ICCJ. Decizia nr. 453/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 453/2012
Dosar nr.6503/110/2009
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 802 din 14 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 6503/110/2009 s-a admis în parte acţiunea principală promovată de către reclamantul I.V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin reprezentant D.G.F.P. având ca obiect pretenţii.
S-a admis în parte acţiunea conexă promovată de către reclamantul B.A., în contradictoriu cu acelaşi pârât.
A fost obligat pârâtul la plata către fiecare reclamant a sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale.
S-au respins cererile de acordare a daunelor materiale, ca neîntemeiate.
S-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin cererile înregistrate pe rolul Tribunalului Bacău la data 19 octombrie 2009 sub nr. 6503/110 şi, respectiv nr. 6504/110 (conexate prin încheierea din 17 martie 2010), reclamanţii I.V. şi B.A. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului în favoarea fiecărui reclamant, la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale şi 350.000 euro cu titlu de daune materiale, reactualizate la zi până la pronunţarea hotărârii, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că la data de 05 mai 2002 au fost arestaţi preventiv şi, ulterior, trimişi în judecată pentru comiterea infracţiunii de omor. În primă instanţa au fost achitaţi, iar în apel s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, unde s-a dispus scoaterea lor de sub urmărire penală, pe considerentul că nu au săvârşit fapta. Ulterior, această ordonanţă a fost infirmată, iar reclamanţii au fost trimişi în judecată, însă, prin sentinţa penală nr. 513/D/2008, pronunţată de Tribunalul Bacău, rămasă definitivă prin respingerea apelului şi a recursului, au fost achitaţi.
Reclamanţii au învederat că solicită daune materiale şi morale, deoarece au fost arestaţi pe nedrept timp de un an şi judecaţi timp de 7 ani, fiindu-le afectate grav sănătatea, relaţiile din familie şi în societate. Astfel, pe timpul detenţiei au avut parte de un tratament umilitor din partea deţinuţilor şi a personalului de pază, au făcut greva foamei, cu consecinţa internării şi a unor grave probleme de sănătate ulterioare, iar familia lor a fost afectată prin oprobriul manifestat de opinia publică locală, în special ca urmare a articolelor apărute în presă.
Reclamantul I.V. a mai arătat că, urmare a arestării şi judecării sale, tatăl său s-a îmbolnăvit şi murit, iar fosta sa soţie nu l-a mai lăsat să-şi vadă copilul din prima căsătorie.
Ambii reclamanţii au arătat că li s-au desfăcut contractele de muncă, fiind privaţi de câştiguri salariale importante, iar ulterior achitării, nu s-au mai putut angaja decât în posturi necalificate, cu venituri inferioare celor obţinute anterior.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen.
Analizând probatoriul administrat în cauză, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 513/ D din 23 septembrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 3627/110/2007, Tribunalul Bacău a dispus achitarea inculpaţilor B.A. şi I.V. în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunilor de omor deosebit de grav prevăzut de art. 174 - 176 lit. d) C. pen. şi tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) alin. (21) lit. a) C. pen., întrucât faptele nu au fost săvârşite de inculpaţi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că în speţă nu sunt probe certe, concordante pentru a putea reţine vinovăţia inculpaţilor, astfel încât, existând o nesiguranţă în privinţa vinovăţiei inculpatului, se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului" (in dubio pro reo).
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea apelului şi recursului, formulate de Ministerul Public.
Din dosarele penale ataşate, instanţa a reţinut că reclamanţii, în calitate de inculpaţi, au făcut obiectul unui proces penal ce a durat aproape 7 ani, cu următoarea derulare:
Inculpaţii au fost arestaţi preventiv pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, în coautorat, asupra victimei A.G., la data de 05 mai 2002.
Iniţial, cauza a făcut obiectul dosarului nr. 13045/2002 al Tribunalului Bacău în care, prin sentinţa penală nr. 173 din 24 aprilie 2003, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpaţilor I.V. şi B.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de omor deosebit de grav prevăzute de art. 174 - 176 lit. d) C. pen. şi tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) alin. (21) lit. a) C. pen., întrucât faptele nu au fost săvârşite de inculpaţi.
Prin Decizia nr. 503 din 18 decembrie 2003 a Curţii de Apel Bacău, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, împotriva sentinţei penale amintite şi s-a dispus, în temeiul art. 333 C. proc. pen., restituirea cauzei la Parchet pentru completarea urmăririi penale.
Ca urmare a reluării urmăririi penale şi a completării probatoriului, prin ordonanţa din 10 ianuarie 2005, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpaţilor, pe considerentul că nu aceştia sunt autorii acestor fapte.
Potrivit celor reţinute în dosarul nr. 315/110/2005 (având acelaşi obiect cu prezenta cauză şi în care s-a constatat perimarea cererii), la data de 18 mai 2005 s-a emis ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală ce a fost infirmată, astfel că, s-a redeschis urmărirea penală care a fost finalizată cu emiterea rechizitoriului din data de 14 mai 2007, actul de sesizare al instanţei în dosarul nr. 3627/110/2007, soluţionat în sensul achitării definitive a inculpaţilor.
Potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen., are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite persoana care, pe parcursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, care, conform alin. (3) al aceluiaşi articol trebuie stabilită, printre altele, prin hotărâre definitivă de achitare.
Tribunalul a reţinut că acţiunea este întemeiată, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată formulată de cei doi reclamanţi.
Însă, din motivarea cererilor de chemare în judecată, instanţa a constatat că reclamanţii invocă drept cauză a acţiunii în pretenţii, întreaga durată a procesului penal, respectiv succesiunea actelor procesuale (achitare, restituire la parchet, scoatere de sub urmărire penală, redeschidere a urmăririi penale, trimiterea în judecată pentru a doua oară şi achitare definitivă), precum şi consecinţele pe care le-au avut acestea în plan personal, social şi profesional.
Având în vedere temeiul de drept al cererii, respectiv art. 504 alin. (2) C. proc. pen., precum şi faptul că, potrivit legii, pot fi reparate doar pagubele cauzate de erori judiciare cauzate prin condamnări definitive sau privări de libertate pe nedrept, în cauză fiind incidentă ultima situaţie, instanţa a apreciat că doar arestarea preventivă de timp de un an, urmată de achitarea definitivă a reclamanţilor poate sta la baza admisibilităţii cererilor.
S-a apreciat că în mod neîndoielnic participarea în calitate de inculpaţi la desfăşurarea unei judecăţi penale pe o perioadă de aproape 7 ani a avut consecinţe negative asupra vieţii celor doi reclamanţi, mai ales în plan psihic, însă, acordarea de despăgubiri acestora pentru acest motiv nu este posibilă în prezenta cauză, având în vedere caracterul special al procedurii instituite prin capitolul IV Titlul IV C. proc. pen., precum şi principiul disponibilităţii.
Instanţa a mai apreciat că reclamanţii au alte căi procedurale pentru a solicita despăgubiri pentru durata excesivă a procesului penal şi eventual, pentru oscilaţiile de ordin procesual ale organelor judiciare, fiind evident sub acest aspect şi în lumina soluţiei definitive de achitare, că aceştia au suportat o sarcină nejustificată şi disproporţionată în raport de durata rezonabilă a unui proces penal din perspectiva art. 5 şi 6 din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Ca atare, tribunalul a analizat probatoriul administrat în cauză, doar din perspectiva acordării de despăgubiri pentru perioada arestării preventive şi consecinţele acesteia, urmând ca, potrivit art. 505 C. proc. pen., la stabilirea cuantumului despăgubirilor, să ţină seama de durata privării de libertate şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate.
Sub aspect probatoriu, instanţa a încuviinţat pentru reclamanţi şi a administrat proba cu înscrisuri constând în dosarele penale ataşate, precum şi în dosarul civil nr. 315/110/2005, în cadrul căruia reclamanţii au solicitat despăgubiri pentru arestarea lor precum în cauza de faţă, însă, dosarul a fost perimat ca urmare a suspendării cauzei prin acordul părţilor.
Potrivit art. 254 alin. (2) C. proc. civ., în cazul unei noi cereri de chemare în judecată, părţile pot folosi dovezile administrate în cursul judecării cererii perimate, astfel încât, instanţa a analizat probele administrate în acest dosar, respectiv declaraţii de martori şi înscrisuri
Ca atare, prima instanţă a constatat că inculpaţii au stat în arest preventiv de la data de 08 mai 2002 până la data de 24 aprilie 2002, deci, aproximativ 1 an de zile şi, în lumina soluţiei de achitare definitivă, măsura arestării preventive, prelungită pe o perioadă de aproape 1 an, este nelegală. Este adevărat că legalitatea măsurii trebuie analizată în raport de data luării acesteia, având în vedere dispoziţiile art. 148 C. proc. pen., care nu impune să existe probe certe cu privire la săvârşirea faptei, ci doar indicii, iar la momentul la care reclamanţii au fost arestaţi şi până la momentul primei achitări, aceste indicii au existat.
Pe de altă parte, s-a apreciat că în cauza de faţă, instanţa nu poate analiza legalitatea măsurii, ci doar să constate în mod formal nelegalitatea acesteia, în raport de soluţia de achitare care a invalidat retroactiv şi măsura arestării.
Sub aspectul consecinţelor arestării, din probele administrate, instanţa a constatat că susţinerile reclamanţilor sunt probate parţial.
Astfel, din adresa înaintată de penitenciarul Bacău, rezultă că ambii reclamanţii au stat în refuz de hrană în luna septembrie 2002 (12-25 septembrie 2002-B.A. şi 16-27 septembrie 2002-I.V.), doar reclamantul B.A. fiind internat la Spitalul Judeţean Bacău, în perioada 18-25 septembrie 2002, ca urmare a instalării comei hipoglicemice.
