ICCJ. Decizia nr. 633/2012. Civil. Conflict de competenţă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.633/2012
Dosar nr.1195/33/2011
Şedinţa publică din 03 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 02 octombrie 2008 pe rolul Tribunalului Comercial Cluj, reclamanta SC M. SRL i-a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca şi N.C., solicitând să se dispună partajarea imobilului situat din punct de vedere administrativ în Cluj-Napoca, str. P.M., înscris în CF Cluj-Napoca, compus din teren în suprafaţă de 280 m.p. şi construcţii, prin atribuirea în întregime a acestui imobil către pârâtul Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, cu obligarea acestuia la plata către copărtaşul N.C. a sultei corespunzătoare cotei sale de proprietate de ½ din imobil; să se constate că reclamanta a achiziţionat, prin contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată nr. 238/2008 dreptul de proprietate asupra întregului imobil în litigiu şi, pe cale de consecinţă, să fie obligat pârâtul Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să încheie cu reclamanta contract autentic de vânzare - cumpărare, în caz contrar, hotărârea instanţei urmând să ţină loc de act autentic şi apt pentru intabulare.
Prin sentinţa comercială nr. 187 din 19 ianuarie 2009, Tribunalul Comercial Cluj a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.
Tribunalul Comercial Cluj a reţinut că litigiul nu are natură comercială, deoarece pârâţii aflaţi în indiviziune nu sunt comercianţi. De asemenea, s-a reţinut că cererea principală, având ca obiect încheierea contractului în formă autentică, are natura unei cereri în contencios administrativ, deoarece contractul a fost încheiat între reclamantă şi Statul român în temeiul Legii nr. 550/2002, iar partea care refuză încheierea actului autentic este o autoritate publică locală, fiind aplicabile prevederile art. 10 alin. (2) raportate la art. 8 alin. (3) din legea nr. 550/2002.
Cauza a fost înregistrată sub acelaşi nr. 1637/1285/2008 pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă.
Prin încheierea nr. 155 din 18 martie 2009, Tribunalul Cluj, secţia civilă a scos cauza de pe rolul acestei secţii şi a trimis-o spre soluţionare Secţiei mixte, de contencios administrativ şi fiscal, de litigii de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Cluj.
La data de 24 martie 2009, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, Secţia mixtă, de contencios administrativ şi fiscal, de litigii de muncă şi asigurări sociale sub nr. 1998/117/2009.
Prin încheierea nr. 1893 din 19 iunie 2009 pronunţată în dosarul nr. 1998/117/2009, Tribunalul Cluj, Secţia mixtă, de contencios administrativ şi fiscal, de litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus scoaterea cauzei de pe rolul său şi trimiterea ei Secţiei civile a Tribunalului Cluj.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta SC M. SRL.
Prin Decizia nr. 3207 din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul formulat de reclamanta SC M. SRL împotriva încheierii nr. 1893 din 19 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia mixtă, de contencios administrativ şi fiscal, de litigii de muncă şi asigurări sociale, pe care a modificat-o în sensul că a trimis cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Cluj-Napoca.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca sub nr. 1811/211/2010.
Prin sentinţa civilă nr. 9255 din 09 iulie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1811/211/2010, Judecătoria Cluj-Napoca, reţinând modificarea obiectului cererii în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare din 2008 sub semnătură privată şi restituirea de către pârâtul Statul Român a preţului contractului, cu dobânda legală, reţinând şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 550/2002, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secţia mixtă, de contencios administrativ şi fiscal, de litigii de muncă şi asigurări sociale.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj, secţia mixtă, de contencios administrativ şi fiscal, de litigii de muncă şi asigurări sociale, sub nr. 1811/211/2010 la 27 iulie 2010.
Prin sentinţa civilă nr. 1292 din 11martie 2011, Tribunalul Cluj, secţia mixtă, de contencios administrativ şi fiscal, de litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţe sale materiale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Comercial Cluj.
