ICCJ. Decizia nr. 589/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 589/2012
Dosar nr. 1754/30/2010
Şedinţa publică din 2 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11 martie 2010 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamantul T.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., să se constate că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) şi art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi, în consecinţă, să se dispună obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 350.000 euro sau a echivalentului în lei la cursul B.N.R. de la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin sentinţa civilă nr. 1762/ PI din 2 iulie 2010, pronunţată în dosarul nr. 1754/30/2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul T.I. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiş şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, al sumei de 4000 euro, cu titlu de daune morale, respingând restul pretenţiilor solicitate prin cererea principală, precum şi cererea reconvenţională.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost condamnat prin sentinţa nr. 635 din 09 decembrie 1959 a Tribunalului Militar Timişoara la 5 ani de închisoare corecţională pentru tentativă la delictul de trecere frauduloasă a frontierei, prevăzută de art. 267 alin. (4) C. pen.
După cum reiese din copia biletului de eliberare emis de M.A.I., reclamantul, încarcerat la 08 septembrie 1959, a fost pus în libertate la 29 ianuarie 1963, în urma graţierii pedepsei, conform Decretului Lege nr. 5/1963, executând deci o perioadă de 3 ani 4 luni şi 21 zile de închisoare.
Tribunalul a mai reţinut că, deşi reclamantul a arătat în cererea de chemare în judecată că a fost condamnat de organele regimului comunist şi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 209 C. pen, din 1936, nu a făcut vreo dovadă a condamnării sale pentru această faptă.
Potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în art. 267 C. pen din 1936, republicat.
Din hotărârea de condamnare depusă la dosar, tribunalul a reţinut că reclamantul avea, la data condamnării sale, vârsta de 18 ani, iar ca pregătire şcolară 6 clase primare, lucrând ca ajutor de şofer.
Tribunalul a apreciat drept notorii agresiunile fizice şi psihice exercitate pe perioada detenţiei împotriva persoanelor cercetate şi condamnate pentru fapte îndreptate împotriva regimului politic din perioada 1945/1989, fiind realizate numeroase cercetări istorice ale perioadei respective şi având loc numeroase dezbateri publice asupra acestui subiect.
Astfel fiind, în perioada detenţiei, reclamantul a fost supus unui regim special de detenţie, adoptat de către organele statului român din acea perioadă în privinţa persoanelor condamnate pentru fapte considerate ca fiind îndreptate împotriva regimului politic de la acel moment.
În conformitate cu art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 reclamantul are dreptul de a se adresa instanţei cu o cerere prin care să solicite acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin condamnare.
Conform art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, modificată şi completă prin OUG nr. 62/2010, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al OUG nr. 214/1999. În urma aplicării acestor criterii, potrivit art. 1 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 221/2009 modificată şi completată prin OUG nr. 62/2010, despăgubirile acordate persoanei care a suferit condamnarea cu caracter politic pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare nu pot depăşi suma de 10.000 euro.
Din interpretarea coroborată a prevederilor legale anterior menţionate, tribunalul a reţinut că Statul Român a înţeles să stabilească limitele în care răspunde pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, stabilind drept plafon maxim suma de 10.000 euro, care, din aceleaşi dispoziţii legale, va fi acordată de Statul Român persoanei a cărei pedeapsă privativă de libertate tinde spre maximul legal, care nu a beneficiat de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al OUG nr. 214/1999 şi care a suportat suferinţe deosebite în plan fizic, psihic şi social.
Tribunalul a apreciat totodată că acordarea daunelor morale prevăzute de Legea nr. 221/2009 are un caracter facultativ, iar nu obligatoriu pentru instanţă, constituind atributul tribunalului de a aprecia dacă se impune acordarea unor despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, ţinând seama şi de drepturile de care reclamantul a beneficiat până în prezent.