În ceea ce priveşte consecinţele pe plan familial, instanţa a reţinut că la dosar nu s-au depus acte medicale privind data şi cauzele decesului tatălui reclamantului I.V. Martorii au arătat (în mod vag) că părinţii reclamantului au fost foarte afectaţi de arestarea fiului lor, lucru firesc în situaţia dată, însă, instanţa nu a putut stabili o legătură de cauzalitate între aceasta şi moartea tatălui reclamantului şi, implicit, suferinţa produsă reclamantului ca urmare a acestui tragic eveniment.
În ceea ce priveşte oprobriul public local ale căror ţinte ar fi fost reclamanţii, din declaraţiile martorilor, instanţa a reţinut că, doar cu câteva excepţii, consătenii reclamanţilor şi-au exprimat neîncrederea faţă de posibilitatea ca aceştia să fi săvârşit omorul, cu atât mai mult cu cât aveau o părere bună despre ambii şi nu i-au vorbit de rău pe aceştia.
Cu privire la opiniile exprimate în presa locală, precum şi la înrăutăţirea relaţiilor dintre I.V. şi fosta sa soţie (în sensul că aceasta nu i-a mai permis să-şi vadă fiica din prima căsătorie), instanţa a constatat că nu există probe în acest sens.
În ceea ce priveşte imposibilitatea angajării reclamanţilor datorită faptului că au fost arestaţi, instanţa a reţinut că nu s-a făcut dovada că refuzul reangajării a fost justificat prin situaţia judiciară a celor doi reclamanţi, iar în cazul în care contestă acest refuz aceştia au posibilitatea, în afara măsurilor reparatorii prevăzute de art. 505 alin. (3) C. proc. pen., să solicite, în cadrul unui litigiu de muncă, obligarea angajatorului la a-i reîncadra. În orice caz, din adresa (dosar nr. 315/110/2005), a rezultat că nu există posibilitatea reangajării datorită lipsei posturilor vacante, iar declaraţiile martorilor nu sunt concludente sub acest aspect.
Susţinerile referitoare la regimul de detenţie, de-asemenea, nu au fost probate în mod cert. Martorii nu au putut oferi informaţii despre tratamentul aplicat celor doi şi chiar dacă ar fi făcut-o declaraţiile nu ar avea caracter concludent, fiind probe indirecte.
Pe de altă parte, instanţa nu a putut reţine ca fiind de notorietate faptul că la locul de detenţie „criminalii" au parte de tratamente degradante din partea celorlalţi deţinuţi sau din partea personalului de pază, nefiind făcute dovezi certe în acest sens.
Totodată, s-a apreciat că este de la sine înţeles că sistemul penitenciar şi, respectiv, regimul de detenţie implică anumite privaţiuni, deoarece sunt asociate cu pedeapsa închisorii care presupune, prin scopul ei, un caracter coercitiv şi punitiv.
Este adevărat că reclamanţii au fost doar arestaţi preventiv şi că, până la dovedirea vinovăţiei acestora, prin pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare în general, ar fi trebuit ţinuţi separat de cei condamnaţi definitiv şi trataţi eventual în alt mod. În practică, aceste categorii de persoane sunt ţinute în arestul preventiv al poliţiei, însă doar până la trimiterea în judecată a acestora, după care sunt deţinute în penitenciar ce deserveşte instanţa competentă, însă în locuri separate de condamnaţi.
Tribunalul a considerat că nu are însă căderea, după cum ar fi şi irelevant, să facă aprecieri cu privire la sistemul penitenciar românesc, cu atât mai mult cu cât reclamanţii nu critică în concret că au fost ţinuţi în penitenciar şi că nu ar fi avut un regim diferit de condamnaţii definitiv, ci invocă nişte fapte determinate, respectiv suportarea unor tratamente degradante, care însă, nu au fost probate, iar instanţa nu le-a putut prezuma ca fiind reale.
Cu privire la cuantumul pretenţiilor, instanţa a reţinut că reclamanţii au solicitat suma de 350.000 euro cu titlu de daune materiale, fără a preciza în concret în ce constau aceste daune, iar în cuprinsul cererilor de chemare în judecată s-a arătat că drepturile salariale de care au fost lipsiţi se ridică la suma de 80.000 şi, respectiv, 40.000 euro, cuantum care însă nu a fost dovedit în cauză.
Chiar presupunând că reclamanţii au înţeles să-şi recupereze toate cheltuielile făcute pe durata procesului, iar reclamantul I.V. şi cheltuielile legate de tratamentul necesar pentru pretinsele sale afecţiuni decurgând din greva foamei (ce nu au fost dovedite cu acte medicale), instanţa a reţinut că aceste cheltuieli nu au fost defalcate şi nici dovedite. Martorii audiaţii au făcut afirmaţii neconcludente cu privire la faptul că părinţii celor doi reclamanţi au făcut cheltuieli mari cu procesul (onorarii avocaţi, deplasări), fără a indica în concret o sumă, iar în lipsa unor probe certe (chitanţe, facturi şi bonuri fiscale), instanţa a respins ca neîntemeiată cererea de acordare a daunelor materiale.