Cauza a fost înregistrată sub nr. 1811/211/2010 la 29 aprilie 2011 pe rolul Tribunalului Comercial Cluj.
Prin sentinţa comercială nr. 4151 din 29 iunie 2011, Tribunalul Comercial Cluj a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, având ca obiect partajarea imobilului, constatarea dobândirii dreptului de proprietate, obligarea pârâtului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentic sau pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în favoarea Tribunalului Cluj.
Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Cluj şi Tribunalul Comercial Cluj s-a dispus înaintarea dosarului instanţei superioare comune, Curtea de Apel Cluj, în vederea soluţionării acestui conflict.
Prin sentinţa nr. 543 din 10 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, precizată, în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, ca litigiu comercial patrimonial.
În considerentele acestei sentinţe s-a reţinut că, la data de 03 iunie 2010, reclamanta a depus o precizare de acţiune, prin care a solicitat să se dispună rezoluţiunea contractului de vânzare - cumpărare din 2008, încheiat de către reclamantă cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, în baza dispoziţiilor Legii nr. 550/2002.
Potrivit art. 1 din acest act normativ: "(1) Prezenta lege stabileşte cadrul juridic pentru vânzarea spaţiilor comerciale şi a celor de prestări de servicii, proprietate privata a statului, aflate în administrarea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale, precum si a celor aflate in patrimoniul regiilor autonome de interes local, denumite in continuare spatii comerciale sau de prestări de servicii.
(2) Vânzarea spatiilor comerciale sau de prestări de servicii se realizează prin negociere directa sau, după caz, prin licitaţie publica cu strigare, in condiţiile prezentei legi."
Art. 27 din aceeaşi lege prevede că: „Alte litigii decât cele prevăzute la art. 8, 9 si 10, cu privire la desfăşurarea procedurilor de vânzare a spatiilor comerciale sau de prestări de servicii, proprietate privata a statului, aflate in administrarea consiliilor judeţene, a consiliilor locale sau a regiilor autonome de sub autoritatea acestora, sunt de competenta instanţelor de contencios administrativ, nefiind obligatorie procedura prealabila".
Instanţa a mai reţinut că, în speţă, procedura de vânzare s-a finalizat ca urmare a încheierii contractului. Motivele de rezoluţiune indicate de reclamant nu au nici o legătură cu procedura de vânzare descrisă de Legea nr. 550/2002, ci se referă la întinderea dreptului de proprietate al vânzătorului asupra imobilului vândut. Reclamantul nu critică aspecte legate de modul de desfăşurare a procedurii de vânzare în condiţiile Legii nr. 550/2002, ci are în vedere aspecte exterioare acestei proceduri.
Competenţa specială, a instanţei de contencios administrativ, prevăzută de art. 27 din Legea nr. 550/2002 este limitată doar la situaţiile speciale enumerate în textul legal şi nu la aspecte ulterioare finalizării procedurii de vânzare prin încheierea contractului.
Aspectele ulterioare încheierii contractului pot fi reglementate numai de dispoziţiile dreptului comun, în funcţie de natura juridică a cauzei. În speţă, contractul de vânzare a fost încheiat de autoritatea publică deliberativă locală cu un comerciant, care a acţionat în scopul comerţului său. Spaţiul în discuţie, fiind vândut în condiţiile reglementate de către Legea nr. 550/2002, este un spaţiu comercial sau de prestări servicii, destinat, prin ipoteza legii, unei activităţi comerciale. Din perspectiva reclamantului, cumpărarea imobilului este o faptă subiectivă de comerţ, conform art. 4 C. com.
Jurisdicţia comercială se impune şi în privinţa vânzătorului, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, în considerarea dispoziţiilor art. 56 C. com., aplicabile speţei motivat de faptul că stabilirea competenţei priveşte aspecte juridice ivite înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ., la data de 01 octombrie 2011 (art. 3-5 din Legea nr. 71/2011)
În consecinţă, faţă de cele menţionate anterior, Curtea de Apel Cluj a stabilit competenţa de soluţionare a cererii precizate în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, ca şi litigiu comercial patrimonial.