După cum însuşi reclamantul a arătat în cererea de chemare în judecată, acesta beneficiază de măsurile reparatorii acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Tribunalul a arătat că în baza acestui act normativ persoanele condamnate au primit o indemnizaţie calculată în funcţie de perioada de detenţie executată (care se situează în jurul sumei anuale de 500 euro/an de detenţie), având totodată dreptul de a beneficia de asistenţă medicală şi medicamente în unităţile sanitare de stat, de scutirea de la plata impozitului pe salarii, pe clădiri şi pe terenuri intravilane, dreptul de a beneficia anual de şase (începând cu anul 1993), respectiv 12 călătorii gratuite (începând cu anul 2001) pe reţeaua de transport a căilor ferate din România, dreptul la scutirea de la plata tuturor impozitelor şi taxelor locale, dreptul de scutire de plata taxelor de abonament pentru radio şi televizor şi dreptul la un bilet gratuit, anual, pentru tratament într-o staţiune balneoclimaterică; în plus, potrivit aceluiaşi act normativ, reclamantul beneficiază de recunoaşterea publică a calităţii de persoană persecutată din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, iar potrivit OUG nr. 214/1999 beneficiază de recunoaşterea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă şi de recunoaşterea publică a caracterului politic al condamnării suferite.
Toate aceste măsuri au fost adoptate de Statul Român cu finalitatea de a repara prejudiciul suferit prin condamnare.
Acordarea despăgubirilor băneşti pentru prejudiciul moral nu are drept urmare repunerea reclamantului în situaţia anterioară, suferinţele suportate de reclamant neputând fi şterse.
În evaluarea cuantumului despăgubirilor suplimentare, tribunalul s-a raportat la situaţia personală a reclamantului la momentul condamnării, la perspectivele realiste pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi existat condamnarea abuzivă, la avantajele financiare de care acesta a beneficiat în baza Decretului-lege nr. 118/1990 şi beneficiază în continuare, la durata pedepsei privative de libertate şi perioada de timp scursă de la condamnare precum şi la consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social.
Astfel, s-a reţinut că la momentul condamnării reclamantul avea 18 ani, pregătire profesională 6 clase primare şi lucra ca ajutor de şofer şi a executat o pedeapsă de 3 ani 4 luni şi 21 zile de închisoare, perioadă care nu a fost una care să-i afecteze în mod grav şi iremediabil posibilitatea de reinserţie socială şi de devenire profesională, condamnarea producându-se în urmă cu 51 de ani.
Reclamantul nu a dovedit, a apreciat prima instanţă, că în perioada executării pedepsei sau ca urmare a acestei executări i-a fost afectată în mod grav sănătatea fizică sau psihică.
Cât priveşte cererea reconvenţională formulată de pârât, având ca obiect încetarea acordării către reclamant a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, tribunalul a respins-o ca nefondată, avându-se în vedere că această măsură a sistării acordării drepturilor nu este prevăzută în vreun act normativ.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 266 din 16 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins în totalitate acţiunea formulată de reclamantul T.I. A fost respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin M.F.P. şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, curtea de apel a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie (prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei".
De asemenea, s-a reţinut că sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantului.
Această soluţie se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
Criticile aduse soluţiei date cererii reconvenţionale s-a constatat că nu sunt întemeiate, întrucât prima instanţă a interpretat corect dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, ale OUG nr. 214/1999 şi ale Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul T.I., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că Decizia recurată este nelegală, deoarece la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării acţiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În plus, recurentul a arătat că la data pronunţării deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale avea deja o hotărâre judecătorească, respectiv sentinţa tribunalului prin care i s-a acordat suma de 4000 euro, considerând astfel că avea o speranţă legitimă şi un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurentul a susţinut că, în sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. şi că acest principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil.
Totodată, recurentul a arătat că, în cazul acţiunilor introduse sub imperiul unei prevederi legale în vigoare la acea dată, ar exista neegalitate între părţile care au obţinut o hotărâre judecătorească până la data de 15 noiembrie 2011, faţă de celelalte, ceea ce vine în contradicţie cu respectarea principiului egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii, împrejurare ce contravine principiului consacrat de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurentul a mai arătat că principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil se opun, cu excepţia unor motive imperioase de interes general, ingerinţei puterii legiuitoare în administrarea justiţiei, în scopul de a influenţa deznodământul judiciar al litigiului.
Recurentul a invocat şi încălcarea garanţiei egalităţii armelor, precum şi nerespectarea dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele:
Criticile formulate de recurent aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptăţit la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de altfel, a fost soluţionat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susţinerilor recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.I. împotriva deciziei nr. 266 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 633/2012. Civil. Conflict de competenţă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 582/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