Reclamanţii au solicitat cu titlu de daune morale suma de 1.000.000 euro, însă şi-au întemeiat pretenţiile nu doar pe arestarea preventivă şi pe consecinţele acesteia, ci şi pe durata întregului proces penal. În acest context, prima instanţă a apreciat că nu poate avea în vedere la stabilirea despăgubirilor conform art. 504 C. proc. pen., decât arestarea preventivă, astfel încât, cererea de acordare a daunelor morale este admisibilă în parte, iar suma de 1.000.000 de euro solicitată de către reclamanţi, s-a apreciat a fi exagerată şi nejustificată.
Instanţa a reţinut că, neexistând criterii legale concrete care să permită cuantificarea unui prejudiciu moral, acesta rămâne la aprecierea instanţei, în raport de datele speţei.
Drept urmare, tribunalul a avut în vedere jurisprudenţa proprie, întrucât necesitatea unei jurisprudenţe unitare şi previzibile se impune în egală măsură judecătorului, din necesitatea de a fi consecvent în soluţionarea cauzelor, în lumina art. 6 din Convenţia europeană, iar jurisprudenţa naţională nu poate fi reţinută în cauză, întrucât este variată.
În acest sens, instanţa a reţinut că cererile deduse judecăţii pot fi comparate, sub aspectul cuantificării daunelor morale, cu cele întemeiate pe Legea nr. 221/2009, privind condamnările politice.
Instanţa a apreciat că, deşi suferinţele morale şi chiar fizice ale reclamanţilor nu pot fi contestate, condiţiile şi tratamentul din sistemul penitenciar actual nu pot fi comparate cu regimul de detenţie din închisorile comuniste şi cu ororile îndurate de foştii deţinuţi politici.
Ca atare, ţinând seama de consecinţele arestării în plan psihic, social şi profesional, precum şi de durata arestării, având în vedere propriile criterii expuse mai sus, instanţa a apreciat că suma de 10.000 euro acordată fiecărui reclamant reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul încercat de reclamanţi prin arestarea lor preventivă cu privire la care s-a constatat caracterul nelegal.
Referitor la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, întemeiată pe art. 274 C. proc. civ., instanţa a reţinut că alături de criteriul legal al faptului de a fi „căzut în pretenţii", temeiul acordării acestora este culpa procesuală a pârâtului, constând în aceea că atitudinea sa a fost cea care l-a determinat pe reclamant să-l acţioneze în judecată. În cauză, având în vedere că pârât este Statul Român, reprezentat prin M.F.P., care are calitate procesuală în temeiul legii, instanţa a apreciat că nu se pune problema culpei sale procesuale, astfel încât, a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către reclamanţi.
Împotriva acestei sentinţe au promovat apel reclamanţii B.A. şi I.V. şi pârâtul Statul Român prin M.F.P., fiecare aducând critici proprii de nelegalitate şi netemenicie a soluţiei apelate.
Prin Decizia civilă nr. 11 din 7 februarie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale a fost respins ca nefondat apelul promovat de Statul Român; s-a admis apelul formulat de reclamanţi, dispunându-se schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul obligării pârâtului să plătească reclamantului B.A. 2.750 lei (1.800 şi 950 lei) daune materiale şi reclamantului I.V. (950 lei) daune materiale; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a apreciat ca nefondată critica reclamanţilor referitoare la faptul că suma acordată cu titlu de daune morale este prea mică şi la criteriile avute în vedere de instanţă pentru stabilirea prejudiciului moral.
Astfel, s-a reţinut că potrivit art. 505 alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de liberate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familie celui privat de liberate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
Curtea de apel a apreciat că dispoziţiile legii interne şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale nu dau dreptul în mod automat la despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral şi nici la un anumit cuantum al reparaţiei, în lipsa dovezilor că persoana a suferit un prejudiciu cauzat de încălcarea dreptului garantat de Convenţie.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de prejudiciu moral, în dovedirea şi cuantificarea acestora este important ca atunci când circumstanţele cauzei justifică acordarea unei reparaţii, aceasta să nu fie teoretică şi iluzorie, căci astfel s-ar goli de conţinut dreptul garantat de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. şi protecţia oferită de art. 5 din paragraf 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Curtea de apel a constatat că prima instanţă a avut în vedere perioada în care celor doi reclamanţi le-a fost îngrădită libertatea, exercitarea profesiei şi întreaga lor personalitate, precum şi consecinţele în plan sentimental, afectiv şi social.
C.E.D.O., însăşi, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.
Or, judecând în echitate, instanţa de apel a constatat că suma acordată reclamanţilor cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei şi persoanei reclamanţilor, atât în ceea ce priveşte viaţa lor privată, cât şi cea socială.
Apelanţii-reclamanţi au mai susţinut că în mod greşit le-a fost respinsă cererea privind acordarea despăgubirilor materiale.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că pentru a obţine reparaţia unui prejudiciu, reclamantul trebuie să demonstreze că un asemenea prejudiciu a existat, precum şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
În cauză însă, apelantul-reclamant B.A. a demonstrat că necesarul bănesc pentru întreţinerea sa şi a familiei sale ar fi impus un împrumut în valoare de 1.800 lei (18.000.000 lei vechi) contractat de tatăl său. Astfel, martorul C.C., declaraţie dosar nr. 315/110/2005 al Tribunalului Bacău, a relatat că a mers împreună cu tatăl lui B.A. la C.A.T. pentru a contracta un împrumut în valoare de 1.800 lei, fiindu-i garant.