Sub aspectul competenţei după valoare, în considerarea Deciziei în interesul legii nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, văzând preţul imobilului menţionat la art. 3 din contract, respectiv 462.500 lei, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC M. SRL.
În motivarea recursului se arată că stabilirea competenţei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 550/2002, care prevede competenţa de soluţionare a litigiilor vizând refuzul vânzătorului de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în favoarea secţiei de contencios administrativ a tribunalului. Faţă de această normă expresă de competenţă, sunt irelevante aspectele privind forma contractului, calitatea de comerciant a uneia din părţi sau destinaţia spaţiului.
Recurenta mai arată că norma specială de competenţă este aplicabilă şi în ceea ce priveşte cererea de rezoluţiune a antecontractului de vânzare-cumpărare, deoarece potrivit art. 1021 teza a doua C. civil, partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea de a sili cealaltă parte la executare ori de a cere desfiinţarea convenţiei.
Recurenta mai invocă şi prevederile art. 17 C. proc. civ., susţinând că, deşi capetele iniţiale de cerere priveau realizarea dreptului reclamantei faţă de pârâtul 1, în prezent capătul principal de cerere priveşte rezoluţiunea antecontractului, cu daune interese, ca atare, raporturile juridice dintre cele două părţi se află sub incidenţa Legii nr. 550/2002, care stabileşte competenţa de soluţionare a acestei categorii de litigii în favoarea secţiei de contencios administrativ a tribunalului.
Se mai arată, în motivarea recursului, că în mod greşit s-a reţinut că litigiul priveşte o situaţie ulterioară contractului, deşi în speţă nu s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare, ci doar un antecontract, care nu este apt de transmitere a dreptului de proprietate şi de intabulare. Ca atare, este vorba despre un litigiu legat de încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi de executarea lui (nu un litigiu legat de procedura efectivă de licitaţie), care se circumscrie prevederilor art. 10 coroborat cu art. 8 alin. (3) din Legea nr. 550/2002.
Examinând sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit prevederilor art. 8 din Legea nr. 550/2002: „(1) În vederea vânzării spaţiului comercial sau de prestări de servicii, comisia stabileşte un preţ minim de vânzare, pe baza unui raport de evaluare elaborat de persoane fizice sau juridice autorizate, potrivit legii. Evaluatorul va fi selectat de comisie prin licitaţie publică organizată în termen de 10 zile de la constituirea comisiei.
(2) Preţul minim de vânzare, stabilit potrivit alin. (1), va fi avut în vedere ca bază de negociere, în cazul vânzării prin negociere directă, respectiv va fi cuprins în oferta de vânzare prin licitaţie publică cu strigare.
(3) Raportul de evaluare şi stabilirea preţului de vânzare pot fi contestate de persoanele interesate, în termen de 5 zile de la depunerea raportului, la secţia de contencios administrativ a tribunalului. Judecata se face de urgenţă, cu citarea contestatorului, a comisiei şi a evaluatorului. Comisia este reprezentată de preşedintele acesteia. Participarea procurorului este obligatorie. Hotărârea este definitivă şi irevocabilă".
Dispoziţiile art. 10 din acelaşi act normativ prevăd: „(1) Contractul de vânzare-cumpărare a spaţiului comercial sau de prestări de servicii se încheie în termen de 15 zile de la data finalizării procedurii de vânzare, potrivit prezentei legi, şi se semnează, din partea vânzătorului, de preşedintele consiliului judeţean sau de vicepreşedintele desemnat în acest scop, de primar ori, după caz, de preşedintele consiliului de administraţie al regiei autonome.
(2) Refuzul vânzătorului de a încheia contractul de vânzare - cumpărare poate fi atacat în justiţie în condiţiile art. 8 alin. (3)".
