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
Cât priveşte recursurile declarate de A.F.P. Târgovişte pentru Statul Român prin M.F.P. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile comune referitoare la nelegalitatea deciziei pronunţată de instanţa de apel, care a făcut o greşită aplicarea a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, pentru considerentele mai sus reţinute, în raport de interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,SECŢIILE UNITEîn cuprinsul dispoziţiei nr. 12/2011.
În speţă, la data publicării în M. Of. partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţate Decizia din faza procesuală a apelurilor, cauza fiind soluţionată definitiv de Curtea de Apel Ploieşti, la 15 februarie 2011.
Ca atare, cum temeiul ce a constituit fundamentul pretenţiilor reclamantului, are la bază o dispoziţie legală declarată neconstituţională, este de observat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, apreciind în mod eronat că, din moment ce, la data introducerii acţiunii, prevederile menţionate erau în vigoare acestea îşi produc efectele şi după declararea neconstituţionalităţii textului sus menţionat.
În acord cu prevederile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale" dispune că deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nune al deciziilor instanţei de contencios constituţional, aceasta fiind o aplicare, în materia controlului constituţionalităţii legilor, a principiului general al neretroactivităţii legilor.
Altfel spus, deşi încă de la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituţională, efectul constatării neconformităţii textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumţia de constituţionalitate nu este înlăturată şi aplicarea legii nu este afectată, în condiţiile în care nu ne aflăm în situaţia unor acte juridice convenţionale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.
Or, în speţă, Decizia din apel a fost pronunţată la 15 februarie 2011, dată la care, urmare declarării neconformităţii textului cu legea fundamentală şi a publicării în M. Of. a deciziei instanţei de contencios constituţional care a constatat această neconformitate, norma juridică pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantului, nu mai exista şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.
În consecinţă, la momentul la care instanţa de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislaţia internă şi nici nu se putea invoca existenţa unui „bun" din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în condiţiile în care în cauză nu fusese pronunţată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
Răspunzând criticilor comune din recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, este de observat că, instanţa de apel a făcut o greşită aplicarea a legii, reţinând că dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 îşi păstrează valabilitatea, în condiţiile declarării neconstituționalității acestui text şi după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală.
De altfel, chestiunea de drept a fost definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care (în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010) prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011 Partea I) a statuat că, în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene, nu i le legitimează".
Cât priveşte celelalte critici ale pârâţilor ce vizează chestiuni de fond, acestea nu pot fi analizate, în raport de considerentele mai sus redate, referitoare la aplicarea Deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (2) C. proc. civ., se vor admite recursurile declarate de A.F.P. Târgovişte pentru Statul Român prin M.F.P. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, se va modifica în parte Decizia curţii de apel, în sensul admiterii apelurilor declarate de acestea şi se va schimba în tot sentinţa tribunalului, în sensul respingerii acţiunii, pentru care nu mai există temeiul juridic.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.I.H.D. împotriva deciziei nr. 29 din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursurile declarate de A.F.P. Târgovişte pentru Statul Român prin M.F.P. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte Decizia recurată, în sensul că admite apelurile declarate de pârât şi Ministerul Public. Schimbă în tot sentinţa nr. 2091 din 11 noiembrie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, secţia civilă, în sensul că respinge acţiunea.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 45/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 373/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