Referitor la cele 8 chitanţe reprezentând onorariu avocat depuse în apel de avocatul apelanţilor, instanţa de apel a înlăturat 6 dintre ele pentru că reprezintă onorariu avocat din alte dosare nr. 889/2005, 888/2005 şi 98/2007, primele două fiind dosare lăsate în nelucrare de părţi, în care s-a pronunţat perimarea, iar în cel din urmă nr. 98/2007 al Curţii de Apel Bacău, acelaşi avocat al părţilor nu a solicitat cheltuieli de judecată; prin urmare au fost luate în considerare doar 2 dintre chitanţe cu un total de 1.900 lei ce a fost împărţit la 2 (deci, 950 lei pentru fiecare reclamant).
Celelalte motive de apel ale reclamanţilor au fost înlăturate, în lipsa unor probe concrete.
În termen legal, împotriva acestei decizii au promovat recurs reclamanţii şi pârâtul.
1. Recurenţii reclamanţi, în dezvoltarea motivelor de recurs, au învederat că instanţa de apel în mod greşit a admis doar în parte capătul de cerere privind acordarea de daune materiale.
Sub acest aspect, recurenţii arată că instanţa de fond a motivat că nu au indicat ce reprezintă daunele materiale şi că nu au dovedit această cerere.
Acest considerent nu este corespunzător conduitei lor procesuale, întrucât recurenţii susţin că au arătat că au fost angajaţi în muncă şi că li s-a desfăcut contractul de muncă după momentul arestării.
În aceste condiţii, este incontestabil că cel puţin salariul pentru 1 an cât au fost arestaţi reprezintă o pagubă materială directă ce trebuia acoperită prin obligarea statului la plata drepturilor salariale de care au fost lipsiţi în acea perioadă.
Or, instanţa de apel nu a analizat acest motiv de apel şi nici nu l-a soluţionat conform actelor oficiale existente la dosarul cauzei, pronunţând o hotărâre nelegală.
Totodată, recurenţii arată că au solicitat cu titlu de despăgubiri materiale şi contravaloarea cheltuielilor făcute în perioada anului de arest preventiv: cheltuieli cu avocaţi, cu pachete, cu deplasările familiei la procese, etc., însă, instanţa de apel nu a motivat nici această critică susţinută prin motivele de apel.
Aceeaşi omisiune de analiză o impută recurenţii instanţei de apel cu privire la critica privind criteriul despăgubirilor materiale concrete din perspectiva consecinţelor arestării lor nelegale asupra familiilor acestora.
În al doilea motiv de recurs, recurenţii critică Decizia instanţei de apel pentru cuantumul excesiv de mic al daunelor morale acordate, raportat la perioada arestului, la condiţiile arestului, la consecinţele acestei perioade asupra sănătăţii lor şi ale familiilor lor.
Recurenţii susţin că ambele instanţe de judecată au greşit pentru că deşi au considerat dovedite consecinţele deosebite asupra recurenţilor, a apreciat că suma de 10.000 de euro este suficientă pentru acoperirea acestor suferinţe, ceea ce este eronat, astfel că instanţa ar fi trebuit să se orienteze cel puţin la o sumă de 200.000 – 300.000 euro, în acest sens.
În continuarea motivelor de recurs, recurenţii reiau prezentarea întregii situaţii de fapt, astfel cum deja a fost redată şi cum a fost reţinută de instanţele de fond, pentru a demonstra consecinţele nefaste ale arestului asupra lor şi a familiilor lor, în justificarea solicitării daunelor morale în cuantumul menţionat, elemente ce se solicită a fi avute în vedere din perspectiva criteriilor prevăzute de art. 505 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen.
2. Recurentul pârât Statul Român prin M.F.P., la rândul său, critică Decizia instanţei de apel din perspectiva art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Se arată în dezvoltarea motivelor de recurs că, în ce priveşte acordarea daunelor materiale este greşită, întrucât probele invocate sunt insuficiente pentru acordarea acestor despăgubiri.
Astfel, în ce priveşte suma de 1.800 lei acordată reclamantului B.A., instanţa a reţinut că această sumă, necesară întreţinerii sale şi familiei sale, a impus contractarea de către tatăl acestuia a unui împrumut, conform declaraţiei martorului C.C., ce a avut şi calitatea de garant.
Recurentul consideră că această declaraţie nu este de natură să facă dovada faptului că suma respectivă a fost destinată scopului invocat şi să conducă la acordarea acesteia cu titlu de despăgubire materială, nefiind demonstrată legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, aşa cum greşit reţine instanţa de apel.