Din examinarea prevederilor legale anterior citate, dispoziţii considerate de recurentă ca fiind aplicabile litigiului şi, deci, încălcate de instanţa care a dat regulatorul de competenţă, Înalta Curte constată că secţia de contencios administrativ a tribunalului nu este competentă să soluţioneze acţiunea având ca obiect rezoluţiunea contractului încheiat între părţi în urma licitaţiei şi cererea subsecventă de acordare a daunelor interese.
Astfel cum a reţinut şi curtea de apel în considerentele sentinţei recurate, competenţa specială a secţiei de contencios administrativ a tribunalului este atrasă exclusiv în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de legea specială, în toate celelalte cazuri fiind incidente normele de drept comun în materie de competenţă.
Dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 550/2001, potrivit cărora intră în competenţa instanţei prevăzute la art. 8 alin. (3) acţiunea prin care se atacă refuzul vânzătorului de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, nu pot fi extinse şi în privinţa acţiunii care are ca obiect rezoluţiunea contractului deja încheiat, indiferent de forma pe care acesta o îmbracă.
Fiind o normă specială de competenţă, este de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi valorificată în cadrul altei acţiuni, cum este cea dedusă judecăţii în prezenta pricină, chiar dacă aceasta, în ultimă instanţă, are la bază tot un refuz al vânzătorului de a-şi îndeplini obligaţiile stabilite prin lege sau prin contractul încheiat.
Esenţial este că, prin acţiunea avută în vedere de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 550/2001, se atacă refuzul vânzătorului de a încheia contractul de vânzare - cumpărare, în scopul final al încheierii actului, în timp ce acţiunea din prezentul litigiu, astfel cum a fost precizată, are ca finalitate desfiinţarea unui contract deja încheiat între părţi şi obligarea vânzătorului la plata de daune interese, ca o consecinţă a rezoluţiunii. Este evident că, deşi cele două acţiuni au ca izvor conduita culpabilă a vânzătorului, finalitatea acestora nu este identică, aşa încât norma specială de competenţă aplicabilă în cazul acţiunii împotriva refuzului vânzătorului de a încheia contractul nu poate fi aplicată prin analogie în cazul acţiunii în rezoluţiunea contractului şi plata de daune interese.
În ceea ce priveşte invocarea de către recurentă a prevederilor art. 17 C. proc. civ., potrivit cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală, Înalta Curte constată că raţionamentul dezvoltat de recurentă, în susţinerea încălcării de către instanţă a acestor dispoziţii procedurale, nu are o structură logico-juridică de natură a permite identificarea unei contrarietăţi între soluţia pronunţată de instanţă şi textul legal menţionat.
Astfel, se susţine că iniţial cererea principală privea realizarea dreptului reclamantei, iar ulterior, ca urmare a precizării acţiunii, priveşte rezoluţiunea contractului cu daune interese, această aserţiune a recurentei fiind urmată de concluzia că raportul juridic dedus judecăţii ar fi supus dispoziţiilor Legii nr. 550/2002 în ceea ce priveşte competenţa instanţei.
Nu rezultă din raţionamentul expus care ar fi legătura între cererea iniţial formulată şi cererea precizată, astfel încât să se pună problema aplicării prevederilor art. 17 C. proc. civ., de aşa manieră încât să se ajungă la concluzia susţinută de recurentă, aceea a incidenţei normei speciale de competenţă prevăzută de art. 10 alin. (2) raportat la art. 8 alin. (3) din Legea nr. 550/2002.
Ca urmare a precizării acţiunii, instanţa nu mai este învestită cu cererea iniţială având ca obiect obligarea pârâtului să încheie cu reclamanta contract autentic de vânzare - cumpărare, aceasta fiind înlocuită, prin voinţa reclamantei, cu cererea precizată având ca obiect rezoluţiunea contractului nr. 238/2008 şi acordarea de daune interese. Între cele două cereri (cea iniţială şi cea precizată) nu există un raport de natura celui avut în vedere de art. 17 C. proc. civ.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte găseşte nefondate motivele de recurs formulate de recurenta reclamantă, aşa încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul acesteia urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC M. SRL împotriva sentinţei civile nr. 543/2011 din 10 octombrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 644/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 589/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