În ce priveşte suma de 1.900 reprezentând onorariu de avocat achitat cu chitanţe, ce a fost împărţită în mod egal reclamanţilor, instanţa de apel nu a indicat dosarele în care au fost plătite pentru a se proba existenţa legăturii acestora cu fapta generatoare de prejudiciu.
Referitor la daunele morale, recurentul consideră că apelul său a fost respins în mod greşit, cu consecinţa menţinerii soluţiei instanţei de fond care a obligat Statul Roman la plata a câte 10.000 euro fiecărui reclamant.
Se consideră de către recurent că trebuiau a fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 148 C. proc. pen., text care nu impune existenţa unor probe certe cu privire la săvârşirea faptei, ci doar a unor indicii care au existat pe toată perioada cuprinsă între data arestării şi până la data achitării.
Faţă de aceste prevederi legale, având în vedere faptul că la data arestării existau indicii şi motive verosimile referitoare la săvârşirea infracţiunii, astfel că măsura arestării apare ca fiind în limitele legalităţii şi dictată de situaţia existentă la momentul respectiv, sens în care sunt şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. c) teza I din C.E.D.O., conform cărora dreptul la libertate şi siguranţă al unei persoane este încălcat dacă persoana respectivă a fost arestată sau reţinută, fără a exista motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune. De asemenea, trebuia avut în vedere şi faptul că dreptul la libertate nu are un caracter absolut, legislaţia europeană şi cea internă prevăzând posibilitatea limitării sau a privării de libertate a unei persoane, atunci când ordinea de drept o impune.
Totodată, recurentul învederează că în motivarea soluţiei de achitare a reclamanţilor, instanţa penală a reţinut că întrucât există o nesiguranţă în privinţa vinovăţiei acestora, se impune a se da eficienţă principiului in dubio pro reo, ceea ce confirmă cele susţinute anterior.
Instanţa europeană a statuat că faptele ce au dat naştere la bănuieli legitime ce au determinat arestarea nu trebuie să conducă în mod necesar la o condamnare. Absenţa condamnării nu presupune că o privare de libertate în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenţie, respectiv, art. 148 lit. c) C. proc. pen., nu ar fi conformă scopului statuat în art. 5 din Convenţia europeană.
Existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul respectiv nu impune ca organul judiciar care a dispus arestarea să fi adunat probe suficiente pentru o condamnare (Cauza M. contra Marii Britanii). Totodată, instanţa trebuia să aibă în vedere practica instanţelor interne străine, deci, şi jurisprudenţa Curţii Europene care au acordat despăgubiri băneşti inferioare sau chiar au apelat în vederea reparării daunelor morale, la măsuri nepatrimoniale.
La termenul de azi, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor chestiunea încadrării în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. a motivelor de recurs dezvoltate de fiecare dintre recurenţi, ceea ce are semnificaţie din perspectiva sancţiunii nulităţii căii de atac, potrivit art. 306 C. proc. civ.
Faţă de dezvoltarea motivelor de recurs, având în vedere şi cele arătate în combaterea excepţiei de către recurenţi înainte de dezbaterea pe fond a recursurilor, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii căii de atac, întrucât unele dintre criticile recurenţilor pot fi încadrate în dispoziţiile fie ale art. 304 pct. 7, fie ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ., după cum se va arăta în considerentele ce urmează, în timp ce aspectele de netemeinicie ale deciziei nu vor putea fi evaluate de această instanţă de control judiciar, dată fiind actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ. (ce permite exclusiv critici de nelegalitate), cu referire specială la abrogarea dispoziţiilor art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ. prin OUG nr. 138/2000.
Ambele recursuri sunt nefondate.
Analizând materialul probator administrat în cauză prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că Decizia recurată nu este susceptibilă de modificare pe temeiul art. 304 pct. 7 sau 9 C. proc. civ.
Astfel, în ce priveşte recursul reclamanţilor, se constată că aceştia aduc critici deciziei atât referitoare la soluţionarea capătului de cerere de acordare a daunelor materiale (sens în care sentinţa a fost schimbată în parte), cât şi asupra cererii de daune morale, confirmată în apel.
Înalta Curte constată că daunele materiale acordate se circumscriu criteriilor de legalitate, întrucât instanţa de apel s-a raportat la elementele răspunderii civile delictuale (obiective) astfel cum ea este consacrată prin dispoziţiile art. 504 – 506 C. proc. pen., recurenţii reclamanţi fiind ţinuţi să indice prejudiciul şi să justifice legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită, alături de celelalte elemente ale răspunderii civile de acest tip, faptă ilicită şi vinovăţie, cerinţe legale care, în contextul reparaţiei pentru erori judiciare, are anumite particularităţi: fapta ilicită nu poate excede dispoziţiilor art. 504 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., iar latura subiectivă se analizează din perspectiva unei răspunderi obiective a statului în acest gen de cauze.
În consecinţă, faţă de sarcina probei reclamanţilor, se constată că instanţa de apel în mod legal s-a raportat la prejudiciul pretins a fi reparat pe calea prezentei acţiuni, motiv pentru care, sub aspectul daunelor materiale a avut în vedere cele solicitate de reclamanţi, astfel cum au fost individualizate, defalcate, dar şi probate de aceştia.
Aplicând aceste rigori legale, curtea de apel a considerat în mod legal că reclamanţilor li se cuvin daune materiale pentru împrumutul pe care autorul recurentului B.A. a fost nevoit să îl contracteze pentru întreţinerea acestuia şi a familiei lui, dar şi pentru cheltuielile de judecată efectuate şi presupuse de derularea diferitelor proceduri judiciare şi etape procesuale din procesul penal, soldat cu achitarea acestora.
Aceste cheltuieli se circumscriu noţiunii de prejudiciu decurgând din arestarea recurenţilor, fiind confirmată implicit şi legătura de cauzalitate de instanţa de apel dintre faptă şi prejudiciu, ceea ce conduce la constatarea corectei aplicări a criteriilor legale prevăzute de art. 505 C. proc. pen., raportate în mod necesar la dispoziţiile art. 998, 999 C. civ.
Critica recurenţilor, formulată şi prin motivele de apel, priveşte neincluderea în categoria prejudiciului de ordin material antrenat de procesul penal, şi a salariului de care au fost lipsiţi, cel puţin în perioada arestului preventiv.
Deşi sursa prejudiciului este aptă de a se fi calificată ca generatoare a unui prejudiciu material, Înalta Curte constată că, sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut ca nedovedite aceste pretenţii (prin concluzia „celelalte motive de apel ale reclamanţilor au fost înlăturate, în lipsa unor probe concrete"), contrar celor susţinute de recurenţi prin motivele de recurs, sens în care se apreciază că hotărârea nu este criticabilă din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa de apel analizând şi această critică.
În plus, nici în această etapă procesuală recurenţii nu au indicat probele pe care curtea de apel ar fi trebuit să le ia în considerare în cuantificarea acestei componente a prejudiciului material, ceea ce ar fi impus instanţei de recurs, eventual, aplicarea art. 314 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, pentru completarea circumstanţelor de fapt ale cauzei şi cu acest element.
Astfel, se constată că în mod real recurentului reclamant I.V. i s-a desfăcut contractul de muncă, astfel cum reiese din înscrisul de la dosar recurs (Decizia de desfacere a contractului de muncă din 12 iunie 2002) pentru lipsa nejustificată de la locul de muncă în perioada 7 iunie 2002-12 iunie 2002, ceea ce corespunde primei săptămâni de arest, însă, acest fapt neînsoţit de dovada salariului lunar cu care reclamantul I.V. era retribuit în acest loc de muncă şi cuantificarea proprie a acestei pagube, aptă de verificarea instanţei prin depunerea eventuală a copiei cărţii de muncă sau a unor alte înscrisuri din care să reiasă cuantumul salariului lunar, este lipsit de relevanţă şi, ca atare, în mod legal a fost exclusă această solicitare de instanţa de apel de la operaţiunea de cuantificare a prejudiciului material.
Aceeaşi concluzie se impune şi în ce-l priveşte pe reclamantul B.A., cu atât mai mult cu cât acesta nu era angajat în muncă la data producerii arestării, ci, din acest punct de vedere, a susţinut (fără a dovedi) că avea întocmite toate formele legale pentru a pleca din ţară pentru derularea unei activităţi salarizate.
În ce priveşte componenta prejudiciului material constând în cheltuieli cu plata onorariilor de avocat în perioada arestului preventiv, cu pachetele ce le-au fost expediate şi cu deplasările familiilor lor la procese, recurenţii au susţinut prin motivele de apel că instanţa de apel, de asemenea, nu le-a analizat.
Nici o atare critică nu va putea fi primită, având în vedere că instanţa de apel chiar a schimbat în parte sentinţa, în ce priveşte cererea de acordare a daunelor materiale, sens în care a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantul B.A. a sumei de 2.750 lei (1.800 lei împrumut contractat de tatăl său şi 950 lei cheltuieli de judecată), iar către reclamantul I.V., a sumei de 950 lei cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. 262/2008 şi 551/824/2005; referitor la alte cheltuieli antrenate pentru familiile reclamanţilor de perioada arestului preventiv (deplasări la procese şi penitenciar, pachete pentru reclamanţi, etc.), instanţa de apel a constatat că nu au fost probate prin bonuri, facturi sau chitanţe fiscale, aspect de netemeincie care, de asemenea nu poate fi cenzurat de instanţa de recurs.
Printr-o altă critică, recurenţii reclamanţi susţin că instanţa de apel în mod nelegal a confirmat cuantumul excesiv de redus al daunelor morale acordate de prima instanţă.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în apel, s-a evaluat această critică în temeiul criteriilor legale enumerate de art. 505 alin. (2) C. proc. pen. şi în raport de fiecare dintre elementele indicate de reclamanţi ca relevante în justificarea prejudiciului moral: greva foamei pe care au făcut-o în penitenciar, decesul tatălui reclamantului I.V., tratamentul la care au fost supuşi în perioada privării de libertate, obstrucţionarea legăturilor personale cu minora din prima căsătorie ale reclamantului I.V., oprobriul public la care au fost supuşi ei şi familiile lor, precum şi celelalte consecinţe antrenate de arestul acestora, ca şi celelalte efecte în plan psihic, social şi profesional pentru cei în cauză.
Aplicarea acestor criterii legale şi ponderea pe care instanţele de fond au dat-o fiecăruia dintre elementele anterior enumerate în aprecierea globală a prejudiciului moral, toate raportate la jurisprudenţa C.E.D.O., reprezintă însă elemente de temeinicie a deciziei recurate ce nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, nefiind aspecte de nelegalitate.
Recursul formulat de pârâtul Statul Român prin M.F.P., se priveşte a fi, de asemenea, nefondat, niciuna dintre tezele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pe temeiul cărora au fost concepute criticile din recurs, nefiind întrunite în speţă.
Într-un prim motiv de recurs, pârâtul face referiri la modalitatea de apreciere a probelor cauzei de instanţa de apel sub aspectul împrumutului de 1.800 lei contractat de autorul reclamantului B.A. pentru a susţine cheltuielile necesare întreţinerii lui şi familiei acestuia ca şi costurile presupuse de procesul penal, susţinându-se că nu s-a dovedit legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, sens în care critică insuficienţa materialului probator al cauzei.
Asemenea susţineri nu pot fi însă cenzurate pe calea prezentului recurs, aprecierea materialului probator al pricinii fiind circumscrisă noţiunii de temeinicie a deciziei atacate, astfel că acestea nu pot primi calificarea de motive de nelegalitate.
Aceeaşi concluzie se impune şi în ce priveşte criticarea deciziei din apel pentru acordarea cu titlu de daune materiale a cheltuielilor de judecată angajate şi efectuate de reclamanţi sau familiile lor pentru susţinerea apărării în procesual penal, instanţa de apel indicând în mod explicit dosarele în care au fost efectuate aceste cheltuieli care au fost luate în considerare (contrar susţinerilor pârâtului din motivele de recurs), în contextul art. 505 C. proc. pen., cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., sens în care sentinţa primei instanţe, de asemenea, a fost schimbată.
De asemenea, recurentul pârât critică Decizia instanţei de apel şi sub aspectul daunelor morale acordate reclamanţilor (10.000 euro fiecărui reclamant).
În acest context însă, pârâtul susţine că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 148 C. proc. pen., text care nu impune existenţa unor probe certe cu privire la săvârşirea faptei, ci doar a unor indicii care au existat pe toată perioada cuprinsă între data arestării şi până la data achitării.
Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. prevăd că „are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal", fără ca norma internă să circumstanţieze noţiunea de arestare nelegală, sens în care, pentru complinire, recurentul face trimitere la jurisprudenţa Curţii de la Starbourg în aplicarea art. 5 alin. (1) lit. c) teza I din Convenţia europeană.
Or, această normă a fost aplicată de instanţele de fond din perspectiva soluţiei de achitare pronunţată în cauza penală în care reclamanţii au fost arestaţi, sens în care s-a apreciat că achitarea invalidează retroactiv şi măsura arestării preventive.
În plus, dacă aplicarea principiului in dubio pro reo a permis instanţei penale să dispună achitarea inculpaţilor, pentru aceea că probele nu au indicat cu certitudine că inculpaţii sunt cei care au săvârşit faptele penale, făcând aplicarea unui alt principiu, a majori ad minus, reiese că aceleaşi probe oricum, ulterioare arestării preventive, nu puteau susţine (sau confirma retroactiv) nici măsura procesuală privativă de libertate din perspectiva indiciilor temeinice de săvârşire a faptelor penale, astfel cum impunea art. 148 lit. c) C. proc. pen., indicii care, cum corect pretinde recurentul, nu se suprapun probelor care să impună condamnarea persoanei, citând Cauza M. contra Marii Britanii.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţele de fond au constatat caracterul nelegal al arestării preventive, confirmând măsura privativă de libertate dispusă în procesul penal ca generatoare a unui prejudiciu moral pentru reclamanţi, apt de a fi reparat în condiţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen.
În ce priveşte cuantificarea daunelor morale, se constată ca şi în cadrul recursului reclamanţilor, că aceasta reprezintă exclusiv o chestiune de apreciere, instanţa de apel confirmând lipsa arbitrariului stabilirii lor de către prima instanţă, întrucât tribunalul a valorificat criteriile legale prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen., dar, deopotrivă orientându-se şi după jurisprudenţa C.E.D.O. în materia încălcărilor reclamante în domeniul de aplicare a art. 5 din Convenţie, ceea ce a condus la stabilirea unui cuantum rezonabil, echitabil şi proporţional cu încălcarea reţinută a dreptului persoanei la libertate şi durata acestei restrângeri.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. pen., va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca neîntemeiată excepţia nulităţii recursurilor.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii I.V. şi B.A. şi de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Bacău, împotriva deciziei nr. 11 din 7 februarie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 582/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 452/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
